În noaptea de 11/ 12 ianuarie 1927, nava de pasageri „Vasile Lupu“ (pavilion: România, comandant: Dumitriu Cristache, armator: N.F.R., 135 trb., construită în anul 1900) s-a scufundat în Dunăre, în apropiere de Isaccea, în dreptul Km 52.
Nava venea de la Chilia Nouă şi avea la bord mărfuri şi circa 200 de pasageri.
Accidentul a fost cauzat de ruperea axului port-elice şi pierderea elicei din dreapta navei, ceea ce a dus la pătrunderea apei în sala maşini şi, la scurt timp, în saloane.
În jurul orei 01:00 a nopţii, la scurt timp după constatarea acestui fapt, s-a dat alarma şi cele aproximativ 200 de persoane de la bord au intrat în panică. Comandantul a fost nevoit să manevreze nava din cârmă şi să o îndrepte spre mal, unde, în ordine, au fost debarcaţi toţi pasagerii. Cu tot frigul şi întunericul din acea noapte, dar şi cu emoţiile provocate de accident, cei mai mulţi dintre aceştia au preferat să se îndrepte pe jos spre Isaccea, unde au găsit adăpost şi hrană.
Nava s-a scufundat în jurul orei 03:00 dimineaţa, la o adâncime de circa 8 metri, fiind inundată de apa pătrunsă prin golul lăsat de lipsa elicei.
A doua zi dimineaţă, remorcherul „Cuza Vodă“ (armator: N.F.R.) a plecat spre Isaccea, pentru a prelua victimele naufragiului din noaptea precedentă.
Numai priceperea, curajul şi prezenţa de spirit ale comandantului Cristache Dumitriu au făcut ca acest accident să nu fie înregistrat în evidenţe ca o catastrofă.
„Naufragiul vasului «Vasile Lupu»[1]
D-l Leon Artimon, locuitor din Sarichioi, care se afla printre pasagerii vasului naufragiat, ne spune următoarele despre felul în care s’ a produs accidentul şi cum s’a făcut salvarea celor de pe vas:
«Pe la orele 1.30, pe când vaporul se apropia de Isaccea, s’a simţit o puternică zguduitură pe întreg corpul vasului. Comandantul, d-l Chr. Dimitriu, cercetând să afle cauzele acelei zguduituri, a găsit că vasul a perdut una dintre elice. Totuşi, pentru a evita o panică printre pasageri, a anunţat că vasul va putea merge foarte bine şi cu o singură elică. Coborându-se apoi la partea din urmă a vasului, a constatat că, prin spărtura produsă, apa pătrundea în cantitate îngrijorătoare.
Dându-şi seama de pericol, s’a suit imediat la comandă şi a ordonat punerea vasului pe uscat. Prezenţa de spirit a d-lui Dimitriu a fost salvatoare, căci o întârziere de numai câteva minute ar fi provocat o groaznică nenorocire, care ar fi costat viaţa a peste 200 de persoane.
Vasul a fost andocat pe ţărm cu toată viteza ce-i mai putea da singura elică ce mai funcţiona. Acum, iarăşi prezenţa de spirit a d-lui Dimitriu a pus ordinea de debarcare, care a evitat aglomerările şi panica.
În câteva minute şi cea mai perfectă regulă, vasul a fost părăsit de pasageri şi echipaj, comandantul rămânând la punctul de comandă până în clipa când vasul a fost târât în adâncul apei.
D-l Dimitriu a sărit în apă în momentul când prora vasului se ridicase pentru a se răsturna şi a fost scos la mal cu ajutorul celor de pe uscat.
S’au petrecut scene emoţionante în ultimele clipe ale salvării pasagerilor, totuşi energia şi calmul d-lui Dimitriu, a reuşit[2] să învingă toate greutăţile şi munca depusă de d-sa trebue dată ca o pildă de îndeplinire a datoriei»“.
[1] „Progresul Tulcei“, Anul II, nr. 10, Duminică, 14 Ianuarie 1927, pag. 3.
[2] Folosirea singularului pentru verb, în loc de plural, aparţine ziarului din acea vreme.
