Papa Iulius al II-lea, „Războinicul Romei“
Papalitatea a continuat pe panta desfrâului neegalat în istoria religiilor lumii, prin înscăunarea a încă unui Papă militarist şi fără credinţă. Acesta a fost Giuliano della Rovere (1443-1513) care şi-a ales numele de Iulius al II-lea. (1503-1513). (v. poza, portret de Rafael).
Ca un adevărat prinţ secular, noul Papă lupta şi ţesea intrigi, rămânând celebru pentru războaiele îndelungate şi sângeroase. El se afla mereu pe câmpul de luptă în fruntea armatelor sale, ferm convins de legitimitatea teribilelor bătălii pe care le dădea. Îşi conducea trupele îmbrăcat în armură, la un moment dat fiind chiar în pericol de a fi luat prizonier.
Florentinul Francesco Guicciardini (1483-1540), cel mai de seamă istoric al vremii şi guvernator papal al provinciilor Modena şi Reggio, remarca faptul că Iulius nu are nimic dintr-un preot în afară de nume, descriindu-l ca „…un soldat în robă; obişnuia să bea mult şi să înjure ca un birjar când se afla în fruntea trupelor lui; era încăpăţânat, necioplit, cu un temperament dificil şi greu de ţinut în frâu. Avea obiceiul să urce călare treptele până la dormitorul lui papal şi să-şi priponească la uşă calul“.[1]
Pe vremea când era cardinal, Iulius avusese trei sau chiar cinci copii, iar nobilii romani îl acuzau, pe baza unor dovezi clare, de vicii nefireşti. În articolul de faţă nu ne interesează însă dacă a avut trei sau cinci copii, aşa cum a rămas în conştiinţa oamenilor.
Trebuie însă remarcate alte aspecte ale comportamentului său.
Ferdinand Gregorovius (1821-1891), mare istoric şi teolog german, care era lipsit total de prejudecăţi în ceea ce priveşte papalitatea, îl considera „una dintre cele mai profane şi mai neecleziastice figuri ce au ocupat vreodată Sfântul Scaun“, afirmând că „nu avea nici cea mai mică urmă de pietate creştină“.[2]
Istoricii creştini se crispează atunci când citesc cuvintele Papei Iulius, care redau convingerea acestuia: „creştinii sunt o masă greu de controlat, analfabetă şi superstiţioasă“[3]. Ne este astfel uşor să înţelegem de ce a fost catalogat drept o ruşine..
Papa a primit netulburat criticile unei delegaţii de călugări la adresa clericilor săi şi a moravurilor cardinalilor. Nu era prima oară când auzea astfel de lucruri; de secole oamenii se plângeau de papi, de cardinali, de episcopi şi de preoţii care duceau o viaţă imorală; de faptul că papii iubeau sexul, puterea şi bogăţia mai mult decât menirea de Vicari ai lui Hristos.
Papa îşi sfătuia secretarul să aibă trei amante în acelaşi timp, „în cinstea Sfintei Treimi“ şi admitea deschis că îi plăcea la nebunie să fie numit de către popor „Războinicul Romei“.
Se plictisise de priveliştea Giuliei Farnese [celebra amantă a Papei Alexandru al VI-lea, n. ed.], întruchipând-o într-o frescă pe Fecioara Maria şi dorea să se mute în cele patru încăperi în care locuise odinioară Papa Nicolae al V-lea (1447-1455), cerând ca aceste încăperi să fie împodobite cu picturi conforme cu modul eroic în care el se auto-percepea.
În vara lui 1508, Iulius l-a chemat la Roma pe Rafael (1483-1529) şi, cam în aceeaşi perioadă, a comandat pentru Vatican o serie de lucrări lui Michelangelo (1474-1564).
Drept urmare, Michelangelo a sculptat o statuie din marmură a Papei, iar Iulius al II-lea a studiat-o cu o expresie uimită, întrebând:
– „Ce e obiectul ăla sub braţul meu?“
– „O Biblie, Preasfinţia Voastră.“, a răspuns Michelangelo.
– „Dar ce treabă am eu cu Bibliile?“, a tunat Papa. – „Eu sunt un războinic, mai bine pune acolo o sabie.“[4]
Preferinţa lui pentru sabie în loc de Biblie a făcut înconjurul Romei, care l-a numit „Papa cel cumplit“ sau „Papa terorii“[5]. La moartea sa, pe 21 februarie 1513, populaţia a răsuflat uşurată.
Din păcate, însă, pentru locuitorii Romei, cel care a sosit la Vatican alături de o întreagă suită de consilieri militari, a fost unul dintre cei mai detestaţi papi din istorie. Este vorba despre obezul şi afabilul Giovanni de’ Medici (1475-1521), fost comandant al armatei Papei Iulius.
Papa Leon al X-lea şi infama sa proclamaţie
Pe 11 martie 1513, Giovanni a fost ales Papă şi şi-a luat numele de Leon al X-lea. Nu fusese încă hirotonisit, însă această problemă a fost remediată pe 15 martie în cadrul comemorării la Vatican a aniversării morţii Divinului Iulius (Iulius Cezar).[6]
E aproape inutil să spunem că cei care caută justificări şi scuze pentru comportamentul lui Alexandru al VI-lea şi a lui Iulius al II-lea, îl lasă pe Leon al X-lea în plata criticilor răutăcioşi. El i-a satisfăcut doar pe „aceia care priveau Curtea Papală ca pe un loc de distracţii“.[7]
Suspiciunea populară că Leon a început să se dedea la vicii nefireşti după ce a devenit Papă se răspândise în Roma, iar doi istorici importanţi ai timpului au consemnat-o. Guicciardini observa că noul Papă accepta bucuriile păgâne ale vieţii şi că era „excesiv de devotat cărnii, în special acelor plăceri pe care decenţa ne împiedică să le menţionăm“.[8]
Cardinalul Paolo Giovio (Jovius), biograful lui Leon al X-lea, după ce vorbeşte de „luxul excesiv“ şi de „privilegiile regale“ ale papei, susţinea că acesta „pătrunsese secretele nopţii“, adăugând: „Şi nu era nici străin de infamia de a nutri o dragoste necurată pentru unii dintre şambelanii săi, toţi aceştia membri ai unora dintre cele mai nobile familii din Italia“.[9]
Cu toate acestea, oamenii bisericii de azi îl slăvesc pe Leon, numindu-l „un monument al moralităţii, de o profundă sinceritate spirituală“[10], adăugând că datorită pioşeniei lui a primit votul unanim al cardinalilor.
Cu toate acestea, cronicile relatează o cu totul altă poveste: „Când Papa Iulius a murit, Giovanni de’ Medici (viitorul Leon al X- lea) suferea, la Florenţa, de o boală venerică foarte gravă. A fost dus la Roma într-o lectică. Mai târziu, a făcut o ulceraţie. Supuraţia răspândea o duhoare atât de mare încât s-a răspândit în toate chiliile din enclavă, care erau separate doar de nişte pereţi subţiri. Cardinalii s-au consultat cu medicii din enclavă pentru a afla ce se întâmplă. Aceştia, după ce fuseseră mituiţi [chiar de Giovanni de’ Medici], au răspuns că de’ Medici mai avea cel mult o lună de trăit. Acesta este motivul pentru care a fost ales Papă. Astfel Giovanni de’ Medici, care avea pe atunci 38 de ani, a fost ales Papă ca urmare a unei dezinformări. Cum bucuria poate să vindece orice, el s-a însănătoşit curând, astfel că bătrânii cardinali au avut motive să se căiască.“[11]
Acum, în Sfântul Scaun trona un Leon al X-lea prosper şi robust, iar prima sa declaraţie a fost: „Dumnezeu m-a făcut Papă, e timpul să mă bucur de asta“.[12]
O declaraţie ce prefigura faptele unui om care a dezvoltat comerţul cu „indulgenţe“ şi a creat contextul unei noi lovituri militare (a 18-a cruciadă de după 1096).
Biserica i-a rezumat în chip de scuză mandatul: „Ca ecleziast, defectele sale profesionale, indiferenţa declarată faţă de autocontrol, cunoscuta autoindulgenţă şi lipsă de principii ferme, tendinţa spre disimulare, hedonismul său profund şi cultivarea companiei muzicanţilor, măscăricilor şi bufonilor l-au făcut demn de dispreţ sau chiar mai rău. Prin stilul său de viaţă risipitor, luxos şi grandoman, prin felul în care s-a implicat în politica agitată a vremii… Leon a ruinat trezoreria papală.“ [13]
Leon a strâns în jurul său personaje de cea mai joasă speţă: linguşitori, depravaţi, autori ai unor comedii obscene care se puneau adesea în scenă chiar la Vatican, cu cardinali pe post de actori.
Prietenul său cel mai bun a fost Cardinalul Bimmiena, ale cărui comedii erau mai obscene decât toate comediile antice romane sau greceşti şi care a fost una dintre cele mai imorale figuri ale vremii.
Leon trebuia să se abţină de la mâncare din cauză că suferea de obezitate, cu toate acestea banchetele pe care le dădea erau pe cât de costisitoare pe atât de vulgare, iar cei mai grosolani măscărici şi cei mai abjecţi curtezani erau invitaţi să stea la masă cu Papa şi cu cardinalii.
Dat fiind că aceste fapte sunt certe, Biserica nu îi neagă viciile. În chestiunile publice, Leon al X-lea are reputaţia răsunătoare de cel mai mârşav Vicar al lui Hristos din perioada Renaşterii. Din păcate nu avem destul spaţiu aici pentru a relata extraordinara poveste a alianţelor, a războaielor purtate şi a trădărilor pline de cinism ale acestui Papă.
Nepotismul său a fost la fel de corupt ca şi al predecesorilor lui. Atunci când câţiva cardinali au conspirat la uciderea lui, Papa a ordonat ca servitorilor acestora să li se smulgă carnea cu cleşti înroşiţi în foc pentru a-i face să vorbească.[14]
Biserica nu a avut nici un Papă care să fie mai dedicat plăcerilor exorbitante sau care să caute cu atâta aviditate înavuţirea precum Leon al X-lea.
Papa Iulius al II-lea acordase anterior indulgenţe tuturor celor care au contribuit la construcţia bisericii Sfântul Petru de la Vatican, iar Leon al X-lea a extins rapid această doctrină.
Bogaţii cumpărau indulgenţe şi pe loc li seiertau păcate precum crima, poligamia, sacrilegiul, sperjurul şi vrăjitoria.[15]
În schimbul unei sume de bani, a unei donaţii imobiliare sau a unui act de penitenţă, se acorda iertarea sau promisiunea uşurării chinurilor în purgatoriu oricărei persoane care îmbogăţea Biserica.
În anul în care a fost ales, el a vândut arhidioceza de la Mainz şi două alte dioceze unui tânăr nobil, care ducea o viaţă uşuratică, Albert de Brandenburg, pentru o sumă uriaşă, şi i-a permis să-şi recupereze investiţia printr-un trafic sordid cu indulgenţe, fapt ce urma să îl scandalizeze pe Martin Luther câţiva ani mai târziu.
Bogătaşii nu erau singurii aflaţi în vizorul Papei: „Aici… dragostea pentru bani era rădăcina răului; indulgenţele erau folosite de mercenarii bisericii ca mod de înavuţire… credincioşii mai slabi la minte erau extorcaţi de bani în schimbul promisiunii fericirii eterne în lumea aceasta şi a gloriei eterne în viaţa de după.“[16]
Toate acestea se întâmplau cu aproximativ 500 de ani înainte ca Vaticanul să primească prima licenţă bancară.
Lordul Bryce (1838-1922), jurist britanic, scriitor şi om de stat, a rezumat calităţile mentale şi spirituale ale preoţimii, aşa cum era ea reflectată de practica indulgenţelor.
El a caracterizat conceptul de indulgenţe drept „o fraudă imensă la adresa celor naivi… un fals de rău augur şi cea mai clară dovadă a adevăratelor intenţii şi credinţe ale preoţimii care îi dădea girul“.[17]
Pentru a-şi reumple cuferele şi a-şi menţine standardele „de abundenţă şi de lux“, Leon a extins indulgenţele, transformându-le într-o sursă majoră de venituri pentru Biserică, dezvoltând un larg oficiu bisericesc care să colecteze plăţile.
În planurile sale, a fost ajutat în principal de ruda sa, Laurentius Pucci, pe care l-a numit Cardinal de Santi-quattro şi de Johann Tetzel, fost ofiţer al Cavalerilor Teutoni din Prusia.
Aceştia au angajat mai mulţi comercianţi care să ţină socoteala bunurilor obţinute în schimbul indulgenţelor, iar apoi Papa a pornit într-un tur al Italiei menit să stimuleze vânzările.
Consemnarea pitorească ce urmează este luată din Enciclopedia, fiind probabil justificarea gestului Papei Clement al XIII-lea (1758-1769) care a comandat distrugerea tuturor volumelor imediat după publicare în 1759.[18]
„Purtătorii de indulgenţe treceau prin ţară în căruţe vesele, escortaţi de treizeci de cavaleri, cu fală şi cu dare de mână. Bula Papală era purtată în faţa alaiului pe o pernă de catifea stacojie, sau uneori pe o ţesătură din aur. Căpetenia vânzătorilor de indulgenţe venea în urma lui cu escorta sa, ducând o cruce mare şi roşie de lemn. Întreaga procesiune mergea astfel cântând, învăluită în fum de tămâie. Îndată ce crucea a fost ridicată, iar braţele papei au fost atârnate asupra ei, Tetzel a urcat în amvon şi cu o voce puternică a început să preamărească în faţa mulţimii, eficienţa indulgenţelor. Papa a fost ultimul care luă cuvântul. El răcni: – «Daţi banii, daţi banii, daţi banii». Acest răcnet îngrozitor i-a speriat pe câţiva tauri sălbatici care au dat iama în mulţime cu coarnele.“[19]
Tetzel şi preoţii săi îşi prezentau misiunea într-o lumină falsă şi exagerau valoare indulgenţelor pentru a-i face pe oameni să creadă că „îndată ce vor da bani, vor fi mântuiţi şi nu vor mai ajunge în purgatoriu“.[20]
Opoziţia mişcării protestante la vânzarea de indulgenţe a fost atât de vehementă încât Papa Leon al X-lea s-a văzut nevoit să emită o bulă intitulată Exsurge Domine, prin care erau condamnate afirmaţiile lui Martin Luther, conform cărora „indulgenţele sunt o fraudă comisă la adresa credincioşilor, o jignire şi o fărădelege comisă împotriva lui Dumnezeu“.[21]
Cu 45 de ani mai târziu, Conciliul din Trent a pronunţat „anatema împotriva celor care afirmau că indulgenţele sunt fără valoare sau negau autoritatea Bisericii de a le oferi“.[22]
Pentru a-şi finanţa stilul de viaţă, Leon a împrumutat sume uriaşe de bani cu o dobândă de 40% de la bancheri. Bordelele înfloritoare pur şi simplu nu reuşeau să verse suficienţi bani din taxe, deşi existau 6800 de prostituate înregistrate care îşi ofereau serviciile unei populaţii masculine de 50.000.
Darurile pe care le făcea rudelor, prietenelor, artiştilor, scriitorilor şi muzicienilor, întreţinerea curţii sale luxoase, costurile noii Biserici a Sfântului Petru, cheltuielile cu războiul de la Urbino şi sumele achitate lui Tetzel pentru pregătirea noii cruciade îl falimentau.
Armata lui Leon a fost înfrântă de regele francez Francisc I (1494-1547), care a invadat Italia în 1515, iar Vaticanul a fost nevoit să cedeze controlul asupra întregii Biserici Franceze şi asupra veniturilor acesteia.
La Roma bancherii înşişi au ruinat Biserica. Compania Bini îi împrumutase lui Leon 200.000 de ducaţi, Gaddi 32.000, Ricasoli 10.000; în plus, pentru că Cardinalul Pucci îi împrumutaseră 150.000 şi Cardinalul Salviati 80.000, aceştia aveau primii drepturi asupra oricăror proprietăţi dobândite.
Leon a murit sărac lipit pământului.[23] El folosise ca şi gaj pentru împrumuturile sale proprietăţile funciare ale bisericilor, mănăstirilor, aşezărilor de măicuţe, Villa Medici, argintăria de la Vatican, tapiţeriile, colecţiile valoroase de manuscrise, bijuteriile şi infamul Scaun al Sfântului Petru, construit de Regele Carol cel Chel şi expus la Vatican până în 1656 ca o relicvă autentică pe care a şezut cândva Sfântul Petru.
Pentru a-şi reumple visteria, Leon a creat 1.353 de noi funcţii, pentru care cei numiţi au plătit o sumă totală de 889.000 ducaţi (11.112.500 de dolari la valoarea din 1955). El a numit 60 de noi şambelani şi 141 viconţi dintre cele 2.000 de persoane din suita sa de la Vatican, primind de la acestea în total 202.000 de ducaţi.
În iulie 1517, el a numit 31 de noi cardinali, aleşi „nu atât dintre cei cu merite deosebite, ci dintre cei care plăteau cel mai mult pentru onoare şi putere“. De exemplu, Cardinalul Porizzetti a plătit 40.000 ducaţi. În total, cei numiţi de Leon în aceste poziţii au vărsat în trezoreria papală încă o jumătate de milion de ducaţi.
Chiar şi blazata Italie a fost şocată de tranzacţiile financiare ale papei şi i-au făcut pe germani să se alăture revoltei lui Luther din octombrie 1517.
Unii cardinali primeau din partea bisericii un venit de 40.000 de ducaţi pe an şi locuiau în palate grandioase cu nu mai puţin de 300 de servitori, palate care adăposteau opere de artă de mare valoare şi întregul lux disponibil la aceea vreme.
În timpul pontificatul său, Leon a cheltuit în total 4.500.000 de ducaţi (echivalentul a 56.250.000 de dolari la valoarea din 1955), iar la moartea sa mai era dator cu 400.000.[24]
Satira cea mai circulată la adresa lui era „Evanghelia lui Marcu şi Argint“, care spunea: „În acele zile, Papa Leon le-a spus clericilor: «Când Iisus, Fiul Omului va veni la Scaunul Preasfinţiei Noastre, întrebaţi-L întâi de toate, «Prietene, pentru ce şmecherie ai venit Tu aici?» Şi dacă nu vă dă aur sau argint, aruncaţi-L în întunericul de afară.»“[25]
Papa Leon al X-lea este cel care a făcut declaraţia cea mai defăimătoare şi mai dăunătoare la adresa creştinismului din istoria Bisericii. Afirmaţiile lui au arătat lumii că Vaticanului îl prezintă pe Iisus Hristos într-o lumină falsă.
La un banchet din Vinerea Mare ţinut la Vatican în 1514, în compania a „şapte intimi“[26], Leon a făcut un anunţ şocant pe care Biserica tot încearcă de atunci să îl rectifice.
Ridicând în aer o cupă de vin, Papa Leon a făcut următorul toast:„Ştim prea bine ce superstiţie profitabilă a fost pentru noi şi pentru înaintaşii noştri această fabulă despre Hristos.“
Declaraţia Papei este consemnată în jurnalele a doi cardinali – Cardinalul Pietro Bembo[27] și Cardinalul Paolo Giovio[28], doi dintre cei care au fost martorii ei.
(Cardinalul) Caesar Baronius (1538-1607) a fost bibliotecarul Vaticanului timp de şapte ani şi a scris o istorie în 12 volume a Bisericii, cunoscută sub numele de Annales Ecclesiastici.
El a fost cel mai remarcabil istoric al Bisericii catolice[29], iar consemnările lui oferă informaţii de culise vitale pentru descifrarea denaturării creştinismului.
Cardinalul Baronius, care a refuzat de două ori să devină Papă în 1605, a făcut următorul comentariu despre declaraţia lui Leon al X-lea: „Pontiful a fost acuzat de ateism, pentru că l-a negat pe Dumnezeu şi l-a numit pe Hristos de faţă cu cardinalii Pietro Bembo, Jovius şi Iacopo Sadoleto, precum şi cu alţii din anturajul său intim «o fabulă»… acest lucru trebuie îndreptat.“[30]
Într-o ediţie timpurie a Enciclopediei catolice[31], Biserica a dedicat două pagini şi jumătate pentru a contracara cea mai distructivă afirmaţie făcută vreodată de un cap al creştinătăţii. Argumentele ei în acest sens sunt că Papa voise să spună, prin „profitabil“, „de câştigat“ şi că prin „fabulă“ se referise la „tradiţie“.
Astfel, diverşi teologi catolici confuzi au argumentat că, în fapt, Papa voise să spună: „Cât de mult au avut creştinii de câştigat prin această minunată tradiţie a lui Hristos“.
Însă Papa nu a spus asta. Tocmai consemnările Bisericii susţin această afirmaţie a Papei.
În jurnalele sale, Cardinalul Bembo, care a fost timp de şapte ani secretar papal, a adăugat că Leon „… era faimos pentru necredinţa sa în creştinism. El a acţionat împotriva credinţei şi astfel, conform viziunii Evanghelice, se cade să spunem că era un eretic; se făcea vinovat de sodomie cu şambelanii săi; se deda plăcerilor, luxului, leneviei, ambiţiilor, curviei şi dorinţei; îşi petrecea tot timpul în compania bufonilor şi muzicanţilor. Beţiile Sfinţiei Sale erau proverbiale, suferea de incontinenţă şi de ameţeli, iar fărădelegile lui distrugeau caracterul oamenilor.“[32]
În numele Bisericii, Cardinalul Baronius vine în apărarea declaraţiei Papei Leon, spunând despre ea că era „invenţia unei minţi bolnave“.[33] Dar, fiind de acord cu comportamentul tiranic al Papei, el susţine în esenţă declaraţia Papei, invocând infailibilitatea Bisericii Romei: „În ceea ce priveşte lipsa lui de moralitate, noi, după o deliberare atentă alături de fraţii noştri din Sfântul Conciliu şi de mulţi alţii, deşi considerăm că [Leon al X-lea] nu este demn de Scaunul Papal totuşi nu trebuie să uităm că Papa Leon cel Mare [440–461] a rânduit că prestigiul Sfântului Petru nu poate suferi nici o impietate, nici chiar din partea unui urmaş nedemn [vezi Enciclopedia Catolică, I, pag. 289, 294, passim]. În ceea ce priveşte sfânta învăţătură, în calitate de Vicar al lui Hristos, el şi-a îndeplinit misiunea de a propovădui această cunoaştere întru adevăr; şi cu toţii îi dăm girul, pentru că nimeni nu se revoltă fără să fie exclus din Biserică; infama mărturie şi comportamentul lui sunt iertate şi uitate cu bunăvoinţă.“[34]
Ulterior, John Bale (1495-1563) a profitat de confesiunea Papei Leon şi de recunoaşterea Vaticanului că Papa a spus adevărul despre „fabula despre Hristos“ şi că „a propovăduit această cunoaştere întru adevăr“.[35]
Bale era un englez care intrase în tinereţe în Ordinul Carmeliţilor (http://www.doxologia.ro/cuvinte-cheie/ordinul-carmelitilor), dar care a abandonat Ordinul după ce Inchiziţia i-a măcelărit familia.[36] El a devenit scenarist, iar în 1538 a scris o serie de piese satirice de pantomimă prin care lua în râs pretinsa sfinţenie a Bisericii Catolice „parodiindu-i riturile şi tradiţiile pe scenă“.[37]
După dezvăluirea publică a naturii găunoase a catolicismului, „oamenii se bucurau că venise sfârşitul papalităţii şi al Bisericii“[38].
Însă, ulterior, istoricii creştini au numit, plini de resentimente, aceste piese de teatru „acea satiră abominabilă“, pretinzând cu falsitate că tocmai ele fuseseră cauza declaraţiei france a Papei Leon.[39]
Succesorii Papei Leon şi jefuirea Romei
Cei care iau apărarea Bisericii Catolice spun că după Leon al X-lea a urmat un „Papă cu adevărat religios“, fără însă a-şi motiva afirmaţiile.
Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, se pare însă că acesta a fost ridiculizat de către locuitorii Romei şi că fost papă puţin peste un an de zile.
Conclavul care l-a ales, ţinut într-un moment în care jumătate din Germania era cuprinsă de revolta protestantă, este descris de către profesorul catolic F. H. Kraus în The Cambridge Modern History ca „un spectacol al celor mai dezonorante bătălii politice văzute vreodată în papalitate“. (ed. 1902, la subtitlul „Conclave“).
Conflictele provocate de lăcomia pretendenţilor ajung într-un punct fără ieşire, moment în care Adriaan Florenszoon Boeyens (1459-1523), un olandez din Utrecht, care nu vorbea italiană, a fost ales Papă in absentia. El a sosit la Roma sub numele de Papa Adrian al VI-lea (1522–1523).
El a promis reforma Bisericii. Papa spunea: „Noi, prelaţii şi clericii, ne-am abătut de la calea cea dreaptă şi de multă vremea nici unul dintre noi nu a făcut fapte bune, nu, chiar nici unul“.[40]
Şi, dat fiind că, după moartea papilor, târârea prin noroi a statuilor acestora era o tradiţie, noul Papă a emis o bulă prin care declara acest obicei ilegal. După ce i-au furat vinul din beciuri ca răspuns la aceasta, locuitorii Romei şi-au bătut joc de el minimalizându-i total existenţa.
Adrian al VI-lea a murit pe 14 septembrie 1523, iar romanii şi-au exprimat ura pentru străin printr-o satiră „într-un limbaj care nu mai fusese auzit de pe vremea lui Bernard de Clairvaux“ (d. 1153).[41]
Mai târziu, Biserica a recunoscut cu sinceritate că Papa Adrian al VI-lea „a fost urât de toată lumea şi că nimeni nu l-a iubit“, adăugând că „oricum ar fi privit, pontificatul ultimului Papă ne-italian nu a fost decât un episod minor“[42].
Conclavul următor a durat 20 de zile, iar cardinalii erau atât de dornici să primească o nouă serie de mite, încât au făcut o parade ţanţoşă până la Capela Sixtină, îmbrăcaţi ca nişte cavaleri la modă, cu pălării cu pene, veste colorate, mantii, pinteni de argint şi robe care fluturau.
Giulio de’ Medici (1478-1534), un copil din flori din marea familie florentină, le-a făcut oferta cea mai mare şi a devenit astfel Papa Clement al VII-lea (1523-1534).
În timpul pontificatului său, în 1527, a avut loc căderea Romei. Povestea acestei căderi e una extraordinară, ce se constituie într-un nou episod puţin cunoscut din istoria bizară a Bisericii Catolice, însă spaţiul limitat ne împiedică să o redăm în detaliu.
Papa Clement a fost la fel de necredincios şi de infam precum vărul său, Papa Leon al X-lea, atrăgându-şi dispreţul şi ura tuturor celor care au avut de a face cu el.
Excesele lui au şocat Europa, subterfugiile sale pline de laşitate şi stilul său corupt provocând cucerirea[43] şi jefuirea Romei de către trupele regelui Spaniei, Carol al V-lea (1500-1558, care avea să devină împăratul Sfântului Imperiu Roman, 1530-1558).
Înfuriat de perfidia lui Clement, împăratul şi-a trimis armata condusă de cardinali împotriva Romei pe 6 mai 1527, iar atacul a fost atât de sălbatic, încât populaţia Romei a scăzut de la 98.000 la 32.000 în numai opt zile. În carnagiu au fost ucişi şi 147 de elveţieni din garda Vaticanului.
Încă o dată, nepotismul papal şi lăcomia pentru teritorii a adus ruina Romei, de această dată însă marele oraş a suferit cel mai brutal atac din istorie.
Roma a fost devastată, bisericile i-au fost profanate, bibliotecile jefuite, locuitorii ucişi, iar călugăriţele violate şi ucise prin tortură de ceea ce Biserica a numit „o bandă de derbedei“.[44]
Scriitorii catolici au contracarat acest episod prin activitatea diverşilor reformatori ai Bisericii din alte părţi ale Italiei contemporani cu Clement şi prin refuzul lui Clement de a gratifica divorţul regelui Henric al VIII-lea de Caterina de Aragon. Dar, după spusele Cardinalului Cajetan, „judecata poporului era dreaptă… din această cauză papalitatea ţintea să devină «guvernul ideal» al unor clerici spirituali plin de credinţă“.[45]
Toate acestea se întâmplau la decenii distanţă de mult-trâmbiţata „reformă a conducerii şi membrilor“ Bisericii promisă de Papa Alexandru al VI-lea.[46]
Şi iată cum grajdurile lui Augeas fuseseră curăţate într-o singură zi. Papalitatea, aşa cum se consemnează pentru a şaptea oară în Enciclopedia Catolică, „s-a prăbuşit până la cele mai joase standarde“, dar acum promitea să devină „guvernul ideal“. Vaticanul recunoştea că „cererea de reformă a Bisericii era, de fapt, justificată“.[47]
Frauduloasa Carte a Papilor
Ceea ce azi am putea numi „politica externă“ a papalităţii, în cei 631 de ani acoperiţi de acest articol, a dus la o mulţime de războaie brutale şi vărsare de sânge în Italia şi Europa.
Papalitatea ar putea fi absolvită de acuzaţia de cruzime invocând dorinţa cu orice preţ a papilor de a poseda regate în această lume şi venituri.
În atingerea acestui scop, oficiul papal are un trecut de corupţie şi criminalitate fără precedent care se întinde pe secole. Pentru a ascunde acest lucru Biserica a născocit biografii ale papilor, care nu sunt altceva decât „ficţiuni inteligente şi salvatoare“.[48]
Puţini cititori ştiu cât de uşor este de demonstrat că versiunile populare ale istoriei papilor, ce sunt folosite astăzi cu mare folos în cercurile creştine, sunt contrafăcute. Vaticanul a inundat lumea cu informaţii false despre papi, cel mai obscen exemplu fiind celebra sau infama Carte a Papilor (Liber Pontificalis) şi Catalogul Liberian, ambele versiuni renumite pentru variantele fictive ale vieţilor mitice ale primilor „succesori ai Sfântului Petru“.[49]
Aceste cărţi sunt o colecţie de diatribe pompoase care descriu pontificatele unor papi devotaţi şi docili, din care mulţi nici nu au existat, având un aer de falsă ingenuitate care îl amuză pe cititor.
Cartea Papilor este o lucrare oficială, scrisă şi păstrată la Vatican, care, în introducere, pretinde că „păstrează întru eternitate istoria vieţilor sfinte şi a minunatelor fapte ale capilor Bisericii Universale“.[50]
Cu toate astea, la o citire atentă a rezumatului vieţii fiecărui Papă, se poate observa că Biserica nu ştie în fapt nimic despre viaţa pontifilor din primele şase-şapte secole şi că nici unul dintre aceştia nu este un personaj istoric bine definit.
Toţi papii sunt prezentaţi cu haloul sanctităţii, însă Părintele Delehaye, unul dintre cei mai importanţi investigatori catolici ai acestui gen de literatură, spune: „nu există nici o dovadă că genealogiile papale sunt bazate pe surse anterioare“.[51]
Pe scurt, secole la rând nu au existat papi creştini ci părinţi mithraici ai Romei, iar „capul părinţilor [mithraici], un soi de Papă, care locuia întotdeauna la Roma, avea titulatura de Pater Patrum“.[52]
Unii dintre aceşti papi îşi luau numele chiar după zeul Zoroastrian, un foarte bun exemplu în sensul acesta fiind Papa Hormisdas (514-523), al cărui nume este varianta persană a lui Ahura Mazda. Despre numele lui, Biserica afirma că „ridică o problemă interesantă“ şi adăuga un comentariu straniu: „Sfântul Hormisdas a fost canonizat într-o tradiţie neoficială“.[53]
„Multitudinea de episcopi recalcitranţi pe care îi avea în subordine“ erau devoţi ai lui Ahura Mazda şi susţineau tradiţia mithraică[54].
Trebuie să înţelegem că mulţi papi din vechime, care sunt prezentaţi acum ca nişte redute ale virtuţii ce nu aveau nimic de a face cu mizeriile vieţii de zi cu zi, în fapt nici n-au existat.
Biserica a recunoscut că biografiile papale întocmite de ea (Cartea Papilor şi Catalogul Liberian) nu sunt prezentări inocente ale unor oameni pioşi şi erudiţi, ci ficţiuni: „Critica istorică tratează de multă vreme acest text într- un mod exhaustiv… în special în ultimele decenii“ (sec. XIX şi începutul sec. XX)[55] şi a categorisit-o ca fiind „fără baze istorice“ [56].
Biserica a mărturisit că această Carte a Papilor e o consemnare contrafăcută, compilată retrospectiv în maniera înşelătoare a majorităţii scrierilor clericale. Această mărturie se găseşte în Enciclopedia Catolică: „La începutul majorităţii copiilor de manuscris se face o legătură falsă între Papa Damasus I [366–383] şi Sfântul Ieronim [c. 347-420]. Aceste scrisori erau considerate autentice în Evul Mediu. Duchesne [istoric papal, 1584-1640] a dovedit în mod exhaustiv şi convingător că primele biografii, de la cea a Sfântului Petru la cea a lui Felix al III-lea [al IV-lea, d. 530], au fost compilate cel mai târziu în timpul pontificatului urmaşului lui Felix, Bonifaciu al II-lea [530-532]. Cei care au compilat Liber Pontificalis au folosit şi unele scrieri istorice, fragmente apocrife [de exemplu Recunoaşterile Pseudo-clementine], Constitutum Sylvestri, Scrierile contrafăcute ale aşa-numitului „Sinod de 275 de episcopi al lui Silvestru“ etc., precum şi Procesele romane ale martirilor din secolul al V-lea.
La final, compilatorii au atribuit aleator papilor de pe listele lor o serie de decrete papale luate din surse lipsite de autenticitate. În plus au atribuit papilor de la începuturi reglementări liturgice şi disciplinare din secolul al VI-lea.
Autorii sunt ecleziaşti romani, unii dintre ei de la Curtea Romană… în Liber Pontificalis se consemnează faptul că papii au dat decrete care s-au pierdut sau au fost interpretate greşit sau care poate că n-au existat niciodată.
Mai târziu papii au folosit ocazia pentru a întocmi o falsă scrisoare (al cărui nume este menţionat în Liber Pontificalis) ce putea fi folosită în diverse ocazii şi pe care au atribuit-o papei.[57]
Lipsa de autenticitate a Cărţii Papilor este astfel dezvăluită, fiind în acest mod revelată şi folosirea cu bună ştiinţă a conţinutului său fals.
Teologul şi deistul Anthony Collins (1676-1729), în celebrul său Discurs al gândirii libere (1713), a pus amplu în discuţie răspândirea literaturii superficiale în spaţiul creştin. El spune (pag. 96): „Pe scurt, aceste texte false sunt foarte comune, fiind întâlnite în toate cărţile publicate de preoţi sau de oamenii bisericii. În mod cert ele susţin autoritatea scrierilor anterioare care au fost contrafăcute, contorsionate sau corupte din alte motive decât cele de a oferi suport pentru articolele de credinţă, ceea ce le probează ingeniozitatea sinistră.“
Fervoarea eforturilor moderne de a suprima, de a pune într-o lumină diferită, de a falsifica şi ascunde adevărata fire a papilor, pe care nici un istoric din afara Bisericii nu o poate aproba, îi face la fel de vinovaţi pe urmaşi precum pe înaintaşii Bisericii care au stabilit acest sistem.
Moţiunea a fost admisă, din acel moment artiştii având nevoie de aprobarea scrisă a Cenzorului Artistic al Sfântului Oficiu în toate chestiunile legate de iconografia creştină. Episcopii au fost desemnaţi să îi instruiască pe artişti cu privire la prezentarea standard a diverselor subiecte din Evanghelie, aceştia neavând voie să înceapă vreo lucrare fără aprobarea Bisericii.
Astfel, din necesitate, pictorii îi zugrăveau întotdeauna cu bună ştiinţă pe papi cu chipuri senine deşi aceştia erau în realitate „oameni cu caractere dubioase“.[58] Aceste picturi apar în lucrările moderne ca simple creaţii ale minţilor unor artişti, căci înainte de secolul al XVI-lea «nu există nici un portret autentic al vreunui Pap㻓.[59]
Concluzie
Astfel, în cercetarea noastră focalizată asupra „bunătăţii şi luminii“ creştinătăţii, am reuşit în condiţiile date, doar să zgâriem puţin suprafaţa istoriei papalităţii aşa cum a fost ea consemnată chiar de către Biserică.
Acest articol nu este altceva decât o schiţă rudimentară a portretului câtorva papi din cei 264 înşiraţi în lucrarea The Popes: A Concise Biographical History (op. cit.), o prezentare cosmetizată a vieţilor lor, care exclude punerea în discuţie a secolelor cu pontificate duble, triple sau cvadruple.
Documentarea figurilor ţipătoare dintr-o lungă linie de papi cu nume ca Adrian, Leon, Clement, Benedict, Bonifaciu, Gregorian, Inocenţiu, Celest, Pius (pios!), Alexandru, Eugeniu (eu, geniul!), Urban şi Ioan, nu intră în sfera acestei abordări critice.
Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge. Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa.
Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca: „…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim. Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio). După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“[60]
De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului.
Intenţiile încărcate de violenţă din spatele acestui incident cumplit revelează adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor Bisericii.
Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor creştini doar ca pe o uşoară formă de nebunie. Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, dar acest ghidaj a fost susţinut însă indirect, dar eficient, de mite, armate, flote şi arme.
Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“[61], pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice.
Este relevant citatul din Noul Testament în care Iisus Hristos îşi defineşte misiunea: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia.“ (Matei, 10, 34) şi îşi îndeamnă ucenicii să se înarmeze. (Luca, 22, 36). (http://www.efemeride.ro/15-paradoxuri-rostite-de-iisus).
Istoria papalităţii arată că papii au urmat sfatul lui Iisus ad litteram, căci ei şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.
Papii, executori ai unei „superstiţii depravate şi excesive“ (Meditaţii, Împăratul Roman Marcus Aurelius, c. 180), pe care Biserica modernă o prezintă ca centrul iubirii şi păcii, au fost în realitate, în cele mai multe cazuri, doar nişte strategi militari corupţi, indiferenţi la codul moralităţii creştine. Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.
Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542-1621) a recunoscut aceste lucruri, admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713-1783) a adăugat în Enciclopedia sa: „De la fondarea sa într-o locaţie rău famată şi murdară din afara Romei, situată printre clădirile în ruină care marcau malul îndepărtat al Tibrului şi se întindeau până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor… ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane carepwermite ca un system atât de immoral să se perpetueze. O astfel de asociere poate fi un bun motiv de pierdere a credinţei. Cei care studiază adevărata istorie cunosc atât de bine aceste fapte încât legătura dintre ierarhia papală, brutalitate şi trădare, precum şi neglijarea cu bună ştiinţă a reformelor, evocă spectrul prăbuşirii spirituale a credinţei catolice.“
În vremurile noastre indulgente, unii scriitori ai Bisericii încearcă să purifice profilurile papilor trecutului, însă Dr. Ludwig Pastor (1854-1928), istoric catolic german al papalităţii, a admis plin de francheţe aroganţa lor nemăsurată, observând că „dovezile împotriva Sfinţilor Părinţi sunt atât de puternice încât este imposibil ca reputaţia lor să fie salvată“.[62]
Puterea spirituală pe care o posedă papii, considerată atât de importantă pentru creştini, a creat cea mai promiscuă, plină de cruzime şi infamă instituţie cunoscută în istoria civilizaţiei. Cel care încearcă să-i găsească scuze încercând să îi convingă pe cititori că papii au fost o forţă constructivă a istoriei, contrazic flagrant faptele istorice.
The Cambridge Modern History, o autoritate raţională, afirmă că „rar s-au mai pomenit standarde mai scăzute de moralitate decât cele care au înflorit în timpul pontificatelor de la sfârşitul Evului Mediu“ (vol.1, pag. 673).
La acestea se poate adăuga opinia autorului acestui articol, bazată pe mulţi ani de cercetare, că adevărata dimensiune a depravării oficiului papal este dată de faptul că ea a început dinainte de perioada Sfântului Imperiu Roman al lui Carol cel Mare (d. 814) şi a continuat mult după Conciliul de la Trent (1545-1563), fiind eradicată doar sub presiunea protestantismului.
Majoritatea catolicilor nu cunosc adevărata istorie a Bisericii, nici caracterul aspru şi profan al papilor ei. Însă, pe măsură ce ajung să străpungă barierele pe care ierarhia catolică le-a pus în calea adevărului, văd tot mai clar că imaginea impunătoare şi demnă de încredere a papilor este falsă.
Afirmaţiile moderne că papii au promovat revoluţia în gândire a Europei este o mistificare plină de tupeu a faptelor. Lumea poate afla acum că papalitatea, în loc de a ghida Europa pe drumul civilizaţiei, a întreţinut chiar şi prin cei mai iluştri reprezentanţi ai săi, de-a lungul a secole întregi, o stare de conflict şi de degradare.
Oficiul papal este unic în istoria religiei, nu doar din cauza proporţiei uriaşe de figuri dezonorante care au ocupat scaunul papal, ci mai ales din cauza sângelui vărsat în apărarea puterii sale, necinstei exponenţilor săi şi trecutului încărcat de trădare a propriilor idealuri.
Nota autorului. Unele date legate de papi şi de evenimente din istoria papalităţii sunt estimative; chiar şi Biserica admite asta.
În plus, estimarea datelor a fost complicată şi de schimbările aduse calendarului iulian în 1582 de papa Grigorie al XIII-lea (papă între 1572-1585).
* * *
Despre autor. Australianul Tony Bushby şi-a petrecut 20 de ani cercetând, scriind şi publicând propriile reviste, în principal pentru Australia şi Noua Zeelandă.
Având convingeri spirituale puternice şi fiind profund interesat de subiectele metafizice, Tony a stabilit relaţii de lungă durată cu multe asociaţii şi societăţi din toată lumea care l-au ajutat în cercetările sale, punându-şi arhivele la dispoziţia sa.
El este autorul cărţilor The Bible Fraud (2001; recenzată în NEXUS 8/06 cu extrase în NEXUS 9/01-03), The Secret in the Bible (2003; recenzată în 11/02, cu un extras, Ancient Cities under the Sands of Giza, în 11/03) şi The Crucifixion of Truth (2005; recenzată în 12/02). Copii ale acestor cărţi sunt disponibile prin intermediul sediilor NEXUS şi a site-ului Joshua Books la adresa http: //joshuabooks.com.
Deoarece Tony Bushby îşi protejează cu fermitate viaţa privată, orice corespondenţă pentru el va trebui adresată către NEXUS Magazine, PO Box 30, Mapleton Qld 4560, Australia.
[1] Istoria d’Italia, Francesco Guicciardini, 1537, 1832 ed.; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, 1939, vol. 2, cap. VIII, The Inevitable Reformation.
[2] Geschichte der Stadt Rom im Mittelalter, 1859-1872, trad. 1895-1902; citat în Crises in the History of the Papacy, Dr. Joseph McCabe, Putnam, 1916, cap. VI, The Papacy in the Decline.
[3] Enciclopedia lui Diderot, 1759.
[4] Istoria d’Italia, op. cit.; citat din O istorie a Papalităţii, ibid.
[5] Ibidem.
[6] Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., Edinburgh, 1788-97, vol. IX.
[7] Enciclopedia Catolică, Pecci ed., 1897, III, pag. 227.
[8] Istoria d’Italia, 1832 ed., lib. XVI, cap. V. pag. 254.
[9] De Vita Leonis Decimi, Pontificus Maximus, Paolo Giovio, 1897, pag. 96-99.
[10] The Oxford Dictionary of the Christian Church, ed. F. L. Cross, 1963, 2nd ed., pag.799; The New International Dictionary of the Christian Church , ed. J. D. Douglas, Zondervan, 1974, pag. 591.
[11] Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. IX, pag. 788.
[12] Encyclopaedia Britannica, 13th ed., XIX, pag. 926-927.
[13] Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Antwerp, 1592-1597, folio III.
[14] Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. V, The Popes React with Massacre and Inquisition.
[15] Indulgenţele: origine, natură şi dezvoltare, Quaracchi, 1897.
[16] Enciclopedia Catolică, VII, pag. 787.
[17] The Holy Roman Empire, Lord Bryce, 1864, cap. VI, pag. 107; textul latin, extrase, pag. 76.
[18] The Censoring of Diderot’s ‘Encyclopédie’ and the Re-established Text, D. H. Gordon şi N. L. Torrey, Columbia University Press, New York, 1947.
[19] Enciclopedia lui Diderot, 1759; dezvoltată în History of the Great Reformation of the 16th Century, J. H. Merle d’Aubigné, 1840, Londra, ed. trad. Prof. S. L. MacGuire, 1942, vol. 2, pag. 168.
[20] Enciclopedia lui Diderot.
[21] Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. ix, pag. 788; şi James Moore’s Dublin Edition, 1790-1797, despre Medici.
[22] Enciclopedia Catolică, VII, pag. 783-784.
[23] Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. VI.
[24] A History of Popes, op. cit., vol. 2.
[25] A History of Popes, Dr. Joseph McCabe, ibid., vol. 2, cap. The Age of Power.
[26] Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Folio Antwerp, 1597, tomul 14.
[27] Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, retipărită în1842.
[28] De Vita Leonis Decimi, op. cit.
[29] Enciclopedia Catolică, Ediţie revăzută, 1976, II, pag. 105.
[30] Annales Ecclesiastici, op. cit., tomurile VIII şi XI.
[31] Ed. Pecci, III, pag. 312-314, passim.
[32] Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, ibid.
[33] Annales Ecclesiastici, op. cit., tomul IV.
[34] Annales Ecclesiastici, ibid.
[35] Annales Ecclesiastici, ibid.
[36] Despre cele cinci plăgi ale Bisericii [intitulată iniţial Cele cinci răni ale Bisericii], Contele Antonio Rosmini [preot catolic şi consilier papal], 1848, trad. în engl. de Prof. David L. Wilhelm, Russell Square Publishing, Londra, 1889.
[37] Opera completă a lui John Bale, ed. Peter Happé, Boydell & Brewer, Cambridge, 1985.
[38] Despre cele cinci plăgi ale Bisericii, op. cit.
[39] De Antiqua Ecclesiae Disciplina, Episcopul Louis Dupin [istoric catolic], manuscrisul de la Paris, 1686.
[40] Secretele Sfinţilor Creştini, Episcopul J. W. Sergerus, 1685, retipărită în 1897, pag. 227.
[41] The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1954, op. cit., pag. 137-139.
[42] Ibidem.
[43] http://www.gazetademaramures.ro/caderea-romei-13632
[44] Enciclopedia Catolică, Pecci ed., II, pag. 166.
[45] Enciclopedia Catolică, XII, pag. 767-769.
[46] Enciclopedia Catolică, XIV, pag. 32-33.
[47] Enciclopedia Catolică, XIV, pag. 264-265.
[48] Contradictions in the Catholic Encyclopedias: A Record of Conflictions in Accredited Church Expositions, Maiorul Joseph Wheless [judecător, SUA], American Bar Association Journal, 1930 [număr volum necunoscut].
[49] Enciclopedia Catolică, IX, pag. 224-225; şi Ed. Pecci, II, pag. 371.
[50] Enciclopedia Catolică, IX, pag. 224.
[51] The Legends of the Saints, Părintele Delehaye, Ed. engl. 1907, citată şi dezvoltată în The Popes and Their Church, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, a doua ediţie revizuită, 1924, pag. 13.
[52] Enciclopedia Catolică, X, pag. 402-404.
[53] The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Publishers to the Holy See, Londra, 1964, pag. 81.
[54] Ibidem.
[55] Enciclopedia Catolică, V, pag. 773-780; şi IX, pag. 224-225, passim.
[56] Ibidem, passim.
[57] Enciclopedia Catolică, V, pag. 773-780 şi IX, pag. 224-225; de asemenea pentru detalii despre frauduloasa Carte a Papilor, vezi Annales Ecclesiastici, op. cit., manuscrisul XI, şi De Antiqua Ecclesiae Disciplina, op. cit.
[58] Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, I, pag. 326.
[59] The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 16.
[60] Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, III, pag. 255.
[61] Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, XV, pag. 126.
[62] History of the Popes from the Close of the Middle Ages, Ludwig Pastor Freiherr von Campersfelden; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, op. cit., vol. 2.
