În ziua de 5 noiembrie[1] 1941, submarinul „Delfinul“ (pavilion: România, 650 trb., construit în anul 1936) a scufundat prin torpilare cargoul „Uralles“[2], ex-„Dore“[3] (pavilion: Rusia, IMO: 1148353, 1.975 trb., lungime: 83,30 m, lăţime: 11,80 m, constructor: ianuarie 1927, „Laing“, Deptford Yard – Marea Britanie; a fost lansat la apă la data de 4 noiembrie 1926), încărcat cu trupe, armament, muniţii şi alimente, în timp ce se afla în zona Yalta, lângă coastele Crimeei, după ce l-a observat prin periscop şi s-a apropiat la circa 800 de metri.
După atac, vedete sovietice au reperat submarinul românesc şi l-au grenadat timp de opt ore, dar nu au reuşit să-l atingă.
În legătură cu acest episod există unele controverse. Istoricii români au identificat nava scufundată ca fiind „Uralles“, dar, conform arhivelor sovietice, acest cargou a fost scufundat de aviaţia germană în portul Eupatoria la data de 29 octombrie 1941.
Mai există o ipoteză, potrivit căreia nava scufundată a fost puitorul de mine „Ostrovsky“[4], ex-„Ceaika“[5], (pavilion: Rusia, IMO: 5607555, 2.121 trb., lungime: 76,00 m, lăţime: 12,00 m, constructor: 2 decembrie 1931, „Ordzhonikidze“, Sevastopol – Rusia, a fost lansat la apă la data de 15 aprilie 1930), dar, în acea zi, acesta a ajuns la Sevastopol fără probleme şi a fost scufundat la data de 23 martie 1942.
Victoria[6] submarină de la Yalta
La data de 5 noiembrie 1941, ora 08:05, într-una dintre misiunile de supraveghere și atac pe coastele caucaziene, la doar trei zile după plecarea din portul Constanța, în zona sud-Yalta (Batumi), submarinul românesc a întâlnit o formațiune de mai multe nave sovietice, care se îndrepta dinspre est spre coasta Crimeei.
După ce le-a observat, comandantul Constantin (Bibi) Costăchescu[7] a coborât periscopul și a ordonat oprirea motoarelor, astfel că, într-o liniște mormântală, „Delfinul” a așteptat apropierea navelor inamice. Zgomotul motoarelor acestora se auzea tot mai intens, semn că formațiunea se apropia.
La un moment dat, totul a devenit un vuiet puternic și continuu, dovadă că, la suprafață, navele ajunseseră în dreptul submarinului. Sigur, era vorba de un mare număr de nave. Periscopul a fost ridicat din nou, încet, privirea observatorului, un aspirant, căutând să repereze forța inamică.
Atenția i-a fost atrasă de un transportor, încadrat de un număr apreciabil de nave rapide. Era cargoul „Uralles“.
Observatorul a retras cu calm periscopul și a raportat comandantului despre ținta reperată. A fost întrunit micul Stat Major de la bordul navei, căruia comandantul Costăchescu i-a prezentat situația. Era de neacceptat să fie lăsată să scape o navă care transporta trupe, armament și muniții, ceea ce echivala cu moartea a sute, poate chiar mii, de ostași români. Decizia a fost unanimă, fermă și irevocabilă: nava sovietică trebuia scufundată!
Nimeni dintre cei aflați la bordul navelor de la suprafață nu știa că fuseseră observați de „ochiul” vigilent al „corsarului“ din adâncuri și nici că transportorul a fost ales ca victimă.
Totul la bordul submarinului se desfășura cu rapiditate și exact, conform ordinelor scurte, ferme și precise ale ofițerilor. Torpilele erau deja pregătite. Periscopul a fost ridicat din nou, pentru efectuarea ultimei observări optice și a corecțiilor tehnice, după care a fost retras în dispozitivul său.
Nava-țintă își schimbase direcția de mers, posibil în cadrul unui zig-zag util și prelungit în astfel de situații, astfel că nu mai putea fi torpilată cu torpilele pregătite la prova submarinului.
Submarinul, la rândul său, și-a schimbat poziția, concomitent cu pregătirea torpilelor de la pupa. Nava inamică se afla la circa 800 metri depărtare, într-o poziție clasică a unei ținte.
Ordinul comandatului Costăchescu a fost scurt, clar, ferm și decisiv: „Foc!”. Era ora 08:45.
Prin tubul de lansare nr. 6 din pupa submarinului, torpila s-a scurs silențios și cu precizie, îndreptându-se ca o săgeată spre cargou. Un observator aerian ar fi văzut-o cum alunecă cu mare viteză și precizie spre ținta fixată. Era ca o umbră ce aluneca aproape de suprafața apei, parcă apărând și dispărând sub valurile mării. Părea un rechin înfometat, plecat în urmărirea prăzii. Oare își va ajunge victima?
Echipajul submarinului a rămas într-o chinuitoare așteptare, numărând în gând secundele până la impact. Se auzeau parcă bătăile inimii fiecăruia dintre marinari. Nimeni nu se mișca, toți erau extrem de concentrați. Pe chipurile crispate se putea vedea încordarea puternică și emoția covârșitoare.
Torpila și-a urmat direcția stabilită, îndreptându-se silențios, ca un asasin, spre o victimă sigură, fără apărare. Secundele treceau și clipa impactului se apropia. 5…, 4…, 3…, 2…, 1… Impact.
O explozie fantastică a zguduit marea, unda de șoc reverberând până și în interiorul submarinului aflat în imersiune. O imensă coloană de apă nămoloasă, amestecată cu un foc distrugător și fioros, galben-portocaliu, și coloane uriașe de fum negru și dens, s-a ridicat de la suprafața mării spre înalturile cerului.
Nava inamică fusese lovită în pupa-tribord. Apa a năvălit cu furie prin spărtura imensă făcută de explozia torpilei, inundând rapid sala mașinilor și alte compartimente ale cargoului. Aproape concomitent cu lovitura mortală primită, muniția de la bord a explodat apocaliptic, pulverizând totul în jur.
Secvențele catastrofei se derulau cu repeziciune. Într-una dintre imagini se vedeau sute și mii de schije ce evadau din amestecul de apă, foc și fum, sfâșiind aerul încins, după care reveneau cu rapiditate în apa mării ca niște arme ucigașe pentru cei care, expulzați de suflul îngrozitor al deflagrațiilor, se aflau deja acolo și se zbăteau cu disperare, sperând în supraviețuire. Urletele lor deznădăjduite, deveniseră înspăimântătoare și completau acest tablou sinistru.
În altă secvență se vedeau oamenii, care, scăpați de exploziile catastrofale, focul cumplit și fumul toxic și asfixiant, se aruncau înspăimântați în apa neagră și rece. Hainele unora erau aprinse și arsurile îngrozitoare îi făceau să urle înfricoșător. Marea devenise un amestec scârbos și lugubru de păcură, ulei, resturi și foc, o viermuială de oameni încă vii, înotând printre cadavre. Lovitura nimicitoare a făcut ca „Uralles“ să se scufunde rapid, total și definitiv.
În formația inamică s-a produs un adevărat haos, navele escortoare depărtându-se rapid de locul exploziei, după care, la fel de rapid, s-au regrupat și s-au oprit. Nimeni nu se mai gândea la eventualii supraviețuitori. Toți erau furioși și dornici de răzbunare și așteptau parcă un ordin, care nu a întârziat să fie dat. Agresorul trebuia lichidat. În scurt timp, vânătoarea lui a fost declanșată.
După o oră și jumătate de la începerea atacului pornit de „Delfinul”, care, rămas în imersiune, deja părăsise zona, îndreptându-se către sud-est, au început să se audă exploziile grenadelor antisubmarine, când mai apropiate de corpul său, când mai depărtate. Începuse jocul morții. Din vânător, „Delfinul” devenise acum vânat.
Emoțiile, crisparea și îngrijorarea marinarilor români nu se sfârșiseră, ei rămânând în aceeași stare copleșitoare de înfiorată așteptare, amplificată de zgomotul înfundat al exploziilor și tirurile mitralierelor aviației inamice.
Unele dintre explozii erau atât de apropiate, încât au afectat sistemul de iluminat al navei și au aruncat submarinul într-un întuneric deplin. Ploaia de schije și undele de șoc provocate de deflagrațiile grenadelor loveau puternic, ca niște ciocane uriașe, în corpul metalic al „Delfinului”, de parcă un monstru înspăimântător din adâncuri căuta să pătrundă în interiorul navei.
Oamenii suportau cu mare dificultate efectul presiunii mari, nava fiind la peste 80 de metri adâncime, aproape de cota maximă de garanție a rezistenței. Sticla câtorva manometre a plesnit cu un zgomot sec și înfundat, semn că submarinul se afla la limita imploziei[8].
Oprirea motoarelor și instalațiilor făcuse ca frigul din interior să devină pătrunzător. Liniștea din interior trebuia să fie deplină, pentru a nu fi reperați de inamic. Însuși comandantului navei umbla în ciorapi, când se deplasa de la un post la altul. Ore de încordare, ore de așteptare, ore de emoții. Incertitudine, nesiguranță, îngrijorare. Nervi încordați la maxim. Așteptare lungă și emoții groaznice. Totul în jur devenise mortal: imersiunea prea mare, aerul foarte puternic viciat, frigul înghețat și cumplit. De deasupra ploua cu moarte, în submarin moartea aștepta.
Căpitanul Costăchescu a ordonat păstrarea deschisă a chepengurilor dintre cele cinci compartimente ale navei: „Ori scăpăm toți, ori ne ducem toți!“.
Grenadele explozive continuau să cadă ca niște stropi mari și ucigași. Zeci și zeci de „butoaie“ explozive, fiecare cântărind în jur de 50 kg., au fost aruncate asupra oamenilor din adâncuri. Corpul metalic al submarinului trosnea și pârâia lugubru, lăsând să pară că în orice clipă putea primi lovitura fatală. Au fost 23 de grenadări, fiind numărate circa 80 – 90 de explozii.
Hăituiala la care au fost supuși a durat aproape opt ore. La fel de brusc cum începuseră, atacurile vedetelor rusești au încetat. Inamicul a renunțat la vânătoare. Probabil că își epuizase muniția, a primit alte ordine sau a crezut că submarinul românesc fusese lovit și nimicit.
După mai mult de 22 de ore de stat în adâncuri, cu bateriile de acumulatori golite, „Delfinul” a revenit la suprafață spre sfârșitul nopții. Echipajul era epuizat. Niciunul dintre marinari nu închisese ochii. Emoțiile covârșitoare prin care trecuseră își făceau efectul.
Lipsa oxigenului începuse să se resimtă grav în plămânii fiecăruia. Toți aveau nevoie urgentă de aerul proaspăt și binefăcător de afară. S-a dat ordinul de ieșire din adânc.
La data de 6 noiembrie 1941, ora 01:00, aflat la circa 60 Mm sud-vest de Crimeea, „Delfinul” și eroicul său echipaj au ieșit la suprafață, pentru încărcarea bateriei de acumulatori.
Aici, însă, erau așteptați de o altă încercare grea. Marea era un cazan clocotitor, fiind răscolită de o furtună de gradul 7. Stihiile naturii se dezlănțuiseră cu o furie bezmetică și aveau să dureze circa 36 de ore. Vântul îngrozitor străbătea cu viteză suprafața mării, ridicând valuri imense, care se arătau fie ca niște dealuri înalte, fie ca niște hăuri fără fund. O ploaie cețoasă, deasă și rece șfichiuia aerul înghețat. Nava părea înconjurată cu o perdea cenușie și opacă de apă, făcând întunericul și mai profund, și mai înfricoșător. Talazurile înalte, când albe, când negre, se năpusteau nemiloase peste corpul submarinului, acoperindu-l într-o succesiune greu de intuit.
Nu se vedea nimic în jurul „Delfinului”, care să amintească de bătălia crâncenă în care, cu doar câteva ore în urmă, fusese implicat și din care ieșise învingător.
Aflat la cheremul furtunii demente, corpul navei străpungea cu greutate lichidul negru și dezlănțuit al mării. Întunericul era deplin.
Lama metalică crenelată din prova nu se vedea deloc și nu exista niciun reper care să indice dacă se submarinul se deplasa sau stăteau pe loc. Totuși, înainta. Chinuitor de încet, dar înainta.
Zgomotul motoarelor și al instalațiilor părea acum plăcut și dătător de speranțe, fiind preferat liniștii lugubre și atotstăpânitoare ce se instaurase înaintea atacului și în timpul când vânătorii de la suprafață îi căutau ca să-i ucidă. Din cauza oboselii, nimeni nu avea chef de vorbă, fiecare se afla la postul său, în aceeași stare de neliniște și încordare, dar marinarii păreau mulțumiți de căldura ce le revenise în trupuri și că respiră aerul binefăcător, pătruns de afară prin instalațiile specifice ale navei.
La un moment dat se auzi vocea gravă și plăcut timbrată a comandantului lor. Aflat în Postul Central de Comandă, căpitanul Costăchescu transmitea, ferm și sigur, coordonatele pe care nava trebuia să le urmeze în noul ei drum. Toți au înțeles ceea ce sperau și așteptau, că se vor îndrepta spre țară.
A fost minunatul moment în care marinarii au răsuflat ușurați și s-au relaxat, simțind abia acum că tot ce a fost mai greu trecuse. Cuvintele comandantului lor au fost ca o perfuzie cu apa vie din povești, făcându-i să iasă brusc din starea de rutină și să se lase acaparați de o alt fel de așteptare. Gândul că, doar peste câteva ore, vor ajunge acasă i-a făcut să uite de oboseala adâncă și dureroasă ce o acumulaseră, dar și de toate emoțiile grele, trăite la cote de maximă intensitate, în sufletele lor încremenite făcându-și loc acum un sentiment fierbinte și covârșitor, pe care aproape că îl uitaseră: dorul de casă, de cei dragi.
În tot timpul atacului și după acesta, comandantul Costăchescu a dat dovadă de un calm binefăcător, înțelepciune supremă și, mai ales, de rapiditate, fermitate, concizie și corectitudine absolute în decizii, demonstrând vitejie și înalte calități profesionale. În momentele cele mai dificile a știut să își îmbărbăteze camarazii de luptă, asigurându-i că credința în Dumnezeu îi va face scăpați din această grea încercare.
Ridicându-se la înălțimea calităților excepționale ale comandantului său, marinarii de pe „Delfinul” au dovedit o disciplină desăvârșită, executând întocmai și la timp toate ordinele primite de la comandanții lor, reușind nu numai scufundarea navei inamice, dar și, la limita sacrificiului suprem, evitarea tuturor grenadărilor[9] la care au fost supuși, ei și nava.
În legătură cu acest episod există unele controverse. Istoricii români au identificat cargoul scufundat ca fiind „Uraleț“, dar, conform arhivelor sovietice, această navă ar fi fost scufundată de aviaţia germană în portul Eupatoria la data de 29 octombrie 1941.
Mai există o ipoteză, potrivit căreia nava scufundată ar fi fost puitorul de mine „Ostrovsky“[10], dar, în acea zi, acesta a ajuns la Sevastopol fără probleme şi a fost scufundat la data de 23 martie 1942.
„Delfinul” a sosit în portul Constanța la data de 7 noiembrie 1941, fiind escortat de unități de torpiloare și acoperit de glorie.
Prin telegrama nr. 5032 din 8 noiembrie 1941, Comandantul Grupului de Sud al Marinei germane[11] transmitea:
„Rog a se exprima Comandantului submarinului DELFINUL bucuria mea personală și recunoștința pentru acțiunea încununată cu succes”.
După această misiune de succes, submarinului „Delfinul” și comandantului său, căpitanul Constantin Costăchescu, li s-a acordat Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a.
Victoria de la Yalta, relatată de un reporter de război[12]
„(…) Câteva luni mai înainte, «Delfinul» a avut, în apropiere de locurile prin care treceam acum, o mare victorie. El a scufundat o navă sovietică, încărcată cu muniții și cu trupe. Citesc într-un caiet povestirea luptei, descrisă de aspirantul Stegaru, care se afla atunci pe submarin:
Eram de cart la periscop. La ora patru dimineața intrasem în imersiune. Priveam prin acest minunat aparat coasta Crimeei și Yalta, pe care n-o văzusem nici măcar în fotografii.
Deasupra celui mai mare palat din Yalta, fâlfâia drapelul cu semnele amiralității sovietice. Chem pe comandant și-i arăt.
La ora opt, zăresc un «pescador», un vas de pescari, care era înzestrat, probabil, cu aparate de ascultare. Locotenentul Argeșanu, ofițerul secund, și comandantul îmi spun să-l lăsăm în pace, fiindcă nu are nici un rost să deschidem lupta contra unui «pescador».
Ne aflam la circa trei kilometri de uscat când am văzut apărând un vas sovietic de vreo 12.000 de tone (n.a. – !!!)[13]. Avea trei punți de comandă și era încărcat cu trupe și muniții. Am anunțat imediat pe comandant. Dânsul părea că nu mă crede.
– Lasă, măi puștiule, că tu vezi tot «pescadorul» și crezi că este o altă navă!
Totuși, comandantul a venit la periscop și s-a convins. Cu o voce care-i tremura de bucurie, el a ordonat:
– Armați tuburile lans-torpile din prova!
Locotenentul Țurcanu ia tabelul și calculează unghiul de lansare. În câteva secunde, tuburile de la prova sunt încărcate și nu așteptăm decât ca nava să vină în unghiul de lansare. Când eram gata să dăm drumul torpilei, vasul sovietic își schimbă drumul. Comandantul ordonă să intrăm cu prova spre uscat și să lansăm torpilele de la pupa:
– Armați tuburile lans-torpile pupa!
Maestrul Nae Marin raportează peste câteva clipe:
– Tuburile pupa sunt armate!
Nava se afla acum la opt sute de metri. Comandantul poruncește:
– Lansează cu tubul nr. 6!
După câteva secunde, căpitanul, care privea prin periscop, anunță:
– Torpila a pornit!
Se scurg secundele: una, două, trei, zece. Deodată ne zguduie o explozie formidabilă. Era o explozie cum nu mai auzisem în viața mea. Vasul sovietic, fiind încărcat cu muniții, s-a dus la fund, după ce a explodat, făcând să spumege marea și să se cutremure.
Comandantul a dat ordin ca submarinul să intre la mare adâncime. Deasupra se aud împușcături de mitralieră. Vin avioanele inamice care însoțeau transportul. Bucuria noastră este însă de nedescris. Căpitanul mecanic Papaianopol, aspirantul mecanic Popescu și maiștrii de la mașini, muncesc cu atenție și încordare.
– Dacă în zece minute nu apar vedetele rapide rusești, suntem scăpați, spune comandantul.
Ne îndreptăm, pe sub apă, spre Sud. După o oră și jumătate au sosit însă vedetele rusești. Auzeam cum ne caută cu perifonul. Ne-au găsit. Marea vuiește de zgomotul bombelor pe care le aruncă vedetele deasupra noastră. Sunt aruncate câte zece grenade deodată, contra submarinului.
Ne întrebăm îngrijorați: «Vom scăpa?». Bombardamentul este atât de puternic, încât oamenii sunt foarte îngrijorați. Comandantul trece de la om la om și îmbărbătează pe fiecare, spunându-i: «Ai încredere în Dumnezeu că vom scăpa!».
Suntem la cea mai mare adâncime pe care o poate suporta «Delfinul». Din cauza presiunii, în postul central au plesnit geamurile de la manometrele diferențiale. În submarin se vorbește prin semne. Comandantul nostru, mergând în ciorapi, pentru a nu face zgomot, trece de la pupa la prova și îmbărbătează oamenii.
Tensiunea aceasta a durat opt ore încheiate. Vedetele rusești s-au îndepărtat. Totuși, noi rămâneam sub apă. Aerul e foarte rar și în submarin e din ce în ce mai frig.
Respirația se face extrem de anevoios. La ora două noaptea ieșim din imersiune cu orice risc, fiindcă nu mai puteam sta în adânc.
– «Dacă flota sovietică ne urmărește și acum, tragem toată muniția cu tunul și mitralierele, lansăm toate torpilele și, dacă tot nu putem scăpa, ne scufundăm. Mai bine să ne ducem la fund, decât să cădem prizonieri» – spune comandantul.
Când am ajuns la suprafață ploua. Marea era bătută de furtună. Scăpasem de aviația și de vedetele rusești, dar aveam de luptat cu una dintre cele mai grozave furtuni.
După ce am citit această poveste succintă și emoționantă a bătăliei de la Ialta, scrisă de aspirantul Stegaru, mă duc spre aparatul de ascultare și (…) elevul Oprișan, care era de serviciu (…)“.
Fostul căpitan I de port Octavian Sved își amintește[14]:
„(…) În acea misiune de pomină s-a aflat și reporterul de război V.G.[15], care, din cauza tensiunii nervoase la care fusese supus, a făcut o criză. Ajuns în port a declarat că a fost în multe locuri de pe front, dar nicăieri nu a întîlnit o situație atât de tensionată, căci la marină, pe lîngă inamic, ești amenințat și de mediul în care lupți.
După o serie de alte peripeții mai mici, din cauza condițiilor tehnice care au survenit în starea submarinului și a înrăutățirii stării mării, forțînd echipajul să navige numai în imersiune, s-a ajuns la Constanța, unde oamenii de la bord au fost primiți cu toate onorurile.
Submarinul a intrat în revizie generală, iar echipajul în concediu.
Dintre subordonații de atunci ai comandantului Costăchescu V. Constantin au fost și cei care, mai tîrziu, au ajuns Cpt. R1 Milu, precum și contraamiralul Petre Zamfir.
Acesta din urmă, în anul 1965, în calitate de comandant al navei-școala Mircea, în timpul unei furtuni[16] din Golful Biscaia, cînd multe nave în perfectă stare s-au pierdut, și-a salvat nava de la o pierdere sigură“.
În luna iunie a executat o misiune, având la bord un corespondent de război, care va descrie misiunea navei în fața Sevastopolului.
Prin Ordinul de Zi nr. 123 din 20 august 1942 al Forței Navale Maritime, submarinul a fost citat pentru „strălucitele fapte de arme săvârșite în apele Crimeiei și Caucaziene“.
În anul 1942, Italia a decis să își retragă forțele din Marea Neagră, motiv pentru care a renunțat la cele 6 submarine tip CB (de buzunar[17]) care acționau în această zonă.
Aflate sub comanda căpitan-comandorului Alberto Torri, submarinele italiene au fost predate[18] Flotei maritime românești, fiind preluate (la ordinul comandorului Horia Macellariu) de locotenentul Virgil Bucur. S-a decis repararea acestor unități și constituirea unei escadrile, formată din unitățile de submarine de buzunar și cele două submarine românești.
La scurt timp după sosirea la Constanța, submarinele CB au fost dislocate în Crimeea, având baze operative la Yalta și Sevastopol.
La 13 iunie 1942, unul dintre aceste submarine (CB-5) a fost scufundat la Yalta, urmare a unui atac sovietic. Celelalte cinci unități rămase au îndeplinit misiuni de luptă până la 9 septembrie 1943, după care fost retrase și aduse la Constanța și predate Flotei maritime românești.
Până la 20 august 1944 au fost reparate și repuse în stare de funcțiune numai două submarine tip CB (acestea au fost scufundate[19] de bombardamentul sovietic din aceeași zi, care a avut ca țintă portul Constanța.
În octombrie 1942, „Delfinul“ și-a încheiat misiunile operative (executase, în total, nouă misiuni), odată cu sosirea în Marea Neagră (pe calea Dunării) a primelor submarine (6 unități) din Flotila 30 germană.
În perioada octombrie 1942 – aprilie 1944, Forțele navale românești nu au mai dispus de niciun submarin, timp în care Flota Sovietică din Marea Neagră număra 44 de unități.
Până în a treia decadă a lunii noiembrie 1942, la bordul navei a fost continuat programul de port, au fost efectuate ieșiri în mare, fiind însoțit de nava-bază „Constanța“, timp în care au avut loc simulări de atacuri asupra submarinului, exerciții și antrenamente de lansări cu torpile de manevră.
La 22 noiembrie 1942, submarinul a plecat la Galați, unde a ajuns la mijlocul zilei de 24 noiembrie, fiind bazat în bazinul vechi, lângă monitorul fluvial „Ion C. Brătianu“[20]
În condițiile de staționare în port, echipajul a fost mutat pe șlepul-cazarmă „Violette“, la bordul submarinului efectuându-se program de curățenie și alte activități specifice programului de port. De asemenea, au fost demontate și debarcate chesoanele și colțarele navei.
În luna mai 1943 a fost demontată suprastructura submarinului „Delfinul“, iar la 15 iulie, toate materialele de pe submarin au fost mutate de pe șlapeul-cazarmă „Violette“ pe șlepul SRD 2, echipajul fiind repartizat pe celelalte două submarine aflate în construcție în Șantierul Naval Galați.
La 20 august 1943, „Delfinul“ a fost urcat pe doc, unde, până la 5 septembrie, a fost supus unor revizii. A urmat apoi montajul cârmelor orizontale și verticale și a tubulaturii, după care, pe 18 octombrie 1943, a fost urcat din nou pe doc.
Evenimentele din august 1944 au găsit submarinul în revizie generală la Islaz, de unde a fost mutat în portul Corabia.
În ziua de 28 august 1944 a acționat împotriva convoaielor germane în retragere în amonte pe fluviu, a salvat remorcherul[21] cu zbaturi „Cetatea Albă“[22] de la scufundare și a intervenit[23] pentru stingerea unui incendiu izbucnit la bordul navei „Cris“.
La 5 septembrie 1944[24], odată cu celelalte nave civile și militare românești aflate la Constanța, nava-bază a fost preluată de Flota Sovietică a Mării Negre, nemaifiind vreodată restituită.
La 14 septembrie 1944 a primit pavilion sovietic, a fost rebotezată cu denumirea „Bug“ și a intrat în compunerea Flotei Mării Negre a U.R.S.S.[25]
La 19 septembrie 1944, în jurul orei 13:00, Docul S.N. Galați, având „Delfinul“ andocat și santinele sovietice la bord, a plecat spre Galați cu destinația Giurgiu, unde a ajuns pe 20 septembrie.
Submarinul și șlepurile-atelier (conțineau motoarele, aparatura, instalațiile și mecanismele demontate de pe submarin) au fost declarate captură de război (în baza Convenției de Armistițiu[26] din 12 septembrie 1944).
La 26 septembrie 1944, comandantul și echipajul submarinului au fost debarcați și dirijați către București, iar docul și celelalte nave au fost îndreptate spre Reni – Ismail, destinația fiind Odessa, unde, la 20 octombrie 1944 a fost inclus în Flota Sovietică a Mării Negre (cu numele TS-3).
La 4 octombrie 1945, amiralul Petre Bărbuneau, Ministrul Secretar de Stat pentru Marină, a emis Ordinul circular nr. 6255 prin care s-a făcut cunoscut personalului din Marina Română că Guvernul Sovietic a consimțit să transmită Statului Român o parte dintre navele[27] captură de război, astfel: 2 distrugătoare („Mărăști“, „Mărășești“), 2 canoniere, 2 torpiloare, 1 submarin, 6 vedete rapide, 3 vedete de pază, 2 vase hidrografice.
Solemnitatea restituirii a avut loc în ziua de 12 octombrie 1945, la Galați, când a fost retrocedat un prim lot de nave militare, printre care și submarinul „Delfinul“[28], acesta fiind în aceeași stare din septembrie 1944.
În anul 1951 a fost retrocedat un alt lot de nave, printre acestea fiind și submarinul „Rechinul“, care, împreună cu „Delfinul“, avea să constituie „Divizionul de submarine“.
„Delfinul“ a primit denumirea „S 1“ și a intrat în reparații la Galați, având la comandă pe locotenentu major Ilie Ștefan.
În luna ianuarie 1958 a fost radiat din evidențele Marinei Române, fiind defrișat și tăiat în anul 1960.
[1] Ziua de 5 noiembrie 1941 a rămas în istoria Marinei Române sub numele „Victoria submarină de la Yalta“, fiind apreciată elogios de submariniştii germani prin cordiale şi călduroase felicitări.
[2] După alte surse, nava sovietică se numea „Uralleț”.
[3] Pavilion: Marea Britanie.
[4] Nume primit în anul 1939; a mai purtat numele „Nikolay Ostrovskiy“ (1937).
[5] Pavilion: Rusia.
[6] Arhiva Marinei Române, fond: Comandamentul Forței Navale Maritime, Dosar nr. 216, pag. 66 – 67.
[7] Căpitanul Constantin (Bibi) Costăchescu devenise al treilea comandant al submarinului.
[8] Implozie – fenomen opus exploziei, care constă în pătrunderea rapidă a aerului într-un spațiu închis, fără aer, când pereții acestuia sunt distruși.
[9] În timpul celor 23 de valuri succesive ale forței navale sovietice, submarinul „Delfinul” a fost atacat cu circa 80 de grenade.
[10] Puitorul de mine „Ostrovsky“ (nume primit în 1939) – pavilion: Rusia, IMO: 5607555, 2.121 trb., lungime: 76,00 m, lăţime: 12,00 m, lansat la apă la data de 15 aprilie 1930 și finalizat la 2 decembrie 1931 de șantierul naval „Ordzhonikidze“, Sevastopol – Rusia. A mai purtat numele „Ceaika“ (sub pavilionul Rusiei) și „Nikolay Ostrovskiy“ (1937, pavilion Rusia).
[11] Începând din toamna anului 1941, operațiunile navale din Marea Neagră, inclusiv cele de asigurare a transporturilor (convoieri; în cadrul convoaielor organizate intrau inclusiv navele de transport românești, navelor militare ale Marinei Militare Române revenindu-le misiunea de escortare a acestora) s-au aflat sub comanda Comandamentului Germandin Marea Neagră „Admiral Schwarzen Meer”.
[12] Virgil Gheorghiu, 2008, „Reportaje de război – Ard malurile Nistrului, Cu submarinul «Delfinul» la asediul Sevastopolului, Am luptat în Crimeea“, Făgăraș: Editura Agaton, pag. 337 – 339.
[13] Nota autorului acestei cărți.
[14] Octavian Sved, „Submarinul Delfinul și comandantul său“, „Marea Noastră“, 1990, Anul I, nr. 13, pag. 5.
[15] Referire la Virgil Gheorghiu, autor al cărții „Reportaje de război – Ard malurile Nistrului, Cu submarinul «Delfinul» la asediul Sevastopolului, Am luptat în Crimeea“, din care am prezentat fragmente și în această carte.
[16] La 26 noiembrie 1965, nava-şcoală „Mircea“ – II – (pavilion: România, IMO: 6110858, 1.630 to., construită în anul 1939) a fost surprinsă de o puternică furtună, în Golful Biscaya, în timpul marşului spre portul Hamburg, unde urma să fie supusă unor lucrări de reparaţii. În memoriile sale, contraamiralul (r) Petre Zamfir relatează (Georgiana Voineagu, Roxana Lupu, „Petre Zamfir: «Am scufundat Titanicul Mării Negre»“, în „Adevărul“, sâmbătă, 19 iunie 2010 (http://neamt.adevarul.ro/societate/Petre_Zamfir-Am_scufundat_Titanicul_Marii_Negre_0_283172107.html) despre acest episod: „(…) Se întâmpla în anul 1965, bricul rămăsese fără motoare şi trebuia dus la reparaţii la Hamburg. S-a plecat din ţară la 12 octombrie, cu 119 oameni la bord. Velierul era tras de remorcherele „Voinicul“ şi „Viteazul“» – povesteşte bătrânul. Marşul a decurs bine până la 26 noiembrie, când s-a primit o radiogramă de avertisment de furtună cu vânt de 120 km pe oră. «Deşi remorcherele au mărit turaţia motoarelor, din cauza vântului puternic şi a valurilor care creşteau, întreg convoiul a fost împins spre geamandura care semnala limita maximă de apropiere la Chausses de Sain. Din cauza furtunii, cele două remorchere au fost luate de vânt şi duse în largul oceanului, iar bricul „Mircea“, rămas fără propulsie, era singur în iadul valurilor.» – rememorează Zamfir. Nava a rămas înfiptă în stânci şi au urmat trei zile şi trei nopţi de infern: totul se clătina pe navă, oamenii erau nemâncaţi, de-abia se puteau ţine pe picioare. S-au astupat câteva găuri făcute de stânci, însă în zadar – valurile de 15 metri înălţime nu iertau. «Francezii au trimis nave speciale de salvare şi ne-au cerut să părăsim vasul. Am refuzat să părăsesc velierul, iar, în cele din urmă, cu remorcherul francez „Rinocerus“, trimis în ajutor, am reuşit să intrăm în Portul Brest» – povesteşte Zamfir. «Românii de pe „Mircea“, curajoşi sau nebuni» – titrau ziarele franceze. «Din nouă ofiţeri, care am fost atunci pe bric mai trăim trei» – spune contraamiralul de flotilă. (…)“.
[17] Submarine de dimensiuni reduse, construite de firma „Caproni“ – Italia, la solicitarea Germaniei, pentru a acționa în Marea Neagră.
[18] Plecate din La Spezia la data de 25 aprilie 1942, navele au ajuns în portul Constanța peste două săptămâni.
[19] Au fost ranfluate de Marina română în vara anului 1945, fiind apoi preluate (împreună cu celelalte trei) de sovietici.
[20] Monitorul fluvial cuirasat „Ion C. Brătianu“, sosit în țară la 17 septembrie 1907 (odată cu monitoarele „Alexandru Lahovari“, „Mihail Kogălniceanu“ și „Lascăr Catargiu“) – pavilion: România, IMO: 6103421, deplasament: 680 to., lungime: 61,00 m, lăţime: 10,00 m, pescaj: 1,60 m, echipaj: 113 membri, puterea maşinii: 1.800 c.p., viteza: 13 km/ h, autonomie: 2.800 km; armament: 3 tunuri x 120 mm tip „Skoda“, 2 obuziere x 120 mm, 2 mitraliere x 6,5 mm, blindajul bordului: 76 mm, blindajul punţii: 25 mm, blindajul turelei: 50-75 mm. constructor: septembrie 1907, Stabilimento Tecnico Triestino“, Trieste – Italia, lansat la apă în iulie 1907. Primul comandant al monitorului a fost căpitan-comandorul Ioan Spiropol. Monitorul fluvial cuirasat „Ion C. Brătianu“ a participat la bătăliile de la Turtucaia şi Rasova (1916) şi în campania din Delta Dunării (1917-1918). La 27 mai 1931, la Cernavodă, a avut loc decorarea monitoarelor „Ion C. Brătianu“, „Mihail Kogălniceanu“ şi a vedetei „Maior Nicolae Grigore Ioan“ cu Ordinul „Steaua României“ cu panglică de „Virtutea Militară“ şi a bricului „Mircea“ cu „Semnul onorific pentru 40 de ani de serviciu“. La ceremonial au participat Regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga – preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Constantin Ştefănescu-Amza[20] – ministrul de Război, Dimitrie Ghica[20] – ministrul al Afacerilor Străine. Între anii 1934-1937 a fost modernizat la Arsenalul Marinei, căldările fiind confecţionate la societatea „Concordia“ din Ploieşti. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a participat[20] la luptele pentru reocuparea Braţului Chilia (1941) şi acoperirea retragerii trupelor proprii din Basarabia în Dobrogea (1944). După 23 august 1944 a fost rechiziţionat de Marina Sovietică şi botezat cu numele „Azov“, acţionând în sprijinul trupelor iugoslave şi sovietice pe Dunărea de Sus. A fost retrocedat părţii române în anul 1951 şi a primit indicativul M-201, rămânând în serviciul Flotei Române de Dunăre până în anul 1961, când a fost dezmembrat.
[21] După achiziţionarea remorcherului de către N.F.R. (Navigația Fluvială Română), acesta a fost transformat în navă de pasageri, ca o consecinţă a creşterii traficului de călători pe Dunăre.
[22] Remorcherul „Cetatea Albă“ – pavilion: România, armator: N.F.R., port de înregistrare: Galaţi, comandant: căpitan Gheorghe Clondescu, corp din oţel, punte din lemn, 50 to., lungime: 46,50 m, lăţime: 5,30 m, înălţime: 2,10 m, pescaj: 0,70 m, propulsie: maşină cu dublă expansiune, puterea maşinii: 250 c.p., viteza: 20 km/ h, combustibil: păcură, capacitatea depozitului de combustibil: 15 to., consum: 200 kg/ h, construit în anul 1894 la Kiev. În timpul accidentului, de pe nava „Cetatea Albă“ au fost daţi dispăruţi şi declaraţi morţi: căpitan Constantin Checais, locotenent Nicolae Picu, sublocotenent Marin Ionescu, maistru Aurel Botea, sergent-major Uja Mitrofan, sergent-major Marin Condurache, sergent-major Dumitru Feduc, sergent-major Ioan Cioceanu.
[23] În urma acestor fapte, echipajul submarinului a fost citat prin Ordinul de Zi nr. 4 din 25 septembrie 1944, semnat de contraamiralul Horia Măcellariu. Conform documentului, submarinul și echipajul său au fost apreciate și evidențiate pentru că „(…) s-au angajat prin foc alături de armatele de uscat, tragând cu armamentul de bord și cel de infanteie asupra inamicului, continuând astfel prin spirit de sacrificiu la alungarea germanilor de pe teritoriul României, cât și la salvarea celorlalte nave românești avariate în luptă (…)”.
[24] În timpul evenimentelor din 5 septembrie 1944, comandantul Escadrilei de Distrugătoare, cpt.-comandor Dumbravă Alexandru s-a sinucis, iar ofițerul de gardă, cpt. Tudor Nicolae, a fost rănit cu împunsături de baionetă. Incidentul a avut loc la bordul navei-comandant NMS „Regina Maria“.
[25] A ieșit din activitate la 4 septembrie 1972, fiind transformată în cazarmă plutitoare. La 16 aprilie 1977 a fost tăiată.
[26] Convenția a reprezentat o veritabilă capitulare militară, politică și economică față de U.R.S.S. Capitulare militară, fiindcă cea mai mare parte a trupelor române au devenit subordonate Comandamentului sovietic; politică, deoarece s-a acceptat cedarea Basarabiei și Bucovinei către ruși. Fiind considerat stat inamic, România a fost nevoită să plătească despăgubiri Puterilor Aliate, marea lor majoritate către U..R.S.S. Cuantumul acestora a fost stabilit în art. 11: „Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în sumă de 300 milioane dolari S.U.A., plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.). România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte state aliate și naționalilor lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o data ulterioară”. La scurt timp după semnarea Convenției de Armistițiu, printr-o decizie unilaterală, Moscova a impus ca valoarea bunurilor ce urmau a fi cedate de România în contul despăgubirilor de război, să fie evaluată la prețurile din anul 1938, ceea ce a condus la o creștere substanțiala a cuantumului datoriei.
[27] Aceste nave vor forma nucleul Marinei noastre de război viitoare.
[28] La 6 noiembrie 1945 a fost radiat din evidențele Marinei Sovietice.
