În luna mai a anului 1906 au fost finalizate lucrările la cargoul „Oituz“, ex-„Leros“, ex-„Hornsund“ (pavilion: România, IMO: 5602452, indicativ: PHBJ, armator: S.M.R., port de înregistrare: Constanţa, corp şi punte din oţel, 4.300 tdw., 2.563 trb., 1.635 trn., lungime: 88,39 m, lăţime: 13,34 m, înălţime: 7,97 m, pescaj: 6,48 m, echipaj: 35 membri, propulsie: 1 maşină cu triplă expansiune, 1 elice, 2 căldări tubulare, tip: cilindrice cu flacără întoarsă, puterea maşinii: 1.050 c.p., viteza: 9,5 Nd., combustibil: cărbuni, consum: 750 kg/ h, capacitatea depozitului de combustibil: 450 to., capacitate maximă de încărcământ: 4.200 to., staţie radio tip „Telefunken“, constructor: mai 1906, „A. G. Neptun“, Rostock – Germania).
Cargoul a intrat în serviciu în anul 1918, fiind cumpărat de S.M.R. (Serviciul Maritim Român) de la o societate germană.
În situaţie de război, nava putea fi transformată şi transporta 1.500 persoane, 300 cai, 200 trăsuri, 70 camioane, 80 tunuri şi 160 chesoane.
În condiţiile economice dificile de la sfârşitul Primului Război Mondial, „Oituz“ a asigurat curse regulate de transport pe linia Brăila – Galaţi – Sulina – porturile mediteraneene.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nava a fost închiriată Serviciului German de transporturi maritime, fiind utilizată (1941-1944) la aprovizionarea trupelor germane-române de pe frontul din sudul U.R.S.S.
În timpul misiunilor executate a fost atacată de submarine şi aviaţie, fiind uşor avariată în două rânduri.
***
În noaptea de 31 august/ 1 septembrie 1944, cargoul „Oituz“, ex-„Leros“, ex-„Hornsund“ (pavilion: România, IMO: 5602452, 2.679 trb., construit în anul 1906) a fost torpilat de submarinul U-23[1] – tip II B (pavilion: Germania, IMO: 6110117, comandant: locotenent-major Arendt, 328 to., 279 trb., lungime: 42,70 m, lăţime: 4,10 m, constructor: 24 septembrie 1936, „Krupp“, Kiel – Germania; a fost lansat la apă la data de 28 august 1936; data punerii chilei: 11 aprilie 1936) şi s-a scufundat[2] în dana 22 a portului Constanţa.,
Cunoscând accesul dinspre Tuzla spre portul Constanţa şi găsind estacada[3] (poarta) deschisă, submarinul german (U-19 sau U-23) a reuşit să se apropie neobservat şi a lansat două torpile.
Una dintre acestea, probabil destinată distrugătorului „Mărăşti“, ex-„Sparviero“ (pavilion: România, IMO: 6106015, 1.760 to., construit în anul 1917), a lovit cheul, iar cealaltă a lovit cargoul „Oituz“ în bordul tribord, în dreptul magaziei nr. 4, producându-i o spărtură de 7 m x 4 m.
De asemenea, a fost scufundat şi un dragor sovietic.
Puterea deflagraţiei a fost foarte mare. Vinciurile navei şi bucăţi din corpul navei au fost aruncate la mari distanţe. Apa a năvălit cu rapiditate în compartimentul maşini şi magaziile nr. 3 şi 4 ale navei, inundându-le.
Corpul navei a fost rupt la tribord şi la babord, de la copastie până aproape de chilele laterale şi, în doar câteva minute după explozie, cargoul s-a pus pe fundul mării.
Echipajul navei a fost evacuat, la bord rămânând numai personalul strict necesar, pentru paza şi întreţinerea aparaturii şi instalaţiilor neafectate de distrugeri.
Comandanţii sovietici din portul Constanţa au bănuit că atacul asupra cargoului a fost efectuat chiar de unul dintre submarinele româneşti legate în bordul navei-bază din Dana 0, dar s-a dovedit că acestea nu ar fi avut posibilitatea efectuării atacului cu torpile.
În urma anchetei asupra cauzelor şi împrejurărilor producerii atacului s-a stabilit că, pentru rămânerea deschisă a estacadei de protecţie a intrării în port, vinovatul a fost un ofiţer sovietic, care a fost sancţionat.
La 18 octombrie 1948, cargoul „Oituz“ a fost ranfluat şi ridicat pe doc cu intenţia de a fi reparat.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 988 din 15 septembrie 1951 s-a aprobat dezmembrarea navei şi recuperarea materialelor refolosibile.
La 31 octombrie 1951 au început operaţiunile de dezmembrare, finalizate la 30 august 1952, după care cargoul „Oituz“ a fost radiat din Registrul matricol al Căpităniei Portului Constanţa (cf. prevederilor art. 12 din Decretul nr. 40/ 1950).
[1] Navele militare germane aduse în Marea Neagră au avut misiunea de aprovizionare şi sprijinire a Frontului de Sud, dar, în urma prăbuşirii acestuia şi rămânerea fără bazele din România şi Bulgaria, „Schwarzes Meer Flotte“ risca să fie capturată de trupele sovietice; acesta a fost motivul pentru care, în noaptea de 29/ 30 august 1944, aproximativ 200 de nave de suprafaţă au fost sabordate de germani în faţa Varnei, în afara apelor teritoriale bulgăreşti; în Marea Neagră au mai rămas doar trei submarine: U-19, U-20 şi U-23, care urmau să fie funcţionale până la epuizarea torpilelor de la bord, după care se retrăgeau la coasta turcească spre a fi oferite la vânzare; submarinele germane au rămas fără torpile în ziua de 3 septembrie 1944 (atac al lui U-23 cu o torpilă Zaub König acustică asupra unui VS – vânător de submarine românesc), după care s-au îndreptat spre Turcia, pentru a fi oferite la vânzare, întrucât oferta a fost respinsă de Marina Turcă, germanii au sabordat submarinele: U-20 şi U-23 la 10 septembrie 1944 şi U-19 la 11 septembrie 1944 pe coasta Anatoliei, la Bender Eregli.
[2] Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, fond: Direcţia Navigaţiei Maritime Constanţa, dosar: 6/ 1948, fila 15.
[3] Estacadă – (în text) baraj construit de-a curmezişul unui curs de apă sau la intrarea într-un port maritim pentru protejarea contra minelor, submarinelor, corpurilor plutitoare etc.
