„Prahova“ – petrolierul dispărut

0
2579
La data de 20 decembrie 1956 a fost lansat la apă petrolierul „Prahova“ (pavilion: România, IMO: 5268061 19.325 tdw., 12.349 trb., constructor: februarie 1957, Uddevallavarvet“, Uddevalla – Suedia).
A mai purtat numele „Stanvale“ (pavilion: Anglia), „Dorothea Basse“ (1957), „Pace“ (1962), „Prahova“ (1964) şi „Pace“ (1987).

A fost tăiat la Aliaga[1], în februarie 1991.

Petrolierul PRAHOVA, ex-PACE, construita in 1964 in SuediaLa data de 06 februarie 1991, tancul „Prahova“, ex-„Pace“ (pavilion: România, IMO: 5268061, 19.325 tdw., 12.349 trb., construit în anul 1951, înregistrat cu nr. 111 în evidenţele Căpităniei Portului Sulina) a fost scos în mare din portul Sulina, remorcat de remorcherul[2] „Ocean Asli“[3] (pavilion: Turcia, IMO: 7314876, 1.040 tdw., 733 trb., lungime: 55,90 m, lăţime: 12,30 m, constructor: iulie 1973, „Drypool“, Hull – Marea Britanie, lansat la apă la data de 23 ianuarie 1973) şi, într-o discreţie deplină, a dispărut pur şi simplu într-o destinaţie necunoscută! (vezi aici).
Tancul „Prahova“ era gol şi stătuse ani de zile dezafectat, fără echipaj de siguranţă, fiind abandonat.
În această situaţie, nava trebuia să revină Primăriei oraşului Sulina, care, prin Secţia financiară, ar fi putut să o scoată la licitaţie sau să o taie la fier vechi, suma încasată urmând să revină bugetului local.
downloadPotrivit unor surse, începând cu anul 1975, petrolierul „Prahova“ a fost folosit ca depozit de combustibili în Bazinul mare al portului Sulina (vezi aici).
În aprilie 1987, o navă turcească a descărcat în „Prahova“ o cantitate mare de reziduuri toxice, aduse din Italia în baza unui contract între o firmă a Securităţii din România (I.C.E. „Chimica“) şi două firme italiene.
Simultan, o altă navă turcească a adus în Şantierul Naval Sulina câteva sute de butoaie încărcate cu deşeuri toxice (dioxină?) din Italia, depozitate sub supravegherea a doi ofiţeri ai Securităţii.
Scandalul a izbucnit în momentul în care s-a aflat că Nicolae Ceauşescu aprobase ca nava să devină depozit de deşeuri toxice venite din Occident, cauză pentru care ucrainenii au făcut să apară un articol pe această temă într-un ziar din Occident.
În aceste condiţii, Securitatea a reacţionat imediat şi a arestat câţiva funcţionari din conducerea portului Sulina, singurii care cunoşteau detalii despre adevărata destinaţie a petrolierului românesc.
Potrivit altor surse, nava a fost rebotezată cu numele „Pace“ şi dusă la tăiere în portul Aliaga, lângă Izmir (Turcia), unde a fost tăiată în februarie 1991.
1951284Referitor la acest subiect, Comisia de anchetă a Senatului României, prezidată de Dragoş Luchian, a stabilit că „un caz aparte îl constituie înstrăinarea sau dispariţia din Flota Română, în condiţii misterioase, a navei «Prahova».

(…) Potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi, această navă a fost scoasă din Portul Sulina din dispoziţia telefonică a domnului ministru Băsescu Traian[4], pe data de 04.02.1991, fiind remorcată de un remorcher turcesc, «Ocean Asli», şi luând o direcţie necunoscută.“.

Nu este deloc exclus ca, în această dispariţie, să fi fost implicate (și) serviciile secrete.

Sursă: Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, „Amintiri despre o flotă pierdută”, vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării”, vol. II – „Voiaje neterminate”, Constanța, Editura: „Telegraf Advertising”.

[1] Aliaga – port în Turcia, situat la aproximativ 50 de km de Izmir, pe coasta Mării Egee; activitatea de dezmembrare de nave a început la Aliaga la mijlocul anilor ’70, dar oficial în 1984, când importul de nave pentru transformarea lor în materiale a fost permisă în conformitate cu măsurile de liberalizare din acea perioadă; sute de muncitori lucrează în această industrie; navele sunt demantelate pe un covor de beton, spre a nu polua mediul, prin substanţele toxice sau carburant; cea mai mare parte a navelor poate fi reciclată; între materialele cele mai valoroase, oţelul, care, odată reciclat, contribuie în procent de 3% la producţia de oţel a Turciei; astfel de şantiere mai există la Alang (India) şi Chittagong (Bangladesh); Organizaţia internaţională Greenpeace monitorizează atent activitatea acestor şantiere, ele fiind socotite cu un potenţial ridicat de poluare a mediului şi grad mare de periculozitate pentru sănătatea muncitorilor.
[2] Remorcherul avea la bord pe căpitanul Aslani şi doi piloţi români.
[3] Nava a mai purtat numele „Strait II“ (1987), „Ocean Asli“ (1990), „Balina 1“ (1992), „Ramsis the Second“ (1995) şi „Zakher XII“ (1999).
[4] Ministru al Transporturilor, la data precizată.
 

Comentează pe Facebook

Articolul precedentSfârșitul cargoului „Slatina“
Articolul următorCargoul „Scăeni“ – răpus de valurile Mediteranei
CUMPĂNĂ C. CONSTANTIN - jurnalist • licenţiat al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Am muncit ca să te cresc“ - premiul pentru „Cel mai bun film de anchetă pe anul 1995“; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Şi Dumnezeu se odihnește“, despre catastrofa navală din 4/5 ianuarie 1995, filmt selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; •1996-realizator al filmului pentru TV „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“, despre viaţa oamenilor bolnavi de lepră din Dispensarul din Tichileşti-Tulcea; selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; selectat pentru Festivalul MEDIAFEST-Costineşti-1996, nominalizat pentru Gala Laureaţilor; •1990-2008-autor a numeroase ştiri, anchete, investigaţii, reportaje, interviuri, precum şi realizator de emisiuni pentru televiziune; •2006-autorul cărţii „Tragedia navei «Independența»“; •2007-coautorul cărţii „Catastrofa navei «Unirea»“; •2008-coautorul cărţii „Naufragiul navelor «Paris» şi «You Xiu»“; •2009-autorul cărţii „Terente“ (vol. I şi II); •2011-coautorul cărţii „Amintiri despre o flotă pierdută“ (vol. I şi II); •2011-membru de onoare al Ligii Militarilor Profesioniști; •2011-membru al Ligii Navale Române; • 2017 - "Elena de la Dunăre și Mare" - Film documentar (Elena Roizen), Redactor.