Istoria crimelor papalităţii (2)

0
63

Ne aflăm încă la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea și ne oprim acum asupra vieții Papei Inocențiu al III-lea[1] (1198–1216), pe care mulți catolici îl pun deasupra celorlalți, privindu-l ca pe una dintre principalele forțe constructive ale evoluției civilizației europene.

Când a fost ales în 1198, el a pretins că prefectul, care reprezenta Sfântul Imperiu Roman și senatorii, care reprezentau poporul roman, să îi jure lui credință, în calitate de Papă.

În același an, el a făcut să dispară toate consemnările anterioare cu privire la istoria Bisericii, înființând Arhiva Secretă[2].

Biserica recunoașe: „Din păcate, doar puține documente [ale Bisericii] anterioare anului 1198 au fost făcute publice“[3]. Această afirmație relevă faptul că aproximativ 1200 de ani de istorie creștină zac ascunși în seifurile de la Vatican, necunoscuți publicului.

Pentru a-i supune pe nobili, Inocențiu i-a dat o mare putere și o imensă avere fratelui său. Nepotismul acestuia și comportamentul său despotic au stârnit un val de mânie, astfel că, în 1203, romanii s-au răsculat încă o dată și i-au alungat pe Inocențiu și pe fratele lui în provincie.

După mult timp, Inocențiu s-a întors la Roma și și-a transformat vechiul Palat Papal într-o fortareață greu de cucerit. El a acționat cu întreaga lipsă de scrupule si cu întregul despotism specifice „marilor Papi“, fără să-i pese de vărsarea de sânge pe care a provocat-o.

Acest mozaic al Papei Inocenţiu al III-lea, ce îl arată în jurul perioadei în care a devenit papă, la vârsta de 37 de ani (c. 1198), provine din vechea bazilică a Sf. Petru. Inocenţiu al III-lea a guvernat „una din cele mai ruşinoase episoade ale istoriei creştine” (Papalitatea, idem, pag. 67). Din cauza vehemenţei sale în confruntarea cu „ameninţarea eretică” (Enciclopedia Catolică, VIII, pag. 16), numele său a devenit ulterior sinonim cuvântului cruzime (Enciclopedia lui Didero).
Acest mozaic al Papei Inocenţiu al III-lea, ce îl arată în jurul perioadei în care a devenit papă, la vârsta de 37 de ani (c. 1198), provine din vechea bazilică a Sf. Petru. Inocenţiu al III-lea a guvernat „una din cele mai ruşinoase episoade ale istoriei creştine”. Din cauza vehemenţei sale în confruntarea cu „ameninţarea eretică”, numele său a devenit ulterior sinonim cuvântului cruzime.

În timpul Celui de-Al Patrulea Conciliu Lateran din Aprilie 1215, Inocențiu al III-lea a condamnat Magna Carta și a cerut ca evreii să poarte îmbrăcăminte distinctă. El a decretat, de asemenea, ca oricine va fi prins citind din Biblie să fie omorât cu pietre de către „soldați și miliție“[4].

Dar scopul principal al Conciliului său era elaborarea unui plan de expansiune militară, intenția sa finală fiind aceea de a domina întreaga Europă – un Weltherrschaft în care intenționa să îi supună judecății Sfântului Scaun pe toți regii și prinții.

„Armata catolică“ a lui Dominic[5] era ocupată cu anihilarea catharilor din sudul Franței, iar Inocențiu avea nevoie de încă o armată pentru o intervenție în Germania.

În această direcție, el a cerut sfatul consilierului său militar, Episcopul Grosseteste (d. 1227), unul dintre cei mai eminenți prelați ai epocii, întrebându-l de unde ar mai putea recruta noi trupe, iar sfatul acestuia a fost: „din rândul populației catolice, adepții lui Hristos, trupuri în care sălășluiește întotdeauna și Diavolul“[6].

Din multele secole de istorie creștină, așa cum a fost ea consemnată chiar de Biserică, nu e greu să aduni astfel de considerații clericale fascinante, acesta fiind doar un exemplu despre ceea ce credea ierarhia papală despre credincioși.

Amestecul Papei în Germania și, mai târziu, la Constantinopol a avut un deznodământ dezastruos, unica sa victorie fiind împotriva catharilor neînarmați. „Acesta este fără îndoială motivul pentru care istoricii i-au refuzat titlul de «cel Mare» pe care altfel se pare că l-ar fi meritat“[7].

La 55 de ani, Inocențiu a fost „ucis de sabie în cruciada [împotriva maurilor] hotărâtăa în timpul Conciliului Lateran“[8].

Locuitorii Romei au fost atât de ofensați de răutatea Papei Grigorie al IX-lea, încât l-au alungat din oraș de trei ori în șapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creștinătății o mulțime de porecle și povești pline de dispreț despre el.
Locuitorii Romei au fost atât de ofensați de răutatea Papei Grigorie al IX-lea, încât l-au alungat din oraș de trei ori în șapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creștinătății o mulțime de porecle și povești pline de dispreț despre el.

Cuvintele Papei Grigorie al IX-lea (1227-1241; Ugolini di Conti, 1143-1241) sunt o confirmare a atitudinii opresive a Bisericii față de abaterile de la credință, el ordonând clerului său să predice „omului laic că atunci când aude vreo vorbă nepotrivită la adresa credinței creștine să apere credința nu cu vorba, ci cu sabia, pe care să o înfigă în măruntaiele aceluia până la plăsele“[9].

În 1243, Sinisbaldo Fieschi (c. 1207-1254), originar din Genova, a urmat în scaunul papal, iar măcelul a continuat neabătut. El și-a luat numele Inocențiu al IV-lea (1243-1254) și „și-a întrecut toți predecesorii prin ofensivele sale feroce și lipsite de scrupule“[10].

Dupa anihilarea definitivă a catharilor, el a îndreptat ofensiva militară a Bisericii asupra familiei împăratului Sfântului Imperiu Roman, Frederick al II-lea (1194-1250).

Frederick, numit cu dragoste „minunea lumii“, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen. Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick și mai apoi fiul său petrecându-și viețile în vâltoare luptelor cu trupele papale. Frederick s-a plâns că Papa, pe care l-a numit „un balaur de soi otrăvitor“, aspiră la poziția de monarh feudal al întregii Europe și a luptat împotriva încercărilor lui de a-i confisca vastele domenii.

Iată confirmarea Bisericii asupra acestui măcel, citată din Enciclopedia Catolică: „Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261)… se lăsa cu ușurință influențat de șoaptele lingușitorilor și înclina să asculte sugestiile răuvoitoare ale oamenilor lacomi… el a continuat politica Papei Inocențiu a IV-lea de război și eterminare a urmașilor lui Frederick al II-lea…, iar oamenii s-au ridicat împotriva Sfântului Scaun… unitatea creștinismului era de domeniul trecutului.“[11]

„Unitatea“ este o noțiune relativă pentru creștinism, pentru că nu a existat vreodată și nu există nici acum. Cetățenii Romei au susținut cauza familiei lui Frederick și au pus mâna pe arme, făcând încă o dată ca un papă sa se retragă în grabă în provincii.

Povestea următorilor patru papi este aproape în întregime povestea luptelor cu familia lui Frederick al II-lea – luptă care ajunsese atât de nedreaptă, atât de vizibil mânată de ură și lăcomie pură, încât a dezgustat creștinătatea și continuă să-i dezguste pe toți istoricii ne-catolici de astăzi.

Apoi, înregistrată în documentele Bisericii, a urmat una dintre cele mai ciudate pontificate din istoria papalității: „La zece zile dupa moartea lui Nicolae al IV-lea (1292), cei doisprezece cardinali     s-au adunat la Roma. Aveau să treacă însă doi ani și trei luni până ce ei să dea Bisericii un papă.“[12]

Istoria acestor alegeri speciale (care în prezent se numesc conclavuri) este îmbibată de corupție și este unul dintre cele mai uimitoare volume de literatură istorică religioasă. care încă stă să fie dezvăluit.

Celestin al V-lea.
Papa Celestin al V-lea.

În orice caz, în 1294, din niște motive obscure, cardinalii, obosiți de atâtea discuții, au hotărât să îl înscăuneze pe Pietro di Morrone (1215-1296) ca Papă, sub numele de Celestin al V-lea. Înainte și în timpul pontificatului său, el a dus o viață de pustnic într-o peștera din munții sălbatici din Abruzzi, în sudul Romei.

În legătură cu Celestin ni se dezvăluie o altă dovadă de ignoranță și simplitate lipsită de simț critic a oficiului papal, trăsături ce au durat mai mult de 1500 de ani de istorie creștină. Cardinalii s-au îngrijorat când umilul călugar le-a ordonat să vină în peștera lui, dar i-au dat ascultare și acolo l-au consacrat ca papă.

Într-una dintre referințele noastre principale, The Popes: A Concise Biographical History, Celestin e descris ca un om „cu învățătură puțină și o totală lipsă de experiență lumească“.

Cu toate acestea, în absența papei, puternica mașinărie a Ecclesia Militans a înflorit sub conducerea cardinalului războinic din Ostia, Latino Malabranca, un om cu o vastă experiență militară[13].

Regele Carol al II-lea al Neapolelui, care dorea să intre în grațiile papei și-a trimis un reprezentant la peșteră, pentru a-l escorta pe acesta la Neapole pentru o întrevedere.

Celestin a sosit provocând un adevarat scandal public prin acordarea de privilegii extraordinare și nelimitate lui Carol. Cardinalii, realizând, în sfârșit, că Papa era „de o simplitate dezastruoasă“, au fost nevoiți să voteze demisia sa[14].

Misterul morții Papei Celestin al V-lea, aproape de dezlegare.
Misterul morții Papei Celestin al V-lea, aproape de dezlegare.

În fruntea celor care au facut presiuni asupra lui să abdice a fost Benedetto Gaetani (sau Caetani) (1234-1303), un prelat bogat și puternic, cu ambiții ănalte. Mulți credeau că Gaetani a montat un tub de vorbit în pereții camerei papei, iar astfel o „voce din Ceruri“ i-a cerut lui Celestin să demisioneze. Celestin al V-lea a fost convins că „Dumnezeu îi vorbise“ și a abdicat.

În 1296, Gaetani a cumpărat de la cardinali Scaunul Papal pentru 7.000 de florini de aur, devenind Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Celestin a fost imediat întemnițat într-o fortareață sinistră și a fost tratat cu atâta brutalitate încât a murit la scurt timp. (http://cultural.bzi.ro/enigma-mortii-papei-celestin-al-v-lea-aproape-de-dezlegare-3242).

Papa Bonifaciu al VIII-lea.
Papa Bonifaciu al VIII-lea.

Un trădător a credinței

În eforturile de a-și îmbogăți familia – pe cei din neamul Gaetani – în special pe Pietro, un fiu cu un caracter extrem de îndoielnic – Bonifaciu al VIII-lea a intrat într-un conflict acut cu familia Colonna, o familie cu influență ce avea reputația de a-i fi alungat în repetate rânduri pe papi din Roma.

Când cardinalul Stefan de Colonna, fratele Cardinalului Ioan de Colonna, a confiscat o încărcătură cu aur și argint destinată familiei Gaetani, Bonifaciu al VIII-lea a excomunicat întreaga familie Colonna decretând o cruciadă impotriva acestora. Familia a replicat printr-un manifest în care îl acuza pe Bonifaciu de a fi obținut scaunul papal prin fraudă și îl chema la judecată în fața Conciliului General. Sub conducerea unuia dintre cardinalii săi, armata lui Bonifaciu a distrus proprietățile familiei Colonna, împrăștiindu-i membrii prin toata Europa.

În unele cronici, Bonifaciu al VIII-lea este acuzat că ar fi întreținut relații intime cu o contesă franțuzoaică. Nu putem confirma acest lucru, însă contrazicem varianta catolică oficială care preaslăvește bunătatea și învățăturile lui prin fapte de netăgăduit, cum ar fi nepotismul și simonia sa. La fel au fost și edictele sale, menite să-i întărească în mod absolut autoritatea.

La începutul celui de-al șaptelea an al pontificatului sau, în 1296, Bonifaciu a emis primul dintre cele mai faimoase două edicte papale din istoria creștinismului. Tonul acestuia amintea de fulgerele papale ale lui Grigorie al VII-lea (1073-1085), iar cuvintele din deschiderea sa, Clericis laicos, i-au dat numele.

Prima propoziție din acest edict este o afirmație plină de adevăr, care revelează moralitatea jalnică în care zăcea creștinismul: „Trecutul arată că laicii au fost ostili față de papalitate, iar experiența noastră arată fără tăgadă că acest lucru este valabil și în prezent.“

Lipsa de simpatie față de papi reflectă probabil îndoiala subzistentă cu privire la pretenția descendenței lor divine.

Acest edict, care îl viza în mod special pe regele Franței, Filip al IV-lea, nepotul Sfântului Ludovic, nu și-a atins ținta.

Mai apoi, pe 18 noiembrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea și-a emis imoralul „Edict al Celor Două Săbii“ (Unam Sanctam, „Unul Sfântul“), care trasa cadrul esenței crestinătății pentru secolele ce urmau.

Edictul papal declara că Biserica controla „cele două săbii“, adică cele doua puteri: „Amândouă săbiile se afla în puterea Bisericii, cea spirituală și cea trecătoare: cea spirituală e mânuită de Biserică prin brațul clerului: cea lumească prin brațul armatei sale… iar puterea spirituală are dreptul de a o stabili și ghida pe cea lumească și de asemenea de a o judeca atunci când nu acționează cum se cuvine… Prin urmare, oricine se opune celor două săbii ale Bisericii, se opune legii lui Dumnezeu.“[15]

Sub Bonifaciu, Biserica Catolică a devenit un suzeran secular, care a cucerit vaste teritorii, cunoscute în istorie ca și „Statele Papale“.

Abia în 1870, baionetele patrioților italieni au reușit, într-un final, să recupereze regiunile furate și să le redea Italiei unite. La acea vreme, italienii, sub Victor Emmanuel al II-lea, regele Sardiniei și Piedmontului, a luat înapoi Roma și teritoriile papale adiacente și a declarat Orasul Etern capitală a noului Regat Unit al Italiei.

Statele Papale, cu o suprafață de 39.495 km² și trei milioane de locuitori plătitori de taxe, au fost astfel scoase din portofoliul de investiții al Vaticanului și au dispărut pentru totdeauna de pe harta Europei – si din istorie.

Biserica, cu excepția a 108 acri de pământ pe care se afla Vaticanul, nu mai conducea nici o zonă pământească europeana însușită abuziv, iar suveranitatea sa lumească a luat sfârșit.

Însă povestea lui Bonifaciu al VIII-lea nu se termină aici. În Enciclopedia Catolica îi sunt dedicate nouă pagini inutile, în care se recunosc lipsurile caracterului său, dar se fac încercări disperate de a se evita orice acuzații mai grave. Cu toate acestea, primele ediții din Encyclopaedia Britannica spun adevărul despre acest papă, descrierea sa fiind făcută de către profesorul Rockwell, un distins istoric ecleziastic. El explică ostilitatea față de acest papă prin următoarea frază: „Lăcomia, pretențiile pline de îngâmfare și aroganța pe care le afișa adesea i-au atras mulți dușmani… mulți credeau că era de aceeași teapă cu Diavolul“[16].

Este interesat de remarcat că, după publicarea celei de a 11-a ediții, în 1898, Biserica Catolică a cumpărat Encyclopaedia Britannica, iar în foarte scurt timp noi ediții lipsite de conținut „jignitor la adresa Bisericii“ au înlocuit versiunile anterioare, care s-a ordonat să fie distruse[17].

Într-un mod de a acționa, stabilit în 1943, Encyclopedia Britannica a fost arondată Universității Romano-Catolice din Chicago[18].

În deceniile următoare, misionarii Bisericii au umblat din ușă în ușă în întreaga lume, pentru a vinde Encyclopaedia Britannica, cosmetizată la milioane de oameni care nu aveau habar de ceea ce se întâmpla. Persoanele care pot compara edițiile anterioare cu cele „sub autoritatea Bisericii“ ar trebui să facă acest lucru pentru a avea confirmarea că o nouă istorie „cosmetizată“ a creștinismului, din care se omitea informația dăunătoare, a fost scrisă și publicată.

Unele dintre comentariile negative la adresa Papei Bonifaciu al VIII-lea au fost șterse, iar alte propoziții au fost modificate, însă numele profesorului Rockwell a fost păstrat.

Istoria medievală Cambridge (edițiile Gwatkin și Whitney, The Macmillan Co., 1911-13, vol. VII, pag. 5), care consemnează sentimentul general al istoricilor moderni, spune: „dovezile par clare că el [Bonifaciu al VIII-lea] a fost un sceptic care și-a ascuns batjocura sub mitră“.

Regele Filip al IV-lea al Franței, susținut de avocați civili. Preocupați să îi exalte autoritatea împotriva celei a Papei, s-a opus Edictului Unam Sanctam al lui Bonifaciu al VIII-lea. El a convocat Parlamentul din Paris în fața căruia l-a pus la îndoială pe papă, acuzându-l de erezie, simonie și lăcomie.

Bonifaciu a fost acuzat explicit de „vrăjitorie, colaborare cu Diavolul, lipsa de credință în Iisus Hristos, de a fi declarat că paăatele cărnii nu sunt păcate și de a fi provocat moartea Papei Celestin și a altora“. A mai fost acuzat că ar fi avut un anumit «idol», în care sălășluia un «spirit diabolic» pe care obișnuia să îl consulte… iar o voce ciudată îi răspundea[19].

În 1303, Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat la Anagni, unde se refugiase, și a fost predat la Paris pentru a fi judecat. Sciarra Colonna și familia sa năpăstuită se afla la tribunalul francez, unde a fost judecat. Un Conciliu General a fost convocat la Universitatea din Paris.

În fața a cinci arhiepiscopi, a 22 de episcopi, a unei mulțimi de călugări și frați, Bonifaciu al VIII-lea și-a bătut joc, așa cum îi era obiceiul, de religie și morală, făcând următoarea afirmație memorabilă: „Nu a fost nici un Iisus Hristos, iar Euharistia e doar făina și apa. Maria nu a fost mai virgină decât propria mea mamă și există tot atâta rău în adulter cât a îți freca mâinile una de cealaltă.“ (A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, C.A. Watts & Co., London, 1939).

El a fost transferat înapoi la Roma sub o escortă puternică, asigurată de familia Orsini, căci exista temerea că trupele papale vor încerca să îl salveze.

Era atât de cuprins de accese de furie, încât unii dintre cronicarii de renume ai vremii susțin că înnebunise și că s-a sinucis. Acest fapt este puțin probabil. Se pare că a murit în închisoare o luna mai târziu, în octombrie 1303, probabil otrăvit sau strangulat și nu din cauza „șocului suferit în urma atacului brutal asupra sa“, așa cum opinează Biserica[20].

Dușmanii săi au împrăștiat în străinătate zvonul că în ultimele sale clipe ar fi mărturisit asocierea cu demonul și că în momentul morții flăcări i-ar fi ieșit pe gură.

Papii alungaţi din Roma

Dezastrul şi scandalul pe care l-au provocat şi au fost provocate de războaiele papale externe şi interne, sângele, teroarea şi condiţiile de indescriptibilă decădere socială care au făcut ca toate acestea să fie posibile în numele lui Hristos nu pot fi decât palid imaginate. Lipsa de popularitate a papilor era atât de mare încât de-a lungul secolelor mulţi au fost asasinaţi sau alungaţi din Roma de către mulţime sau de către duşmanii imperiali.

Timp de peste 240 de ani între 1119 şi 1445, papii au fost evacuaţi în mod regulat cu forţa din Roma şi şi-au avut fieful fie la Avignon, Anagni, Orvieto, Viterbo, Siena, Florence, Pisa şi Perugia.

Papa Gelasio al II-lea.
Papa Gelasius al II-lea.

Nu mai târziu de 1119, de exemplu, localnicii s-au revoltat împotriva Papei Gelasius al II-lea (1118-1119), care a fugit la Gaeta, în sudul in Italiei, coborând Tibrul într-o bărcuţă. În timp ce încerca să scape, mulţimea furioasă alerga pe malul râului, aruncând cu pietre şi săgeţi şi înjurându-l sălbatic.

În mod similar, Papa Grigorie al VIII-lea (1187) a fost atât de urât de oameni pentru crima de a-şi fi orbit duşmanii (cum a fost Papa Adrian al III-lea, 884-885), încât locuitorii Romei l-au legat pe spatele unei cămile şi au defilat cu el pe străzile Romei, urlând obscenităţi la adresa lui şi lovindu-l cu pietre până ce l-au ucis[21].

Pentru a evita acuzaţiile de crimă ce urmau să i se aducă, Papa Calixtus al II-lea (1119–1124) a profanat mormântul Sfântului Petru şi a fugit la Constantinopol cu „panourile de argint de pe uşi“„plăcile groase de argint“ care acopereau altarul şi „o statuie solidă de aur“.[22]

Ultimul papă a cărui evacuare din Roma a fost consemnată este Eugeniu al IV-lea (1431–1447), care şi-a petrecut mai mult de nouă ani în exil prin bordelele din Neapole.[23]

Papa Clement al V-lea.
Papa Clement al V-lea.

În 1309, în timpul pontificatului lui Clement al V-lea (1305-1314; Bertrand de Got, 1264-1314), romanii şi-ai manifestat puternic dezgustul faţă de papalitate, încât a fost nevoie ca întreaga administraţie papală să fie evacuată din Roma la Avignon, în sudul Franţei. Acesta a fost oraşul în care papii au locuit permanent timp de 70 de ani până în 1377, în palate construite în spatele unor fortificaţii de piatră, unde şi-au creat o administraţie birocratică complicată. În cercurile evreieşti expulzarea a fost numită „captivitatea babiloniană a papilor“. Întreaga Europă a fost cuprinsă de resentimente împotriva instituţiei papale.

Celebrul cercetător şi om de stat italian Francesco Petrarca (1304-1374) a locuit ani de zile în suburbiile Avignonului şi a compilat o mulţime de detalii despre viaţa papilor pe care îi studia. El a lăsat în urmă unul dintre cele mai uimitoare tablouri ale caracterului sordid al papalităţii din literatura creştină.

Petrarca a fost cel mai mare intelectual al vremii sale, iar suveranii zilei se întreceau să îl aibă la curtea lor.

În cartea sa, Letters without a Title, el a descris curtea papală de la Avignon ca „fierbând bolborositor, obscenă, îngrozitoare… o fântână de suferinţă în care Iisus Hristos este batjocorit, unde sesterţii [banii] sunt preamăriţii, unde cinstea e considerată nebunie şi înşelăciunea înţelepciune… toate acestea se găsesc adunate acolo“. (Scrisoarea. VII).

Petrarca spunea că Avignonul întrecea în viciu orice oraş din vechime, căci nimeni nu cunoştea viaţa şi literatura medievală mai bine decât el. El dă detalii asupra veseliei obscene a vieţii la curtea papală care „urla ca o plagă morală… o şcoală a falsităţii şi un templu al ereziei“. (Scrisoarea XVIII).

În calitate de prieten al familiei Colonna, Petrarca a fost invitat să vorbească în Senatul Romei şi, în duminica de Paşti din 1341, a venit la Capitoliu îmbrăcat în veştmintele prietenului şi admiratorului său, regele Robert al Neapolelui.

Acolo a formulat nişte acuzaţii extrem de grave la adresa papilor de la Avignon şi a cardinalilor lor, spunând, pe scurt, că fuseseră „…măturaţi în potopul celor mai obscene plăceri, într-o incredibilă furtună a decăderii, în cea mai oribilă şi mai nemaiauzită eşuare a castităţii. Ataşamentul papilor de Avignon se datorează faptului că au construit acolo un paradis al plăcerii, un loc celest în care locuiesc fără să aibă vreun dumnezeu, de parcă vor trăi acolo la nesfârşit.“ (Scrisoarea VIII).

Papa Clement al VI-lea.
Papa Clement al VI-lea.

Hedonistul papă Clement al VI-lea (Pierre Roger, 1291–1352; papă 1342-52) a cumpăra Avignonul de la regina Neapolelui şi a făcut din Palatul Papilor unul dintre cele mai strălucitoare palate din Europa. O curte luxoasă în care rudele şi oaspeţii Papei erau în continuu distraţi prin baluri, banchete şi turniruri. Judecata lui Petrarca cu privire la Clement a fost cumplit de severă.

El avea atât relaţii personale cât şi epistolare cu Clement şi îl descria pe acesta astfel: „…corupt de plăceri, chel, cu faţa roşie, cu coapse grase, acoperite pe jumătate de roba prea scurtă… aplecat nu atât de vârstă cât de ipocrizie. Impresionant nu prin elocvenţă, ci prin tăcerea încruntată, el străbate încăperile prostituatelor, răsturnându-l pe cel umil şi călcând în picioare justiţia.“[24]

Petrarca mai scria că Clement al VI-lea ieşea ocazional călare prin oraş „…înconjurat nu de o mulţime pătrunsă de respect, ci de una care îi aruncă insulte şi batjocură… el se află în fruntea unei procesiuni pompoase, urcat pe un cal alb, mimând sfinţenia. În faţa sa merg servitorii lui în veşminte strălucitoare, gesticulând pentru a atrage atenţia, suflând din trompete şi fluturând steaguri papale.“ Petrarca vorbeşte despre efortul excesiv şi imensul timp alocat de Clement al VI-lea pentru a-şi pregăti paradele, iar „pe cal îi era o frică continuă că cel mai slab vânt i-ar putea răvăşi veşmântul parfumat“ (Scrisoarea. XV).

Faţada Palatului Papal de la Avignon, ridicat în timpul pontificatelor lui Benedictal XII-lea şiClement al VI-lea. El a adăpostitîn siguranţă curtea papală şi centrul administrativ până în 1377. Extravaganţele şi sistemul fiscal al curţii papale au fost extrem de criticate în Europa.
Faţada Palatului Papal de la Avignon, ridicat în timpul pontificatelor lui Benedict al XII-lea şi Clement al VI-lea. El a adăpostit în siguranţă curtea papală şi centrul administrativ până în 1377.
Extravaganţele şi sistemul fiscal al curţii papale au fost extrem de criticate în Europa.

„Cel mai bun“ papă din perioada Avignon, după standarde catolice, a fost Jacques Fournier (1285-1342) care, la înscăunarea lui în mănăstirea dominicană de la Avignon pe 8 ianuarie 1335 şi-a luat numele de Benedict al XII-lea (1334-1342).

Însă unii contemporani ai săi, printre care era episcopul Mollet, un eminent istoric catolic al papilor din Avignon, nu erau de aceeaşi părere. Acesta îl considera „un Nero, moartea laicilor, o viperă a clericilor, un mincinos şi un beţiv“.[25]

Episcopul Mollet admite că Benedict al XII-lea obişnuia să bea mult, dar Evanghelia spune că şi Iisus Hristos obişnuia să bea (Matei 11:19; Luca 7:34).

Unii autori spun că acesta este papa de la care a pornit zicala „beat ca un papă“ şi că duritatea şi aroganţa lui au diminuat mult influenţa pozitivă pe care a putut-o avea.

Avignon e locul în care au fost produse o serie de documente false, numite azi Falsele Decrete Isidoriene.

În această imensă fraudă, papii şi asociaţii lor au compilat o serie de scrisori fictive pe care le-au datat cu câteva secole mai înainte şi în care au inclus o serie de „legi oficiale“ care făceau din Biserică stăpânul absolut al întregii Europe, Asiei Mici şi Egiptului.

 Voltaire (1694-1778) numeşte Decretele Isidoriene „cel mai îndrăzneţ şi mai măreţ fals care a dus lumea de nas vreodată“.

Au mai fost apoi remarcabilele şi uriaşele Falsuri Pseudo-Areopagite şi regretabila agăţare de acestea a papalităţii după ce falsul fusese demonstrat. Dar dat fiind că aceasta nu este o istorie a Bisericii Romane, ci a papilor, vom lăsa subiectul falsurilor catolice pe altă dată.

Franţa îşi retrage sprijinul acordat creştinătăţii

Să înaintăm câteva decenii pentru a prezenta nişte date remarcabile luate din De schismate al lui Dietrich von Nieheim (1338-1418), un avocat german din epocă aflat timp de câteva decenii în serviciul papal. Dietrich a fost martorul fărădelegilor despre care a scris, făcând portretul unui pontificat despre care Biserica admite că a fost „unul dintre cele mai dezastruoase din istoria papalităţii“.[26]

Papa Urban al VI-lea.
Papa Urban al VI-lea.

Este vorba despre pontificatul lui Bartolomeo Prignano (1318-1389), care a devenit, în 1378 Papa Urban al VI-lea şi a rămas papă până la moartea sa, în 1389. Scriind într-un spirit strict creştin, Biserica spunea despre el că era „pios, dar foarte hotărât“[27].

Imediat după ce a fost ales, Urban al VI-lea a angajat o trupă de mercenari temuţi, lucru obişnuit în epocă şi şi-a alungat duşmanii în provincie. Înainte să înceapă să recupereze posesiunile papale din sud, el a vândut vasele sacre ale bisericilor din Roma pe care le promisese fiilor şi fiicelor lui. S-a îmbogăţit prin confiscarea de proprietăţi de la nobilii bogaţi şi prin înfiinţarea de noi posturi pe care le-a vândut la 37 de episcopi.

Carol al III-lea, regele din Neapole, a fost dezgustat şi a trimis o armată să îl atace, dar Urban a scăpat fugind peste zidul din spate al Palatului Papal. Când s-a întors, cardinalii, care discutaseră între ei un plan de a scăpa de el, l-au rugat să îşi ţină în frâu ieşirile indecente. Însă, Urban a aruncat în temniţă pe şase dintre ei şi i-a torturat.

Dietrich von Nieheim era de faţă şi descrie modul în care Papa şi-a citit rugăciunile cu voce tare pentru a acoperi gemetele acestora, în timp ce fiul său îşi bătea joc de victime. După o vreme, papa, împreună cu prizonierii săi în lanţuri, a ajuns pe mare la Genova.

După acest eveniment, s-a mai auzit doar de unul dintre cardinali, englezul Adam Easton, puţini fiind cei care se îndoiesc că Papa nu i-ar fi ucis pe ceilalţi.

Fugind dintr-un oraş într-altul din cauza viciilor fiului său care i-au atras adesea expulzarea, Urban al VI-lea a încercat să adune bani pentru o cruciadă împotriva Neapolelui, dar a murit otrăvit în 1389, cu reputaţia încă unui papă profund corupt.

Papa Bonifaciu al IX-lea.
Papa Bonifaciu al IX-lea.

Pietro Tomacelli (1356-1404) a urmat la scaunul papal ca „bunul şi diplomatul: Bonifaciu al IX-lea (1389-1404), care a făcut să înflorească comerţul cu funcţii bisericeşti până ce administraţia papală a început să semene cu o bursă de valori“.[28]

Acum, agenţii papali încep să vândă nu doar un post vacant, ci şi „aşteptarea“ unuia, iar oamenii Papei urmăreau sănătatea şi vârsta beneficiarilor – dacă o „aşteptare“ era vândută şi un alt preot oferea o sumă mai mare pentru ea, papa declara că primul preot îl înşelase şi o vindea celui de-al doilea. Dietrich von Nieheim spune că a văzut acelaşi post vândut de mai multe ori într-o singură săptămână şi că Papa discuta afaceri cu secretarii lui în timpul slujbei. Oraşul îl blestemă şi se instală haosul.

În 1400, Bonifaciu al IX-lea a anunţat un jubileu. Deşi aveau proaspete în minte ororile Morţii Negre şi erau conştienţi de pericolele unei astfel de călătorii, pelerinii au venit la Roma în timpul anului.

Condiţiile de la Roma erau precare, aşa încât locuitorii sărăciţi ai Romei au profitat de această oportunitate pentru a jefui, a viola şi a ucide pelerini.

Bonifaciu al IX-lea a fost urmat în 1404 de către „blândul şi cuviosul“ Inocenţiu al VII-lea (Cosmo Migliorati, 1336–1406).[29]

Acesta a alimentat vechiul scandal al Schismei Occidentale ce dura de 16 ani – Schismă creată de existenţa mai multor papi -, contracarându-şi amarnic inamicii. El nu a făcut decât să-şi îmbogăţească rudele ce erau atât de nesuferite la Roma, încât au fost expulzate împreună cu Papa după măcelul de rigoare.

Papa Benedict al XIII-lea.
Papa Benedict al XIII-lea.

Între timp, cardinalii francezi l-au ales papă pe Benedict al XIII-lea (Pedro de Luna, 1328-1423) ca successor al lui Clement al VII-lea, dar cu condiţia să se ţină de jurământul de a face toate eforturile pentru a pune capăt Schismei dintre el şi duşmanul său Angelo Corraro (cunoscut şi sub numele Cortarrio sau Corrarrio,1336-1417), care a devenit Papa Grigorie al XII-lea în 1406.

Schisma, în limbaj teologic şi conform legii canonice, este ruptura uniunii ecleziastice.

În calitate de Papă, Benedict al XIII-lea a refuzat să facă măcar un singur pas spre această uniune. El s-a refugiat la Avignon, iar întreaga Franţă a cerut abdicarea sa. A fost apoi nevoit să apere palatul Avignon împotriva atacurilor armatei franceze, însă, în ciuda acestor lucruri, lacomul şi răzbunătorul spaniol s-a ţinut cu dinţii de scaunul papal timp de peste 20 de ani, timp în care Europa l-a ridiculizat.

Papa Benedict al XIII-lea a fost cel care a avut îndrăzneala să caute şi să distrugă toate copiile a două cărţi din secolul al II-lea, care conţineau „adevăratul nume al lui Iisus Hristos“.[30]

Benedict a creat patru noi posturi de cardinali numai pentru a distruge cu ajutorul lor tratatul latin secret numit Mar Yesu, ordonând apoi ca toate exemplarele din misterioasa Carte a lui Elxai să fie distruse.

Pe 21 mai 1408, regele Carol al VI-lea al Franţei (1368-1422) a publicat un decret prin care retrăgea Biserica Catolică Franceză şi pe toţi cetăţenii Franţei de sub jurisdicţia Papei Benedict al XIII-lea. El a anulat sprijinul acordat de ţara sa creştinătăţii şi a declarat Franţa ţară neutră din punct de vedere religios – decizie ce s-a păstrat până când un francez a fost ales papă câţiva ani mai târziu.

Papa Grigore al XII-lea.
Papa Grigore al XII-lea.

La acea vreme, Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea erau amândoi papi legali, dar se aflau într-un război al ambiţiilor şi fiecare era convins că el ar fi trebuit să fie „unicul Papă“.

Benedict al XIII-lea provocase anterior un scandal prin taxele impuse fără milă clericilor din Franţa şi Spania, un Conciliu al Supuşilor Bisericii, votând împotriva deciziilor sale nepopulare.

Tuturor părţilor implicate le era acum clar că, în ciuda promisiunii făcute înainte de a fi ales, de a demisiona din funcţia de papă pentru a pune capăt schismei cu rivalul său, el era hotărât să îşi elimine oponentul din Roma şi să îşi menţină poziţia cu orice preţ.

În timp ce el şi trupele sale se îndreptau spre Roma, Benedict a aflat de la un mesager de existenţa unui nou papă (al treilea) ales legal, Alexandru al V-lea (1409-1410).

Nu se ştie cum au reacţionat Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea la aflarea acestei veşti, dar locuitorii Romei au fost consternaţi. Creştinismul avea acum trei papi aleşi legal, fiecare cu o armată şi cu duşmani înverşunaţi.

Aceste evenimente sunt atestate în Enciclopedia Catolică: „Marea Schismă (1378-1417) a sfâşiat Biserica. În calitate de cardinal [Alexandru al V-lea] a aprobat înţelegerea dintre Colegiile Cardinale rivale de a-şi uni eforturile pentru a obţine unitatea. Şi-a atras astfel duşmănia lui Grigorie al XII-lea, care a încercat să scape de el.

În timpul Conciliului din Pisa (1409) el [Alexandru al V-lea] a ţinut predica de deschidere în care îi înfiera pe ceilalţi doi papii rivali şi a prezidat deliberarea teologilor care i-au declarat pe aceştia eretici şi schismatici… În lumea catolică rivală… legitimitatea sa a fost pusă la îndoială, iar catolicii au fost consternaţi să afle că în loc de doi papi aveau din nou trei.“[31]

Papa Ioan al XXIII-lea.
Papa Ioan al XXIII-lea.

Alexandru al V-lea a murit brusc în 1410, se presupune că otrăvit, iar cardinalii italieni l-au ales pe Pisan Baldassare Cossa din Pisa (c.1370–1419), pentru a-l înlocui. Acesta şi-a spus Papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415) [a nu se confunda cu Papa Ioan al XXIII-lea, 1958-1963; vezi următoarea secţiune], el rămânând până în prezent cel mai corupt om care a purtat tiara.

Viciile cardinalului Cossa, care îşi mituise alegătorii, erau binecunoscute cardinalilor din întreaga Italie şi nimic nu putea să arate mai limpede decât aceste alegeri cât de mult decăzuse papalitatea. Că el a fost sau nu fiul unui pirat italian, aşa cum spune Dietrich, este irelevant.

Însă timp de 15 ani a stat în fruntea sistemului financiar papal corupt şi a condus trupele papale şi mercenarii cu toată ferocitatea şi dezinvoltura comandanţilor vremii.

Dietrich adaugă că, în calitate de reprezentant papal la Bologna, Cossa a cerut o taxă personală de la jucători de jocuri de noroc şi de la prostituate.

În ceea ce îl priveşte este suficient să spunem că cei care l-au ales erau, ca toţi europenii, conştienţi de reputaţia sa, noi rămând doar cu descrierea oficială ecleziastică a caracterului său.

Prostituate la un conciliu al Bisericii

După ce au asistat la spectacolul dezgustător al lăcomiei a trei papi timp de patru ani, prelaţii şi mai marii Bisericii l-au convins pe Împăratul Sigismund să convoace şi să prezideze Conciliul General al Bisericii de la Constanţa (localitate pe malul lacului Boden din Germania şi Elveţia [n.ed.]) în 1414.

Împăratul Sigismund.
Împăratul Sigismund.

Acesta era un eveniment nefiresc care avea loc la fiecare patru ani şi care sfida orice înţelegere, „depravarea practicată de oamenii bisericii demoralizând oraşul în care avea loc“.[32]

Preoţii au angajat 1500 de prostituate, pe care le-au numit „târfe vagaboande“[33], care îi relaxau în serile de după lungile dezbateri în Conciliu. Se pare că sacerdoţii desfrânaţi erau foarte liberali cu favorurile pe care le făceau acelor profesioniste. Se spune că o curtezană a câştigat în acele zile 800 de florini, o sumă imensă de bani. Desfrânaţii reverenzi au îmbogăţit-o pe prostituată şi i-au ars pe rug pe reformatori.

După ce au audiat martorii, Conciliul a scris o lungă condamnare a lui Ioan al XXIII-lea, care avea 54 articole, ce poate fi citită în orice colecţie a Conciliilor Bisericii. Ulterior acesta a fost acuzat de viol, adulter, incest, sodomie şi asasinarea papei Alexandru al V-lea.

După un scurt process, el a fost găsit vinovat, a fost eliberat din funcţie, întemniţat şi strangulat. Romanii au aruncat cu pietre şi noroi în sicriul lui când a fost dus la Roma. Nu au avut loc funeralii publice. Umblau bârfe că în timpul pontificatului său el a sedus 200 de femei şi un număr similar de bărbaţi.

Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli, 1881-1963).
Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli, 1881-1963).

Mai târziu, în vremuri moderne, în 1958, Angelo Giuseppe Roncalli (1881-1963) s-a urcat pe scaunul papal şi, din anumite motive şi-a luat acelaşi nume ca şi Ioan al XXIII-lea.

Istoricii Vaticanului au început atunci să şteargă din documentele oficiale toate referinţele la originalul Ioan al XXIII-lea, însă nu au reuşit în totalitate, căci listele papale ce erau la acel moment în curs de publicare aveau să intre curând în domeniul public.

După doi ani de dispute, cardinalii l-au ales pe Odo Colonna (1368-1431) ca fiind Papa Martin al V-lea (1417-1431), iar acesta precum şi succesorii lui au făcut jurăminte solemne de a reforma papalitatea şi Biserica dar, în realitate, s-au scufundat şi mai adânc în mocirlă.

Papa Martin al V-lea.
Papa Martin al V-lea.

Papii care îl precedaseră pe Martin al V-lea făcuseră atât de puţine pentru progresul oraşului Roma, încât atunci când Martin s-a întors, în 1420, după un lung exil la care a fost condamnat pentru legalizarea şi protejarea abuzurilor din Curia, a găsit vacile păscând pe străzile oraşului.

Martin s-a înfuriat atât de tare când a aflat că John Wycliffe, profesor la Oxford, (1324-1384), tradusese cu aproximativ cincizeci de ani mai înainte Biblia în limba engleză, încât în 1427 a pus să fie dezgropate rămăşiţele teologului, iar apoi să fie zdrobite şi aruncate în râu. Acest lucru s-a întâmplat la 43 de ani după moartea lui Wycliffe, iar acţiunile papei reflectă labilitatea unei minţi dezechilibrate, nesănătoase.

În timpul acelor „secole de întunecime culturală, curtea papală a fost mai depravată decât în oricare perioadă din Evul Mediu Timpuriu“[34], iar Biserica spera că credincioşii catolici „abia aşteptau vremurile în care ordinele religioase, ale căror legi laxe au fost generate în mare parte de indulgenţa vremii, vor fi repuse sub o anumită disciplină“.[35]

Scriitorii creştini consideră secolele al XV-lea şi al XVI-lea decadente, însă puţini dintre ei îi dau cititorilor cea mai vagă idee asupra gravităţii viciului, asupra corupţiei deliberate din mănăstiri, asupra vastei răspândiri a prostituţiei, asupra indecenţei din numeroasele băi comunale, asupra cruzimii îngrozitoare care exista în ciuda înfloririi artei sau asupra cinicei răspândiri a trădării şi minciunii în relaţiile intercreştine.

Dr. Ludwig Pastor (1854-1928), un istoric german al papalităţii a căror lucrări sunt sincere, este aproape singurul istoric catolic obiectiv.

El spune că „imoralitatea răspândită în Biserică a depăşit orice fenomen întâlnit din secolul al X-lea încoace“, iar cruzimea intenţionată şi spiritul răzbunător au mers mână în mână cu imoralitatea“.[36]

Epoca despre care vorbim este, fără îndoială, una dintre cele mai stranii din istoria Bisericii, una de maximă decadenţă şi criminalitate. Biserica susţine că o perioadă de „declin a urmat după mijlocul secolului al XIII-lea, când războaiele şi jefuirea proprietăţii au făcut mult rău… Biserica suferea din nou în secolele al al XV-lea şi al XVI-lea de perturbaţii sociale majore“.[37]

Papa Sixtus al IV-lea.
Papa Sixtus al IV-lea.

Vorbind de condiţiile morale ale epocii, Vaticanul îşi rezumă poziţia în timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea (1471-1484): „Pasiunea sa cea mai mare era nepotismul, adunându-le averi şi dăruindu-le favoruri rudelor lui lipsite de merite“.

Nepotul său, cardinalul Rafael Riario, a complotat să îl înlăture pe de Medici; papa ştia de complot, deşi probabil nu şi de intenţia de asasinat. El chiar a împiedicat Florenţa, plină de furie, să se răscoale împotriva conspiratorilor şi ucigaşilor brutali ai lui Giuliano de Medici. De aici înainte până la Reformă, interesele seculare ale papalităţii au fost de o importanţă capitală.

Atitudinea Papei Sixtus al IV-lea cu privire la conspiraţia familiei Pazzi, războaiele şi trădările sale şi modul în care a promovat în înaltele funcţii ale Bisericii oameni nedoriţi, sunt pete negre pe cariera lui. Cu toate acestea, există o latură demnă de laudă a pontificatului său. El a fost cel care a luat măsuri de suprimare a abuzurilor Inchiziţiei, s-a opus cu putere valdenzilor şi a anulat decretele Conciliului de la Constanţa.[38]

Papesa Ioana Anglicus a VIII-a.
Papesa Ioana Anglicus a VIII-a.

Probabil motivul pentru care a anulat legile Conciliului de la Constanţa este acela că adunarea decretase că o femeie, Ioana Anglicus a VIII-a, a ocupat scaunul papal pentru doi ani în secolul al IX-lea (855-858).

Spre deosebire de Marozia, care a condus papalitatea pentru câteva decenii în secolul al X-lea, Ioana a fost aleasă în mod formal papesă şi astfel a devenit în ochii Bisericii Catolice succesoarea legitimă a Sfântului Petru. Povestea ei a intrat în documentele istorice, în Lista Oficială a Papilor a lui Thomas de Elmham, care spunea: „855 d.Hr., Ioana. Aceasta nu contează; a fost o femeie.“

Sixtus al IV-lea a întocmit nişte planuri prin care abaţiile de călugăriţe să devină „bordeluri pline cu cele mai alese prostituate, suple din cauza postului, dar pline de dorinţă“.[39]

În preajma acestei conjuncturi şi după o mie de ani de confuză şi şocantă istorie a Bisericii, protestele împotriva creştinismului s-au intensificat ducând la Reforma protestantă, o revoluţie religioasă făcută cu forţa şi cu armele.

Un rezumat apologetic al decăderii moralei şi inteligenţei Bisericii care a făcut posibilă această restructurare capitală a catolicismului este făcut în Enciclopedia Catolică: „Înaltele feţe bisericeşti au ignorat în mod constant adevărul, justiţia, puritatea, auto-renunţarea; mulţi au fost nedemni şi şi-au pierdut orice ideal creştin; nu puţini dintre ei erau pătaţi de vicii păgâne; mulţi erau nişte escroci de rând.

Papa Pius al II-lea.
Papa Pius al II-lea.

În anii pontificatului lui Aeneas Sylvius Piccolomini (Papa Pius al II-lea, 1458-1464), Giovanni Battista Cibo (Papa Inocenţiu al VIII- lea, 1484-1492), a lui Rodrigo Borgia (Alexandru al VI-lea, 1492-1503), în timpul vieţii lui Alexandru [Alessandro] Farnese şi a lui Paul al III-lea (1534-1549), care a fost obligat să se reformeze el şi Curia, pontifii au dispreţuit cele mai elementare virtuţi umane.“[40]

Aeneas Sylvius Piccolomini, Giovanni Battista Cibo şi Rodrigo Borgia sunt trei oameni despre care merită să mai vorbim.

Când Piccolomini a devenit Papa Pius al II-lea, în 1458, el a încercat să distrugă toate dovezile cu privire la cariera sa anterioară de hoţ şi spărgător. Nu a reuşit însă: afişe mari, care prezentau îndeletnicirile lui, erau de largă circulaţie.

După ce Cibo a cumpărat cu neruşinare voturile cardinalilor, pentru a deveni Papa Inocenţiu al VIII-lea, în 1484, el i-a răsplătit pe cei care l-au sprijinit cu averi imense, fast şi glorie.

Papa Inocenţiu al VIII-lea.
Papa Inocenţiu al VIII-lea.

Ca papă, unica pasiune a lui Cibo au fost femeile şi sexul. Vaticanul a devenit un stabiliment condus de progeniturile lui – peste 100 de copii nelegitimi -, costurile pentru întreţinerea femeilor, fiilor, fiicelor şi nepoţilor săi fiind enorme. „La scandalurile în văzul tuturor cauzate de moralitatea şi politicile Papei, la promovarea bastarzilor lui (în special al lui Franceschetto) şi la colaborarea cu păgânii (femeile)… se adăugau efectele corupţiei din Curia“.[41]

Istoricul Bisericii Italiene de la acea vreme, Valore, relatează că, printr-o autoindulgenţă crasă, Inocenţiu al VIII-lea s-a îngrăşat foarte tare, devenind, în primăvara lui 1492, „o masă de carne incapabilă să mai asimileze orice fel de hrană în afară de câţiva stropi de lapte de la sânul unei femei tinere.“[42]

Orgie la Vatican

La moartea lui Inocenţiu al VIII-lea şi după 14 zile de certuri şi intrigi între cardinali, Rodrigo Borgia (1431–1503) a fost ales Papa Alexandru al VI-lea.

În timpul conclavului, facţiuni armate, numite „escadroane“, au masacrat peste 200 de oameni pe străzile Romei. Grupurile separatiste erau înfuriate de faptul că Borgia, care adunase o avere imensă, mituise gras electorii înainte de începerea conclavului. 11 cardinali i-au vândut votul (Jurnalul lui Burchard, vol. 3), iar Biserica confirmă acest lucru: „că Borgia şi-a aranjat alegerile prin cea mai crasă simonie este un fapt prea autentic pentru a fi pus la îndoială“.[43]

Papa Alexandru al VI-lea.
Papa Alexandru al VI-lea.

În drumul spre Palatul Lateran, după consacrarea sa din Biserica Sfântul Petru, el a trecut pe sub un arc de triumf care purta următoarea inscripţie pusă acolo de susţinătorii săi: „Caesar a fost un om; acesta e un zeu“.

Rodrigo era membru al infamei familii Borgia, care îşi trăgeau faima şi puterea de pe scena politică italiană.

Originea sa spaniolă a fost un factor care a atârnat în balanţa alegerilor, dat fiind intenţia cardinalilor de a evita alegerea unui francez. El slujise sub cinci papi pe postul de vice-cancelar, iar alegerea sa a eliberat un număr mare de birouri lucrative şi promovări pe care le promise celorcare îl votaseră.

Nu mai devreme de 1460, când era cardinal şi delegat papal, el începuse să fie pârât Papei Pius al II-lea (1458-1462) pentru dansurile obscene cu femei goale ce aveau loc într-o grădină de lângă Siena. Însă a continuat să se bucure de astfel de spectacole până la sfârşitul vieţii.

Pontificatul său s-a dovedit a fi cu cele mai grave scandaluri de la Vatican de la Domnia Prostituatelor încoace, iar parada sa de promiscuitate sexuală a fost fără perdea.

Din jurnalul şapelanului german Johann Burchard, maestrul de ceremonii al Papei Alexandru al VI-lea, aflăm cele mai multe despre caracterul papei Borgia. Burchard a asistat personal la depravările lui Alexandru şi a scris faimosul comentariu „creştinismul papei e doar de formă“.[44]

Decăderea morală a lui Alexandru al VI-lea a fost atât de notorie, iar istoria ei atât de lungă şi de cunoscută, încât a rămas ca o mare pată pe obrazul Bisericii modern, care încearcă în van să zugrăvească un trecut papal pios.

El a înregistrat un record printre papi în ceea ce priveşte recunoaşterea publică a copiilor săi nelegitimi şi neruşinarea aventurilor sale amoroase în „Palatul Sfânt“.

Cu cei 12 copii bastarzi ai săi (Collins Dictionary), printre care Cesare, Giovanni (Juan), Lucrezia şi Jofré şi numeroasele sale amante, „Vaticanul era din nou un bordel“ (The Records of Rome, 1868, British Library), iar curtea sa papală desfrânată a fost comparată cu vechile „cetăţi ale desfrâului“ din Caesarea în care huzurea în tinereţe Sfântul Augustin (d. 430).

Alexandru al VI-lea era un pervers sexual, bârfe sordide circulând în lumea intelectuală subterană a Romei. Senatorul Veneţian Sanuto a scris despre Cardinalul Borgia că îi plăcea de Rosa Vannozza dei Cattanei, fiica tânără, frumoasă şi măritată a şambelanului său, pe care Borgia l-a plătit să îi înlesnească o serie de întâlniri secrete cu ea.

Ca urmare a acestei aventuri s-a născut Cesare Borgia (1475-1507), iar certificatul de naştere atestă acest lucru. În timpul adolescenţei sale, Cesare, plin de mânie, l-a măcelărit pe şambelan în prezenţa tatălui său, l-a decapitat şi i-a înfipt capul într-un par cu o inscripţie care spunea: „Acesta e capul bunicului meu care şi-a prostituat fiica cu Papa“.[45]

O asemenea dovadă nu poate fi neglijată. S-a spus şi că Alexandru al VI-lea a întreţinut relaţii sexuale cu Lucrezia (1480-1519), fiica sa cu Rosa Vannozza dei Cattanei.

Un zeflemitor din Roma a numit-o pe Lucrezia „fiica, soţia şi nora papei“ şi a afirmat că Alexandru al VI-lea ar fi fost „tatăl fiicelor ei“.[46]

Şi dacă nu merită să ne întrebăm dacă a avut doi sau trei copii cu Lucrezia, aşa cum spun majoritatea surselor, există alte aspecte ale comportamentului său asupra căruia nu putem să nu ne oprim.

Cesare a fost fiul favorit al lui Rodrigo Borgia. Când Cesare avea doar şapte ani, tatăl său i-a netezit drumul spre Colegiul Cardinalilor, făcându-l episcop, poziţie în care primea un salariu substanţial. Iar când Cesare a împlinit optsprezece ani, tatăl său, ca Papa Alexandru al VI-lea, l-a uns cardinal avansându-l mai târziu la gradul de comandant al armatei Vaticanului, în eforturile de extindere a Statelor Papale.

Cesare a crescut, devenind un om cu o minte clară şi puternică, iar Papa l-a susţinut până la moarte. Papa a abuzat grav de poziţia sa atât cea de cardinal, cât şi cea de cap al Bisericii, în îmbogăţirea familiei sale, fapt vizibil în consolidarea carierelor fiilor săi Pedro Luis (1468-1488) (pentru care a cumpărat ducatul Gandía, reşedinţa ancestrală a familiei Borgia la Valencia, în Spania), Cesare, Giovanni (1476-1497) (al doilea Ducat de Gandia), cât şi a Lucreziei. Ambasadorii vorbesc despre faptul că Cesare a adus o mulţime de curtezane frumoase la Vatican, pentru plăcerea sexuală a lui Alexandru, în ultimii săi ani.

Burchard ne dă detalii şocante asupra unei ocazii în care papa a prezidat o orgie în Palatul Papal: „Duminică seara, pe 30 octombrie[1501], Don Cesare Borgia i-a oferit tatălul său cina în palatul apostolic, cină la care au servit 50 de prostituate decente şi curtezane în veşminte strălucitoare, care, după cină, au dansat cu servitorii şi cu cei care se aflau acolo, întâi complet îmbrăcate şi apoi goale. Apoi, pe podea au fost aşezate sfeşnice cu lumânări aprinse şi au fost împrăştiate castane pe care prostituatele goale, în patru labe, erau puse să le culeagă cu gura în timp ce se târau de-a buşilea printre sfeşnice. Papa le privea şi le admira zonele nobile. Seara s-a sfârşit cu o întrecere obscenă între aceste femei, care se acuplau cu servitori ai Vaticanului pentru nişte premii pe care le dădea Papa. Mai târziu Don Cesare, Donna Lucrezia şi Papa şi-au ales fiecare câte un partener şi au continuat desfătarea“.[47]

Pe fondul acestor lucruri şi din cauza vieţii sale desfrânate, Alexandru al VI-lea nu a putut să scape de satire, de pamfletari şi alţi zeflemitori, care şi-au vândut epigramele duşmanilor Papei.

La publicarea, în 1501, a unui afiş în limba latină cu imaginea Papei Alexandru ca fiind Diavolul sau Anticristul, Roma s-a cutremurat de un hohot de râs cinic. Afişul îl înfăţişa pe Alexandru făcând ritualuri de magie neagră şi alte ritualuri păgâne, având o emblemă cu Venus în centrul crucii sale creştine de smarald şi o pictură „obscenă“ cu Isis goală, atârnând în dormitorul papal.[48]

La acea vreme, vrăjitoria era o problemă mai degrabă ecleziastică, decât civilă, iar documentele dovedesc că viziunea Papei nu erau una prea catolică.

Următorul comentariu, îngropat într-o colecţie de replici papale cândva trecute sub tăcere, numită Anecdota Ecclesiastica sau „Povestiri Secrete ale Bisericii“ (Vienta, Paris, 1822, ediţie retipărită după cea din 1731) şi confirmat în Enciclopedia lui Diderot, dezvăluie ceea ce credea Papa Alexandru al VI-lea despre creştinism: „Doamne Dumnezeule! Cât va mai rezista această sectă superstiţioasă a creştinismului, această invenţie arogantă?“

Am putea să lăsăm deoparte, privind-o ca pe o bârfă nefondată, acuzaţia duşmanilor săi, că Alexandru al VI-lea folosea curent otrava, pentru că în cercurile istorice academice această speculaţie e redusă la două morţi incerte. Dar muşamalizarea crimelor monstruoase comise de Cesare Borgia, „un monstru inuman şi rece“, îl prezintă pe Alexandru ca pe un personaj total neprincipial, cu un nume ce duhnea mai tare decât cel al lui Nero. „Faptul că astfel de acuzaţii i-au fost aduse Papei Borgia şi totuşi el a supravieţuit indică teroarea şi ura pe care le-a semănat împreună cu fiul său“.[49]

În 1497, din gelozie, Cesare Borgia a ordonat asasinarea fratelui său, Giovanni, iar în 1500 a pus la cale uciderea soţului Lucreziei, Alfonso de Aragon, pentru că dorea o alianţă cu avantaje politice mai mari.

Giovanni „…a fost pescuit din Tibru cu gâtul tăiat… [Alexandru] a interpretat asta ca un avertisment din partea cerului să se căiască şi nimeni nu a resimţit fapta mai tare decât însuşi Papa.

El a vorbit de demisie şi şi-a proclamat hotărârea de a realiza acea reformă a Bisericii «la vârf şi la nivelul membrilor» pe care lumea o cerea şi o aştepta de atâta timp.“[50]

Însă durerea sa s-a stins în braţele amantelor sale, în special ale Guiliei Farnese, sora de 15 ani a lui Alessandro Farnese şi a cărei imagine în chip de Madonă împodobeşte una dintre marile fresce ale Vaticanului.

Papa Paul al III-lea (pictură de Tizian).
Papa Paul al III-lea (pictură de Tizian).

Fratele ei a devenit ulterior Papa Paul al III-lea şi nu ar trebui să ne mire să citim în Darium of Burchard că tatăl fiicei Guiliei, Laura, a fost Papa Alexandru al VI-lea.

Tot acest papă a fost cel care i-a spânzurat şi apoi ars pe rug pentru „eroare religioasă“ la Florenţa, în mai 1498, pe reformatorul religios italian, ascetul Girolamo Savonarola (1452-1498) şi pe cei doi discipoli ai săi dominicani.

Oricum, în toată depravarea lui, Alexandru era conştient de „tăcuta suspiciune care se răspândea în rândurile intelectualităţii şi chiar a clericilor“ cu privire la adevărul creştinismului şi, realizând că instituţia sa nu îşi putea permite să îi fie pusă la îndoială calificarea, el a recurs imediat la cenzurarea publicaţiilor care îi afectau imaginea.[51]

În 1501, el a dat un edict în care ordona ca nici o carte în care era pusă în discuţie religia creştină să nu fie publicată fără acordul scris al episcopului local sau fără să „aibă permisiunea personală şi privilegiul Papei“.[52]

Acesta era începutul Indexului Cărţilor Interzise, suprimarea cărţilor care puneau la îndoială dogma Bisericii, devenind în scurt timp politica oficială a Vaticanului. Aceasta a fost poate cea mai dramatică formă de cenzură cunoscută în istorie, prin care Biserica a ţinut sub control, secole la rând, literatura care ajungea la public, prelungindu-şi puterea de sancţiune până în secolul al XX-lea.

Alexandru al VI-lea a murit în 1503, iar cariera sa infamă a ajuns la un binevenit sfârşit. Moartea sa a fost întâmpinată cu urale pe străzile Romei, iar medicului papal i-au fost trimise daruri şi felicitări pentru că nu reuşise să salveze viaţa Papei.

Papa Iulius al II-lea.
Papa Iulius al II-lea.

La scurt timp după moartea sa, trupul său s-a înnegrit şi a devenit fetid, alimentând zvonurile că ar fi fost otrăvit[53]. Cioclii şi hamalii „glumind şi blasfemiind“, spune Burchard, s-au chinuit să bage cadavrul umflat în sicriul care fusese construit pentru el. Bârfele mai spun că un drăcuşor a fost văzut în momentul morţii acestuia, ducând în iad sufletul Papei. Romanii făceau glume pe seama lui, spunând că dacă mama sa ar fi ştiut ce viaţă va duce fiul ei, l-ar fi sugrumat la naştere.

Acelaşi lucru ar putea fi spus şi despre mama următorului papă, Iulius al II-lea, a cărui viaţă şi remarci îi face pe istoricii creştini să intre în pământ de ruşine, pentru că, încă o dată, există dovezi clare cu privire la alegerea unui papă necredincios. (vezi episodul III).


[1] https://enciclopediauniversala.wordpress.com/2013/01/21/pontificatul-lui-inocentiu-al-iii-lea-1198-1216-teocratia-papala/

[2] Enciclopedia Catolică, XV, pag. 287.

[3] Encyclopaedia Biblica, Adam & Charles Black, Londa 1899.harles Black, Londa 1899.

[4] Enciclopedia lui Diderot, 1759.

[5] Enciclopedia Catolică, v, pag. 107.

[6] Enciclopedia lui Diderot, op. cit.: detaliat în From St. Francis to Dante, G.G. Coulton, David Nutt, Londra, 1908 ed. pag. 56.

[7] The Popes: A Concise Biographical History, Burns &Oates, Editura Sfântului Scaun, Londra, 1964, pag.226; Georgius L. Craven.

[8] Enciclopedia Catolică, VIII, pag. 16.

[9] Cronicile Cruciadelor, G. de Villehardouin, pag. 148.

[10] Cronicile lui Richard din San Germano, XII, pag. 507.

[11] Enciclopedia Catolică, I, pag. 287-288.

[12] The Popes: A Concise Biographical History, op. cit. pag. 19.

[13] Enciclopedia lui Diderot

[14] The Papacy, George Weldefenld &Nicolson Ltd. Londra, 1964, pag. 87.

[15] Edictul Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea, 18 noiembrie 1302, prezentare în Enciclopedia Catolică, XV, pag. 126.

[16] Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., 1927.

[17] History in the Encyclopedia, D.H. Gordon și N.L. Torrey, New York, 1947;The Good News of the Kingdoms, Norman Segal, Australia, 1995.

[18] Encylopedias: Their History, Throughout the Ages, 1966, două ediții; a doua ediție oferă o atenție deosebită Encyclopedia Britannica.

[19] A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, C.A. Watts & Co., London, 1939.

[20] The Popes: A Concise Biographical History, op. Cit., pag. 239.

[21] Enciclopedia lui Diderot

[22] A History of the Popes, McCabe, op. cit.

[23] Enciclopedia lui Diderot.

[24] Petrarca, Scrisori fără Titlu (Epistolae sine nomine), University Press, USA, 1969, Letter Misc.VII, pag. 98

[25] A History of the Popes, McCabe, op. cit., pag. 115.

[26] The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 275.

[27] Ibidem.

[28] The Popes: A Concise Biographical History, op. cit. pag. 278.

[29] Enciclopedia Catolică, VII, 1910, pag. 19.

[30] Encyclopaedia Britannica, 1797, „Iisus Hristos“.

[31] Enciclopedia Catolică, I, pag. 288-289.

[32] The Variations of Popery, Samuel Edgar, Londra, 1838, ed. II-a, pag. 533.

[33] Ibidem.

[34] Enciclopedia Catolică, Pecci ed., II, pag. 337.

[35] Enciclopedia Catolică, I, pag. 288-289.

[36] A History of the Popes, op. cit., capitolul I, pag. 97.

[37] Enciclopedia Catolică, I, pag. 145.

[38] Enciclopedia Catolică, XIV, pag. 32-33.

[39] A History of the Popes, op. cit.; descrieri similare despre abaţiile de călugăriţe – Analele de la Hildesheim, c. 890.

[40] Enciclopedia Catolică, I, pag. 109, Pecci ed.; de asemenea, XII, pag. 767, passim.

[41] The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 302-304.

[42] Historia Ecclesiastica, MS 151, pag. 1181.

[43] Enciclopedia Catolică, Pecci ed., II, pag. 309.

[44] Diarium of Burchard.

[45] A History of the Popes, op. cit., Capitolul referitor la Alexandru al VI-lea.

[46] A History of the Popes, ibid.

[47] Diarium of Burchard.

[48] Giorgio Vasari, Lives of the Most Eminent Painters, Sculptors and Architects, Milano, retipărită în 1907.

[49] The Popes, op. cit., pag. 324.

[50] Enciclopedia Catolică, XIV, 32, 33.

[51] Diarium of Burchard, op. cit.

[52] Diarium of Burchard, ibid.

[53] În istorie, Biserica Romei poartă greaua povară de a fi avut aproape 40 de papi asasinaţi, mulţi dintre ei prin otrăvire.

 

Comentează pe Facebook

Articolul precedentIstoria crimelor papalităţii (1)
Articolul următorIstoria crimelor papalității (3)
CUMPĂNĂ C. CONSTANTIN - jurnalist • licenţiat al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Am muncit ca să te cresc“ - premiul pentru „Cel mai bun film de anchetă pe anul 1995“; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Şi Dumnezeu se odihnește“, despre catastrofa navală din 4/5 ianuarie 1995, filmt selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; •1996-realizator al filmului pentru TV „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“, despre viaţa oamenilor bolnavi de lepră din Dispensarul din Tichileşti-Tulcea; selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; selectat pentru Festivalul MEDIAFEST-Costineşti-1996, nominalizat pentru Gala Laureaţilor; •1990-2008-autor a numeroase ştiri, anchete, investigaţii, reportaje, interviuri, precum şi realizator de emisiuni pentru televiziune; •2006-autorul cărţii „Tragedia navei «Independența»“; •2007-coautorul cărţii „Catastrofa navei «Unirea»“; •2008-coautorul cărţii „Naufragiul navelor «Paris» şi «You Xiu»“; •2009-autorul cărţii „Terente“ (vol. I şi II); •2011-coautorul cărţii „Amintiri despre o flotă pierdută“ (vol. I şi II); •2011-membru de onoare al Ligii Militarilor Profesioniști; •2011-membru al Ligii Navale Române; • 2017 - "Elena de la Dunăre și Mare" - Film documentar (Elena Roizen), Redactor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here