Deși, în întreaga literatură ce i-a fost dedicată, apare consemnat ca fiind „primul submarin românesc”, puțini știu că „Delfinul” nu a fost prima navă de acest tip comandată să intre în dotarea Marinei militare române.
Necesitatea[1] dotării Marinei Regale cu o astfel de armă era foartea mare, mai ales că țara noastră era vecină cu state cu Marine puternice, situația geografică (poziția centrală față de punctele Bosfor – Sevastopol – Odessa) fiind favorabilă[2] pentru utilizarea submarinelor.
Strategia militară de apărare prevedea și impunea ca forțele navale românești trebuie să fie capabile să împiedice orice tentativă inamică îndreptată împotriva litoralului său, să reușească blocarea forțelor dușmane în bazele lor sau la intrarea acestora în Marea Neagră (Bosfor), să atace toate căile de comunicații inamice, să împiedice aprovizionarea pe mare (pentru susținerea conflictului pe uscat), să țină la distanță de coastă și să oprească o eventuală debarcare de trupe. De asemenea, existența în dotarea Marinei Regale române a acestui tip de armă ar fi avut efecte descurajatoare pentru moralul oricărui inamic.
În acest sens se propunea dotarea Marinei române cu contratorpiloare și submarine. Tatonările în acest scop au început încă din anul 1911, când doi ofițeri români au plecat în Italia, pentru studierea documentației specifice noilor arme și posibilitatea achiziționării acestora.
În luna septembrie 1911, în urma ordinului primit de la comandantul[3] Marinei Regale române, o comisie formată din patru ofițeri s-a deplasat în șantierele navale din Franța, Italia și Germania pentru achiziționarea unui submarin.
Tot în perioada premergătoare declanșării Primului Război Mondial a mai existat o tentativă de achiziționare a unui submarin, fiind emisă o comandă către șantierul „Fiat” din Spezia (Italia), dar aceasta intenție nu a fost finalizată
Abia în anul 1914[4], în cadrul unui Program Naval[5] determinat de intensele înarmări din Europa, Marina română a comandat (la Spezia, Italia), pe lângă patru contratorpiloare, un submarin mic (145 tone), dar intrarea Italiei în război (mai 1915) a determinat ca aceasta să nu mai fie capabilă să onoreze comanda.
În această situație, Statul român a emis o nouă comandă, de această dată către Casa Schneider din Paris (Franța), pentru un submarin de 350 tone.
Pentru onorarea acestei comenzi, la data de 9 iulie 1914 a fost achitată suma de un milion franci aur, însă declanșarea Marelui Război a întârziat mult finalizarea construcției, iar când aceasta a fost gata, nava a fost rechiziționată de Marina franceză și a primit numele „O’Byrne”.
Clasa de submarine „O’Byrne”[6] a fost lansată între anii 1919-1920 și a cuprins navele „Henri Fourier” (lansată la apă la 30 septembrie 1919 – scos din uz în iulie 1935), „Louis Dupetit-Thouars” (iunie 1920 – noiembrie 1928) și „O’Byrne” (22 mai 1919 – iulie 1935).
Caracteristici tehnice: 342 tone/ suprafață și 513 tone/ imersiune, raza de acțiune (în urma modificărilor aduse) aprox. 1.200 Mm cu viteza de 12 Nd (la suprafață) și aprox. 2.000 Mm cu viteza de 8,7 – 9 Nd în imersiune, echipaj: 25 membri, armament: un tun de 47 mm, 4 tuburi lans-torpile/ 6 torpile x 450 mm, 1 automitralieră (adăugată de francezi); adâncimea maximă în imersiune: 35 m, prețul de cost al navei: 3.250.000 franci[7].
În luna iulie a anului 1920, în contextul lichidării comenzilor de material militar, efectuate de România către Franța, locotenent-comandorul[8] Koslinsky Gheorghe[9], în baza Ordinului Ministerului de Război nr. 3829, a fost trimis în misiune la Paris, pentru tratative[10] cu Ministerul Marinei franceze, referitoare la achiziționarea submarinului „O’Byrne”.
Tratativele au început în octombrie același an și au ajuns foarte aproape de finalizare, Ministerul Marinei franceze acceptând toate solicitările[11] părții române.
Mai mult decât atât, ofițerul român a urmat cursurile Școlii de Navigație din Toulon, împreună cu șeful-mecanic și un maistru mecanic, restul de echipaj al viitoarei nave-submarin (ofițerul secund, trei maiștri și 20 de marinari) urmând să efectueze pregătirea[12] tot în Franța (în perioada mai – septembrie 1921), prin ambarcarea marinarilor pe diverse submarine franceze, fiind necesară și punerea la dispoziția românilor a câtorva maiștri-instructori francezi.
De asemenea, guvernul francez părea dispus să negocieze[13] și costul navei, suma de 3.250.000 franci stând la baza discuțiilor premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare fiind considerată minimală, comparativ cu prețul pieței.
La data de 7 februarie 1921, pe neașteptate[14], ofițerul român a fost rechemat în țară din ordinul Ministerului de Război, submarinul nemaifiind achiziționat de Marina Română, suma de un milion lei aur[15] rămânând în contul părții franceze.
Cauzele acestei renunțări au fost, pe de o parte, de ordin financiar (datoriile de război ce trebuiau achitate de România), faptul că nava a fost considerată veche și utilizată prea mulți ani, fiind depășită pentru cerințele unei nave de luptă, și, pe de altă parte, respectarea prevederilor[16] Conferinței de Pace de la Paris[17] (1919), referitoare la desființarea[18] armei submarine.
Sursă: Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, „Amintiri despre o flotă pierdută”, vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării”, vol. II – „Voiaje neterminate”, Constanța, Editura: „Telegraf Advertising”.
Precizare: unele dintre informațiile din acest articol sunt valabile până la data de 31 decembrie 2010.
[1] Încă din anul 1909, la Galați, apărea lucrarea căpitan-comandorului N. Alecsandrescu („Studii asupra navigațiunei submarine”, Galați: Tipografia T. Dimitriade, pag. 87), care reprezintă o gândire de perspectivă, o documentată și convingătoare pledoarie în favoarea necesității dotării Flotei militare române cu submarine, rolul și locul acestei arme în apărarea litoralului românesc al Mării Negre.
[2] Submarinele românești ar fi parcurs cel mult 200 Mm pentru a ajunge în aceste raioane de operații, ceea ce motiva dotarea cu astfel de nave din clasa celor de mică croazieră și a submarinelor puitoare de mine.
[3] Contraaamiral Emanoil Koslinski, comandant al Marinei Regale române în perioada 1 aprilie 1901 – 1 aprilie 1909.
[4] În perioada 1914 – 1940, media de dotare a flotei româneşti a fost de 0,50 nave/ an.
[5] La data de 16 iulie 1881, în şedinţa Consiliului Superior al Armatei, au fost elaborate un text explicativ şi un proces verbal referitoare la dotarea cu nave a Marinei militare române. A fost Primul Program Naval de modernizare/ dotare din istoria României. Acest program şi cele care vor urma nu au fost nişte programe în sensul real al cuvântului, ci erau documente oficiale care se refereau la înzestrarea Marinei române cu nave, armament şi muniţii.
[6] John Joseph Gabriel O’Byrne de Saint Gèry, cunoscut sub numele Gabriel O’Byrne (20 februarie 1878-21 martie 1917) – militar francez de origine irlandeză, fost comandant al submarinului „Curie” în timpul Primului Război Mondial. În noaptea 19/ 20 decembrie 1914 a executat o misiune extrem de curajoasă de forțare a intrării în portul austriac Pula, pentru a ataca cuirasatele Flotei austro-ungare ancorate în port, gestul său incredibil fiind apreciat chiar de austrieci. Submarinul a rămas blocat în imersiune din cauza cârmei și elicei. Timp de cinci ore, comandantul a făcut totul, prin eforturi deosebit de dificile și dureroase, de a elibera nava de la pieire, până când, epuizat, a fost nevoit să ordone revenirea submarinului la suprafață, pentru a evita sacrificiul inutil al membrilor echipajului, abandonând nava. Gabriel O’Byrne a fost grav rănit și, după ce a stat aproape o oră în apa înghețată a mării, a fost salvat de echipajul cuirasatului „Viribus Unitis” și luat prizonier. A fost transportat la un spital din Graz, unde chirurgii au încercat să-l trateze la rana de la plămâni, agravată și de șederea în apa rece. În iunie 1915, autoritățile militare austriece au aprobat soției sale Marguerite să vină să aibă grijă de soțul său, permițându-i să-l vadă două ore pe zi. Ulterior, Gabriel O’Byrne a fost transferat și internat într-un spital elvețian, de unde, în cele din urmă, a fost repatriat în ianuarie 1917. Pentru vitejia sa a fost distins cu Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare, fiind citat în Ordinul de Zi al Marinei franceze. La 17 ianuarie 1924, guvernul Italian i-a acordat post-mortem Medalia de Aur pentru Bărbăție militară, aceleași onoruri fiind acordate și soției sale și celor doi copii ai lor, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Toulon. La data de 31 ianuarie 1915, submarinul „Curie” a fost recuperat și reparat de austrieci, fiind rebotezat și alocat Flotei austriece cu numele U-14 (ulterior a devenit prada de război a Marinei italiene, dar la sfârșitul conflagrației mondiale a revenit în Franța). În semn de prețuire a eroismului lui Gabriel O’Byrne, Marina franceză a dat numele său unuia dintre submarinele din dotare, care a fost operațional în perioada 1919-1935.
[7] Cotidianul „Universul” a inițiat o subscripție publică, la care s-a adăugat și suma alocată de Statul român, în total 2.965.187 lei.
[8] http://www.viata-libera.ro/diaspora/45643-galati-viata-libera-galateni-care-au-uimit-lumea-gheorghe-koslinski
[9] http://adevarul.ro/locale/galati/cum-murit-foame-aiud-amiralul-coordonat-constructia-submarin-romanesc-1_574d71645ab6550cb87deafe/index.html
[10] Chestiunea cumpărării submarinului „O’Byrne”, fond N. Koslinsky, dos. 1, 2, file 1, 3, 4, 6, Biblioteca Muzeului Marinei Române, Constanța.
[11] Statul francez a oferit/ acceptat reale avantaje atât din punct de vedere tehnic, cât și al altor condiții: prețul de cost, predarea navei complet armată, inclusiv torpilele și munițiile necesare, livrarea cu toate piesele de schimb, de rezervă și cu toate instalațiile suplimentare, modificările solicitate de partea română (cauzate de diferența de salinitate dintre apa Mării Mediterane și cea a Mării Negre).
[12] Timpul estimat pentru pregătirea și instruirea echipajului românesc era de patru luni.
[13] La 26 noiembrie 1920, Ministerul Marinei franceze aștepta punctul de vedere al Guvernului român, referitor la modalitatea efectuării plății.
[14] Rechemarea reprezentantului român a surprins partea franceză cu atât mai mult cu cât stadiul negocierilor era favorabil părții române.
[15] Diferența de bani rămasă (1.965.187 lei aur) va fi utilizată pentru construirea submarinului „Delfinul”.
[16] Anglia a cerut interzicerea utilizării în război a submarinelor.
[17] Conferința de Pace de la Paris (au participat 27 de state, patru dominioane și India; conferința a reunit peste 1.000 de delegaţi, fiecare delegaţie fiind alcătuită din sute de colaboratori) a început la 18 ianuarie 1919 și a avut ca principal obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Conferința a avut ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost Georges Clemenceau, delegatul Franței.
[18] La Conferința de la Washington (1 noiembrie 1921 – ianuarie 1922; au participat S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China), unde s-a urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri (limitarea armamentelor navale ale celor cinci principale flote militare din lume) şi problema Pacificului, nu s-a decis interzicerea utilizării submarinelor, astfel încât acestea au devenit obiective și pentru Marinele militare ale statelor mici și mijlocii.
