Constantin Todoresco, marinarul român care a decedat în explozia cuirasatului USS „Maine“

Moartea marinarului român Constantin Todoresco[1] (fochist clasa I) a survenit la data de 15 februarie 1898, în urma exploziei cuirasatului[2] de linie[3] american „Maine“ (pavilion: S.U.A, IMO: 6100379, 6.682 trb., lungime: 98,80 m, lăţime: 17,40 m, pescaj: 6,55 m, armament principal: 4 tunuri x 254 mm, propulsie: 2 maşini cu triplă expansiune, viteza: 17 Nd., constructor: 1888-1895, „New York Navy Yard“, Brooklin – S.U.A), în timp ce bastimentul se afla în portul Havana – Cuba.

Cauzele deflagrației au rămas neelucidate (nu a fost exclusă varianta unui atentat[4]). Dintre cei 353 de membri ai echipajului au supraviețuit numa 87 de marinari, ceilalți murind sau fiind dați dispăruți în urma cumplitei explozii.

Iniţial, numele lui Todoresco a fost trecut pe lista celor dispăruţi, publicată de Ministerul Marinei, dar, ulterior, trupul lui a fost găsit şi înmormântat (nefiind identificat) în cimitirul din Havana, apoi reîngropat în Cimitirul Arlington (Washington – S.U.A.) – vezi foto aici -, alături de ceilalţi marinari pieriţi în teribila catastrofă, în amintirea lor fiind ridicat un monument comemorativ. Originalitatea monumentului constă în faptul că acesta înglobează în întregul său și catargul original de la pupa cuirasatului scufundat. Pe placă este inscripționat și numele românului: Constantin Todorescu, fireman, first class.

Conform datelor din propriul dosar de evidenţă, Constantin Todoresco s-a născut la data de 15 februarie 1863 (a murit chiar în ziua aniversării nașterii sale!), în Brăila, mama sa fiind Maria A. Borche (probabil Borş sau Borcea).

Se presupune că, spre deosebire de George Pomutz[5], care s-a refugiat în S.U.A. din motive politice, Todoresco a emigrat în S.U.A., în anul 1880, din motive economice, la fel ca multe alte mii de români din acea vreme.

În februarie 1886, în Philadelphia, s-a înrolat în Marina Militară a S.U.A. (USS Navy), iar în martie 1889 s-a debarcat de la bordul navei „Essex“, care se afla în Malta, cu calificativul „onorabil“.

A revenit în România, dar nu a stat foarte mult şi, în anul 1892, conform evidenţelor, apare înrolat ca tunar clasa a 2-a pe mai multe nave, printre care şi cuirasatul „Vermont“.

La 14 ianuarie 1895, după mai mult de şase ani petrecuţi în Marina Militară a S.U.A., a fost din nou eliberat şi s-a stabilit în Philadelphia.

La 15 iunie 1895, Constantin Todoresco s-a înrolat din nou în Marina Militară a S.U.A., tot ca tunar clasa a II-a, fiind repartizat pe nava „Richmond“ şi, ulterior, ca tunar clasa I pe nava „Maine“, pe care şi-a găsit sfârşitul.

Primele tentative de scoatere a epavei navei „Maine“ de pe fundul oceanului au avut loc în aprilie 1898, dar  s-a renunţat din cauza unor serioase dificultăţi tehnice. Încercările au fost reluate abia la începutul anului 1912, când s-a reuşit aducerea epavei la suprafaţă.

După efectuarea unor cercetări privind cauzele şi împrejurările producerii exploziei de la bordul navei, aceasta a fost remorcată în afara limitei de trei mile a apelor teritoriale şi, la data de 16 martie 1912, scufundată din nou, primind ultimul onor din partea unui convoi de nave militare americane.

Deşi scufundarea cuirasatului american „Maine“ a avut loc înaintea declanşării războiului hispano – american, toţi cei pieriţi în catastrofă au fost înregistraţi în evidenţele militare ca veterani de război, dar nimeni din familia lui Constantin Todoresco nu a primit pensie din partea guvernului american.

[1]  Povestea românului a fost relatată prima dată în revista „Magazin istoric“, iulie 1977, într-un articol semnat de cetăpțeanul american de origine română Nicolae Filimon, apoi de istoricul militar Nicolae Koslinski în revista „Marea noastră“ nr. 13/ octombrie-noiembrie 1994.

[2] Armored ship.

[3] Line of battle ship (battleship).

[4]  În ziarul „New York Journal“ din 17 februarie 1898, în care se anunță că scufundarea navei „Maine“ a fost provocată de o mină spaniolă și, de asemenea, se publică un anunț în care se oferă o recompensă de 50.000 dolari pentru prinderea atentatorului.

[5] George Pomutz (1818-1882) – român transilvănean care a emigrat în S.U.A. în anul 1849 şi a obţinut cetăţenia americană la data de 15 martie 1855 (numele său este Pomuţ, dar americanii i-au transcris numele cu tz); la declanşarea Războiului de Secesiune (1861-1865), a cerut să se înroleze ca voluntar în Armata Uniunii (nordul aboliţionist); a fost acceptat în anul 1861 ca locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, compus din peste 1.000 soldaţi şi 37 ofiţeri, sub comanda colonelului Reid; aici a fost promovat ca locotenent major şi apoi adjutant, fiind apreciat în mod particular datorită calmului şi curajului său; a devenit erou încă din viaţă prin faptele sale de arme din luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah; în vara anului 1863 a fost promovat la gradul de maior, iar apoi în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru oraşul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste şi îl avansează la gradul de „Provost Marshall“ al Regimentului 17; în august 1864 Pomutz cere permisiunea să se întoarcă la Regimentul 15 Iowa, i se aprobă transferul şi i se oferă comanda Regimentului, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel; aflat mereu în prima linie, Pomuţ a luptat în numeroase bătălii grele; a fost, de asemenea, membru al Organizaţiei Foştilor Voluntari, al Legiunii Credincioase şi al Ordinului Săgeata Albastră („Blue Arrow Order“); în 1865, ca o recunoaştere a meritelor sale militare, Senatul american i-a conferit gradul de general de brigadă; după război, George Pomutz a revenit la Keokuk; aici a primit vestea numirii sale în funcţia de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), numire care are loc la data de 16 februarie 1866; în 1874, succesorul preşedintelui Ulysses Grant, preşedintele Rutherford B. Hayes l-a promovat la rangul de consul general, poziţie în care a fost păstrat timp de 12 ani, datorită calităţilor şi abilităţilor sale diplomatice; el a fost foarte mult apreciat deoarece cunoştea bine nu mai puţin de opt limbi străine; în calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea Peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruşi, cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari; cu această ocazie a participat şi la încheierea Tratatului americano-rus; a fost rechemat în America, după ce şi-a încheiat misiunea diplomatică în anul 1878, dar, nu se ştie de ce, el a rămas în Rusia; chiar şi moartea lui este enigmatică; în S.U.A. nu se ştie altceva decât că a murit într-o mare sărăcie, la 12 octombrie 1882, în oraşul Sankt Petersburg; a fost înmormântat în cimitirul din oraşul Smolensk, capitala Rusiei din acea vreme; în anul 1913, Congresul american a emis Decretul 775/ 1913, prin care a dispus ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomutz să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington, dar, din cauza începerii Primului Război Mondial şi apoi al celui de-Al Doilea Război Mondial, planurile au fost abandonate; în anul 1944, cetăţeni americani de origine română au construit, prin colectă publică, un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic „General George Pomutz“, nava rămânând în exploatare până în anul 1970; la 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei preşedintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi; la data de 14 august 2004, în faţa Catedralei ortodoxe române cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, din oraşul Cleveland (Ohio, S.U.A.), a fost dezvelită o statuie a generalului George Pomutz.

Comentează pe Facebook