Data naşterii: 29 mai 1954; locul naşterii: localitatea Crasnaleuca, judeţul Botoşani; domiciliul: Constanţa; starea civilă: căsătorit; copii: Olivia, 34 ani, Antonio, 31 ani; studii de specialitate: absolvent al Şcolii populare de Artă Constanţa; anul lansării: 1978 (cu ocazia concursului interjudeţean de folclor „Steaua litoralului“ – Constanţa); cele mai mari succese: 1979 – menţiune la Festivalul de folclor „Maria Tănase“ – Craiova; 1981 – Marele Premiu al Festivalului Naţional de romanţe „Crizantema de aur“ – Tîrgovişte.
Domnule Amititeloaie, deşi ne-am mai întâlnit cu diferite ocazii, recunosc că în faţa reportofonului nu v-am mai avut de vreo 13 ani. Spuneţi-mi, vă rog, ce aţi mai făcut în această perioadă.
– „Da, au trecut, iată, atâți ani de la ultimul interviu pe care l-am realizat împreună. Anii trec, dar important este ca fiecare dintre noi să facă ceva, ceva bun şi trainic, care să rămână în timp, mai ales pentru generaţiile care ne urmează. În această perioadă am avut şi necazuri şi bucurii, ca tot omul, dar mai mult de cele bune.
Mulțumesc Bunului Dumnezeu, pentru că m-am bucurat de sănătate, viața și-a urmat cursul și am putut să le duc pe toate. Continui să cânt, să muncesc, să fiu același om, același interpret pe care îl știe publicul, același om cu bune și cu rele, ca oricare pământean. Mă bucură faptul că telefonul încă sună, deci lumea mă caută.
Între timp, am devenit un «tânăr» pensionar, dar nu am timp liber, pentru că lucrez la căsuța noastră de vis din Bacău, undeva în pădure, un loc cu iarbă multă, cu pomi mulți, unde mă simt ca în povești, un loc cu adevărat ca acasă. Îmi ascult muzica, îmi revăd înregistrările emisiunilor de la televiziuni, îmi fac autocritica acolo unde constat nu îmi place, unde nu a ieșit cum trebuie…
Oricum, uneori sunt nemulțumit că nu am reușit să fac atât cât știu și simt că pot și cât trebuia să fac. Între timp am devenit bunic și cred că nu e fericire mai mare decât aceea de a-ți vedea nepoțeii, să-i îngrijești, să-i vezi cum cresc, cum evoluează… Este un lucru extraordinar!
Am material pentru încă un CD, am puterea de muncă necesară, dar, din păcate, nu sunt bani. Știți și dvs., și cititorii dvs. că din muzică se câștigă foarte puțin… Cine crede că poate să o ducă bine din muzică se înșeală amarnic.
S-a cam răsturnat scara de valori în această țară și, referindu-mă în special la arta interpretativă, au apărut prea mulți care își spun «artiști, «dive», «actori», «vedete», în timp ce ei nu sunt decât niște surogate, niște copii, niște nonvalori.
Nici în cele mai frumoase vise ale mele nu mi-am imaginat că voi avea șansa să cânt alături de Ioana Radu, Angela Moldovan, Petre Gusti, Lucreția Ciobanu, Emil Gavriș, Ion Cristoreanu și mulți, mulți alții.
I-am cunoscut pe acești oameni și de la fiecare am învățat câte ceva… Nu pot să spun că a fost noroc să-i întâlnesc pe acești artiști adevărați, poate nici șansă, nici întâmplare, nu știu să vă spun ce a fost, nu pot să definesc… Absolut, a fost har divin, dar și acesta trebuie șlefuit în timp, cu migală, cu muncă… Trebuie să ai simțul propriei valori, este foarte important…“
Ştiu că vă consideraţi un produs al celei care a fost „regina romanţei româneşti“, mă refer, desigur, la Ioana Radu, şi că acesteia îi datoraţi cariera dvs. de interpret profesionist de folclor. Cum şi când s-a produs întâlnirea cu Ioana Radu, care au fost urmările?
– „Numai Dumnezeu a vrut ca să mă întâlnesc cu Ioana Radu. Vreau să vă spun că, înainte de a o cunoaşte, eu am muncit foarte mult.
După absolvirea Liceului Poligrafic din Bucureşti am fost repartizat în Constanţa, la tipografia „Dobrogea“.
În paralel, am urmat cursurile Şcolii populare de Artă din Constanţa, unde i-am avut ca profesori pe Adrian Ursulescu (pian) şi Leia Bularca (canto), cărora le mulţumesc şi le păstrez o vie recunoştinţă.
În 1978 am participat pentru prima dată la Festivalul de romanţe „Crizantema de aur“ – Târgovişte, unde, spre dezamăgirea mea, nu am obţinut niciun premiu. Eram destul de afectat, dar marea interpretă de romanţe Mia Braia, una dintre surorile Ioanei Radu, care făcea parte din juriul festivalului, m-a încurajat şi mi-a dat speranţe.
Întâlnirea cu Ioana Radu a avut loc în anul 1981, la o altă ediţie a festivalului de la Târgovişte. Aici am interpretat două romanţe din repertoriul Ioanei Radu, iar a doua zi am avut privilegiul să o întâlnesc personal. M-a întrebat cu ce mă ocup. Nu am îndrăznit să-i spun că sunt cântăreţ, aşa că i-am răspuns că sunt tipograf. Marea Doamnă a romanţei româneşti mi-a spus doar atât: „Tinere, să nu te laşi de meseria pe care o ai, dar nici la muzică să nu renunţi!“.
După doi ani am vizitat-o la domiciliul său din Bucureşti, ocazie cu care am intrat în anturajul marii interprete. Aşa am reuşit să cunosc mari voci şi personalităţi ale folclorului nostru: Ion Luican, Emil Gavriş, Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Alla Baianova, Rodica Bujor, Nicuşor Predescu, dar şi pe mulţi, mulţi alţii, despre care pot spune că reprezintă prima generaţie de aur a muzicii româneşti. Totodată, ajutat de Ioana Radu, am aprofundat tainele muzicii, în general, şi ale romanţei, în special.
Romanţa este cântecul de suflet al românului şi face casă bună cu cântecul de petrecere. Este un gen dificil, mult mai dificil decât sârba şi hora, şi îţi trebuie ani mulţi de scenă ca să-i pătrunzi tainele interpretării.
Eu nu fac un secret că merg şi cânt la nunţi. Pentru mine nunta este un spectacol, aşa cum este şi cel organizat pe scenă, cu sunet, lumini, decoruri şi spectatori. Aşa am căpătat experienţă, aşa m-am perfecţionat…“
Am văzut la dvs. foarte multe fotografii şi documente aparţinând Ioanei Radu.
– „Ioana Radu a făcut enorm pentru mine. M-a învăţat din tainele interpretării romanţei, m-a susţinut şi m-a recomandat să particip la spectacole, radio şi televiziune, chiar la emisiunea TV „Tezaur folcloric“, a vrut chiar să mă mut cu familia în Bucureşti.
Posed arhiva video, audio şi foto a Ioanei Radu şi sunt mândru de aceasta. Unele mi-au fost oferite chiar de Ioana Radu, iar altele de una dintre surorile dânsei, care mi-a oferit un geamantan plin cu fotografii. Au fost patru copii la părinţi, trei surori şi un frate, una dintre acestea fiind la fel de cunoscuta Mia Braia, în prezent decedată.
În anul 1987 am fost invitat şi am participat la spectacolul omagial, organizat în cinstea Ioanei Radu cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani. Nu pot să vă descriu ce emoţionat am fost, ce am simţit cînd m-am văzut înconjurat de mari personalităţi ale folclorului românesc şi nu numai: Ştefania Rareş, Daniela Condurache, Corina Chiriac, Angela Similea, Dorin Teodorescu, Alla Baianova, Nicolae Niţescu, Florin Georgescu, George Rotaru, Elvira Cârje, Cleopatra Melidoneanu şi alţii.
Prezentatorul spectacolului trebuia să fie compozitorul Henry Mălineanu, dar acesta, din cauza încărcăturii emoţionale, a făcut infarct, aşa că a prezentat Sanda Ţăranu, cunoscuta crainică de la Televiziunea română. Acompaniamentul a aparţinut Orchestrei Radio, condusă de Paraschiv Oprea. A fost un mare succes al meu, pot să spun că a fost Everestul carierei mele!…
Cu acest prilej, i-am oferit Doamnei Ioana Radu o misivă, sub formă de letopiseţ cu pecete, din care îmi face plăcere să vă redau un fragment:
«Mult Stimată Doamnă a Cîntecului Românesc, Ioana Radu, sînteţi fiică a poporului de la poalele Carpaţilor, renumit pentru vitalitatea, hărnicia şi omenia lui, iubitor de tot ceea ce e frumos, mare creator de artă cu care a stîrnit admiraţia întregii lumi. Acest popor a luat florile, fluturii şi gîzele şi le-a aruncat pe straie, într-o explozie de ritm şi culoare, a ascultat foşnetul misterios al codrilor, a luat o frunză din copac şi a transformat-o în cîntec. A făcut din crengi fluiere, cu care a răspîndit duioasele doine şi neasemuitele jocuri. A ascultat cîntecele păsărilor şi trilurile melodioase ale ciocîrliilor şi le-a transpus în minunate melodii. A ascultat susurul zglobiu al izvoarelor şi vuietul valurilor mării şi le-a transformat în simfonii (…).»“
Puteţi face o apreciere a stadiului în care se află folclorul românesc? Se află el într-o „zodie bună“? Există un „mâine“ pentru acest folclor?
– „Folclorul românesc va dăinui cât România şi poporul român… Credeţi-mă, nu spun vorbe mari, gratuite. Atât timp cât vor exista români adevăraţi va exista şi folclorul nostru românesc.
După 1990 a venit un val de muzică cu accente orientale, aşa-zisele „manele“. Ei bine, au venit şi au trecut, dar folclorul a rămas şi va rămâne veşnic…
Desigur, sunt şi unele probleme în privinţa promovării acestui gen muzical, al noului val de tineri care bat la poarta consacrării, dar, orice s-ar spune şi se va întâmpla, folclorul rămâne un filon de aur al culturii româneşti. Acesta trebuie căutat la origini, descoperit, cules şi promovat în toate zonele ţării. Acolo se află folclorul autentic, el nu se compune de diverşi neaveniţi.
Am văzut şi ascultat un tânăr „interpret“ ce se chinuia cu o melodie care, printre altele, conţinea expresia „Mîndruţo, m-am ofticat“. Ei bine, acesta poate fi numit oricum, dar în nici un caz nu este folclor autentic. Un bun interpret nu se formează într-un an, ci poate într-o viaţă. Într-un an se face, într-un an dispare!
Nu înseamnă că dacă scoţi un CD sau două pe piaţă, gata, eşti interpret, eşti vedetă… Să fim serioşi! Desigur, există, ca peste tot, în orice domeniu, excepţii de la regulă, v-am dat şi un exemplu, dar folclorul românesc adevărat continuă să fie într-o zodie bună şi vă asigur că are asigurată ziua de mâine“.
