La data de 25 iulie 1917 au fost finalizate lucrările la distrugătorul „Măreşti“[1], ex-„Sparviero“ (pavilion: România, IMO: 6106015, data punerii chilei: 29 ianuarie 1914, lansat la apă la 25 martie 1917, finalizat la 25 iulie 1917; preţ: 4.850.000 franci aur).
Caracteristici tehnice – 1.760 to., lungime: 94,36 m, lăţime: 9,47 m, pescaj: 3,50 m, echipaj: 206 membri, propulsie: turbine cu abur, puterea maşinii: 39.000 c.p., viteza: 34 Nd., autonomie: 1.700 Mm; armament: 3 tunuri tip „Armstrong“ x 152 mm, model 1899, 4 tunuri tip „Armstrong“ x 76 mm, 2 mitraliere x 13,2 mm, 2 grupuri TLT (tuburi lans-torpile[2]) binate x 450 mm, constructor: 1916, „Pattison“, Neapole – Italia; preţ: 4.850.000 franci aur).
Din această clasă de nave, şantierul italian a construit patru unităţi: „Aquila“[3] (pavilion: Italia, IMO: 6105991 1.391 trb., constructor: 8 februarie 1917, Officine meccaniche cantieri navali di Napoli „Pattison“, Napoli – Italia; a fost lansat la apă la data de 26 iulie 1916; data punerii chilei: 11 martie 1914), „Falco“, „Nubbio“ şi „Sparviero“.
Clasificate iniţial „exploratoare“ sau „contratorpiloare“, distrugătoarele „Măreşti“ şi „Mărăşeşti“ au fost comandate de Statul Român în anul 1913. Au fost finalizate în anul 1916, dar, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, nu au mai fost aduse în ţară, fiind rechiziţionate de Marina Italiană şi folosite împotriva Flotei Austro-Ungare.
Abia în anul 1920, „Nubbio“ („Mărăşeşti“) şi „Sparviero“ („Măreşti“) au fost cedate Statului Român, sosind în ţară la data de 1 iulie 1920 şi primind iniţial indicativele A şi B.
Celelalte distrugătoare („Aquila“ – IMO: 6105991) şi „Falco“ au fost livrate Spaniei (1939) sub numele „Melilla“ şi, respectiv, „Ceuta“ (ieşite din serviciu în anul 1953).
În perioada 1925 – 1926, nava a intrat în revizii, reparaţii şi modernizări. Astfel, cele 3 tunuri tip „Armstrong“ x 152 mm, precum şi cele 4 tunuri tip „Armstrong“ x 76 mm au fost înlocuite cu 3 tunuri x 120 mm L/ 45 (1 tun în prova, 1 tun în pupa şi 1 tun între coşurile 2 şi 3), 2 tunuri x 76 mm a/ a tip „Bofors“, dispuse pe semiplatforme în cele două borduri, precum şi 2 mitraliere a/ a. De asemenea, au fost montate şine pentru de preluarea la bord a 50 de mine.
Cele două turbine au fost modernizate, ajungând la o putere de 44.000 c.p., oferind navei o viteză superioară (38 Nd.) celei maxime curente şi oficiale (34 Nd.)
După anul 1939 au fost dotate cu tunuri antiaeriene x 37 mm tip S.K.C. (de fabricaţie germană), precum şi mitraliere antiaeriene de 7,62 mm (germane), montate pe afete.
În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, ambele distrugătoare au fost dotate, în premieră mondială, cu sistem de tragere centralizată tip „Simens – Schuchert“. De asemenea, le-au fost suplimentate gurile de foc automate şi semiautomate, fiind dotate cu piese de 37 mm tip „Rheinmetal“ şi mitraliere x 13,2 mm tip „Hotchkiss“.
Toate aceste dotări suplimentare au dus la creşterea tonajului, acesta ajungând la 1.723 tone.
Înainte de declanşarea războiului, cele patru distrugătoare au primit o pitură de camuflaj (dungi şi triunghiuri de diverse culori), adecvată spaţiului tactic din Marea Neagră, precum şi câte un semn de război, respectiv însemnele unui careu de AŞI: „Mărăşeşti“ a primit semnul Asului de Treflă, „Măreşti“ – semnul Asului de Caro, „Regele Ferdinand“ – semnul Asului de Cupă, „Regina Maria“ – semnul Asului de Pică.
Viteza de deplasare a distrugătorului „Mărăşeşti“ a scăzut la 24 Nd., în urma avarierii turbinei, care, deşi a fost reparată, nu a mai fost utilizată la randamentul maxim (a fost interzisă creşterea presiunii aburilor peste limita de siguranţă).
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, „Măreşti“ – „Asul de Caro“ şi „Mărăşeşti“ – „Asul de Treflă“ au îndeplinit importante misiuni de luptă în cadrul Escadrei de Distrugătoare şi au avut o contribuţie importantă la evacuarea trupelor germano-române de la Sevastopol (mai 1944, Operaţiunea „60.000“).
La 5 septembrie 1944, cele două bastimente[4] româneşti au fost confiscate de Armata Sovietică.
În cadrul Flotei Sovietice, distrugătorul „Măreşti“ a fost inclus în clasa distrugătoarelor de tip „rapid“, primind numele „Lovkii“, iar distrugătorul „Mărăşeşti“ a fost încadrat în categoria distrugătoarelor de tip „uşor“, primind numele „Liogkii“.
La 12 octombrie 1948 au fost retrocedate României: „Măreşti“ a primit numele de bordaj D-1 (1948) şi D-11 (1951), „Mărăşeşti“ a primit numele de bordaj D-2 (1948) şi D-12 (1951).
În anul 1961 au fost casate şi dezmembrate.
În anul 1951 au fost retrocedate distrugătoarele din clasa „R“: „Regina Maria“ a primit numele de bordaj D-21, „Regele Ferdinand“ a primit numele de bordaj D-22.
În anul 1959 a fost casate şi tăiate.
Sursă: Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, „Amintiri despre o flotă pierdută”, vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării”, vol. II – „Voiaje neterminate”, Constanța, Editura: „Telegraf Advertising”.
[1] Numele distrugătorului „Mărăşti“, aşa cum apare în cărţi, dicţionare, tratate, fotografii, a fost, iniţial, MĂREŞTI, acesta fiind înscris cu litere din metal sudat pe bordul tribord-pupa al navei.
[2] Tub lanstorpile – tub metalic în care se introduce torpila pentru lansare; capătul prin care se introduce torpila este închis cu un capac, iar celălalt are o prelungire sau o lingură la partea superioară; în interior există o şină de ghidare (T-ul torpilei), de care se loveşte în momentul lansării o pârghie ce pune în mişcare motorul torpilei; tuburile lanstorpile pentru navele de suprafaţă pot fi duble, triple sau cvadruple; ele sunt, de regulă, pivotante, dar există şi tuburi fixe, mai ales pentru torpilele antisubmarine; cele montate pe submarine sunt fixe şi au capace etanşe la ambele extremităţi, putând fi manevrate din interior.
[3] A fost tăiat în anul 1950.
[4] Bastiment – termen folosit în trecut, însemnând „navă mare de luptă“; în prezent se foloseşte rar, în sensul de simplu mijloc plutitor.
