În anul 1975, în Șantierul Naval Galați a fost finalizată construirea cargoului „Olăneşti“ (pavilion: România, IMO: 7517210, 8.750 tdw., 6.253 trb., 4.030 trn., lungime: 130,76 m, lăţime: 17,70 m, înălţime: 10,20 m, pescaj: 8,10 m, nr. punţi: 2, propulsie: motor tip 5-RD-68, licenţă: „Sulzer“, constructor: „H. Cegielski“ – Poznan, „3 Maj“ – Rijeka, principiu de funcţionare: diesel, ireversibil, 2 timpi, simplu efect, 5 cilindri, puterea maşinii: 6.100 c.p., 4.487 Kw., turaţie: 150 rotaţii/ minut, viteza: 16 Nd., caldarine: 1CAUX-ACV-AZL, 29/ 7, 1CAUX-ACV-GEV, 125/ 7, motor auxiliar: 3 x 300/ 5BAH22 „Sulzer“, combustibil: păcură, bunker: 1.130 to., autonomie: 1.600 Mm, echipamente de navigaţie şi radiocomunicaţie: girocompas, loch electric, radar, radiogoniometru, radiotelefon, sondă ultrason, staţie radio, capacitate mărfuri vrac: 11.980 mc, capacitate mărfuri generale: 11.067 mc, cherestea pe punte: 910 to., nr. magazii: 4, nr. guri magazii: 4, instalaţii de încărcare/ descărcare: 4 macarale x 5/ 3,2 to.).
La 25 iulie 1980, „Olăneşti“ a plecat din portul Galaţi şi, după un voiaj fără incidente, a ajuns în portul Khorramshahr (Iran) în dimineaţa zilei de 4 septembrie 1980, fiind acostată în dana 1 a portului, unde, în după amiaza aceleiaşi zile, a intrat în operaţiuni de descărcare, care au durat până la 22 septembrie 1980.
Cargoul transporta hârtie de ambalaj (422,1 tone), carton duplex (466,4 tone), hârtie de scris (58,2 tone), carton velin (117,3 tone), P.F.L. (1.276,4 mc), saci de hârtie (107,4 tone), cherestea de răşinoase (4.773,2 mc).
În perioada în care „Olăneşti“ a făcut radă la intrarea pe râul Shatt-el-Arab, bucătarul navei, Aurel Nemţişor, a suferit, la piciorul stâng, o plagă deschisă din cauza unui ulcer varicos. Deşi a fost tratat de asistentul medical la bord, suprafaţa plăgii s-a mărit şi riscurile de infecţie au crescut.
Starea de sănătate a bucătarului l-a determinat pe comandantul navei, Sandu Torcaciu, să solicite Căpităniei portului Khorramshar avizul pentru ca bolnavul să fie preluat de urgenţă şi dus la spital. Bucătarul a fost transbordat pe o navă străină ce urma să plece spre Khorramshar.
La data de 07 octombrie 1980, cargoul „Olăneşti“ (comandant: căpitan de lungă cursă Sandu Torcaciu, Mihai Simionescu – of. mecanic I, Mircea Hafiuc – of. mecanic II, Neculai Sita – of. mecanic II, Petre Urum – şef-mecanic, Gelal Ismail – şef-echipaj, 8.750 tdw., echipaj: 31 membri, construit în anul 1975), a fost bombardat în portul Khorramshahr, pe malul iranian al fluviului Shatt-el-Arab[1], în timpul războiului[2] dintre Iran şi Irak (vezi aici imagini filmate din timpul conflictului).
Conflictul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian.
Războiul a survenit după o serie lungă de dispute teritoriale legate de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență Șiia (ramura islamică predominantă, însă oprimată a Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic, dar, deși Irakul spera să profite de haosul apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982.
În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă.
Gheorghe Creţu, asistent medical: „(…) Pe data de 6.09.1980, am luat legătura cu tovarăşul Aurel Nemţişor ce se afla internat la spitalul comunal din oraş, pentru a afla starea de sănătate a acestuia. Din relatările acestuia, reieşea căci a trecut prin mai multe situaţii critice, dorind să vină la navă indiferent de starea sănătăţii sale.
Am reţinut din spusele dînsului următoarele: debarcat de pe nava străină undeva pe rîul Shatt-el-Arab, a fost predat unor tineri înarmaţi, care pur şi simplu l-au aruncat într-o barcă şi s-au aşezat pe dînsul, neluînd în considerare faptul că este bolnav şi, sub ameninţarea armelor de foc şi unor gesturi deloc umane, a fost dus în oraşul Khorramshar la o agenţie maritimă. Agenţia l-a cazat în condiţii mizere. După multe tergiversări, l-a internat în spital.
Am luat legătura cu directorul spitalului, care a precizat că tovarăşul Aurel Nemţişor trebuie repatriat pentru o intervenţie chirurgicală de specialitate. După 4 – 5 zile, acesta a fost avionat în ţară. (…)“.
La data de 22 septembrie 1980 au început bombardamentele de artilerie asupra oraşului şi portului.
Marinarii de pe şalupe şi ponton au sărit în apă, iar pontonul şi una dintre şalupe au lovit în pupa babord. În aceeaşi zi, după apusul soarelui, a fost bombardat oraşul, iar nouă ni s-a ordonat de la cheu camuflaj total. (…)“.
Urum I. Petre, şef-mecanic: „(…) activitatea portuară a fost suspendată ca urmare a reînceperii ostilităţilor între statul Irak şi statul Iran. Văzînd amploarea tirului de mitraliere ce se desfăşura (…) pe deasupra navelor aflate în port, am luat măsuri de raţionalizare a combustibililor, reducînd la maximum consumatorii. De asemenea, am organizat serviciul pe carturi de mare, astfel încît, la izbucnirea unui eventual incendiu din cauza lovirii navei cu proiectile, să se poată interveni imediat. (…)“.
Pe 2 octombrie 1980, un proiectil incendiar a lovit careul navei, producând avarii în tribord şi la instalaţia electrică de la coş.
Bruno Caracaş, şef R.T.G.: „(…) Un proiectil incendiar tras de forţele irakiene, care a lovit coşul navei, a rupt un cablu electric şi a sfărîmat ambalaje, a făcut conducerea navei să ia hotărîrea de a transmite prin postul radio al navei situaţia critică în care ne aflam.
În aceeaşi seară, un cargou iranian, fără echipaj, ce era în flăcări, trece purtat de curentul rîului pe lîngă bordul liber al navei. Echipajul a trecut la posturi, acţionînd cu manicile asupra navei incendiate. Menţionez că întreg echipajul a dat dovadă de curaj, ieşind pe punte pentru această aţiune, expunîndu-se riscului de a fi loviţi de gloanţele ce şuierau în jurul lor. (…)“.
Petre I. Urum, şef-mecanic: „(…) Către orele 23.15, o navă incendiată, desprinsă de la cheu din cauza curentului de mare, se apropie de nava noastră. Am pornit ambele pompe de incendiu şi s-a acţionat cu toate gurile de incendiu, pentru a feri incendierea navei noastre, ţinînd cont că eram, supuşi deja tirului de artilerie şi necunoscînd evoluţia situaţiei. (…)“.
Proiectilele au căzut aproape de navă, dar nu au produs decît puţină panică şi frică. Iranienii au scăpat cu fuga. Sprea seară, irakienii, după lupte grele, s-au retras, părăsind portul (…)“.
La 3 octombrie 1980, ostilităţile şi urmările acestora au continuat.
Bruno Caracaş, şef R.T.G.: „(…) În seara zilei de 3 octombrie, la orele 11.00 local, mă aflam, împreună cu ofiţerul I maritim, pe comandă, cînd am observat o navă mică cuprinsă de flăcări, care se apropia din pupa, dusă de curentul mareei. S-a dat alarma de incendiu şi am fost nevoiţi să ne luptăm cu flăcările şi fumul de trei – patru ori în acea noapte, în timp ce nava dusă de curent s-a lipt atît de nava noastră, cît şi de nava chinezească aflată în prova noastră. (…)“.
Pe 4 octombrie, cargoul „Olăneşti“ a fost lovit în plin de trei proiectile, care au provocat mai multe găuri în corpul navei şi pagube în careul marinarilor.
Bruno Caracaş, şef R.T.G.: „(…) Un proiectil a lovit nava în dreptul careului de marinari, producînd o gaură în falsbord şi o alta în peretele metalic al careului. S-au spart majoritatea hublourilor de la careu, iar peretele de melamină din interior a fost străpuns, tot careul fiind plin de cioburi şi aşchii de lemn.
Un alt proiectil a lovit separaţiile din lemn depozitate pe punte între magaziile 2 şi 3, lîngă cranicul[4] 2. În urma exploziei, o parte din separaţii a fost aruncată în apă.
Ultimul proiectil nu l-am putut localiza, dar schijele au lovit faţada şi un grup de schije a pătruns prin hubloul din faţă la salonul comandant, provocînd avarii în plafon, iar una dintre schije a pătruns pînă în cabina ofiţerului 3 maritim. (…)“.
Sandu Torcaciu, comandantul navei: „(…) A fost lovită de schije cabina comandantului, un proiectil căzînd între magazia 2 – 3, fără să producă avarii, altul a ricoşat de pe capacul magaziei 4, lovind cabina comandantului, iar altul a lovit falsbordul babord în dreptul careului echipajului, producînd o spărtură de aproximativ un metru diametru, pătrunzînd şi în careul marinari. (…)“.
A doua zi, pe 5 octombrie 1980, cheul din lemn a fost incendiat, iar nava „Olăneşti“ a fost nevoită să se largheze de la cheu, ridicând scara de acces la bord.
Gheorghe Creţu, asistent medical: „(…) cheul de acostare se afla în flăcări. O navă sub pavilion chinezesc s-a desprins de la cheu, trecînd pe lîngă noi în josul rîului, şi nu departe de noi a fost bombardată de forţele iraniene, a luat foc şi s-a putut vedea cum membrii echipajului acestei nave îşi căutau salvarea înotând. (…)“.
Dănuţ Gh. Preda, ofiţer R.T.G. II: „(…) Nava chinezească s-a lăsat să curgă la vale, în voia curentului apei, cu ancorele aproape de suprafaţa apei, îndreptîndu-se spre un cot al fluviului. Cînd a ajuns la cot, a vrut să întoarcă, ori ca să intre pe celălalt braţ al fluviului, în spatele insulei, ori pentru a ajunge cu prova în aval şi pupa în amonte şi astfel să plece spre ieşire. Manevra nu le-a reuşit; cînd erau de-a lungul fluviului, cu prova spre insulă şi pupa spre malul iranian, tunul care se afla pe malul iranian a bombardat nava în castelul comenzii de la pupa.
Dintre 45 de membri ai echipajului, am aflat mai tîrziu, au scăpat doar 15. Trei dintre membrii echipajului au rămas răniţi la bord, probabil că au murit în chinuri groaznice şi părăsiţi, iar cei ce au înotat spre malul iranian, cum poate era normal să facă toţi, au fost mitraliaţi pînă la ultimul. Toate acestea se petreceau sub ochii noştri. (…).
În scurt timp, focul de pe cheul iranian s-a extins şi a cuprins nu numai bîrnele sau pilonii de susţinere ai cheului, ci şi marfa de pe cheu, vagoanele şi remorcile, autostivuitoarele, maşinile, magaziile şi tot ceea ce putea să ardă. În noaptea care se lăsa grea şi neagră ca o perdea de smoală, focul, favorizat şi de vîntul ce bătea de-a lungul cheului, se extindea, cuprinzînd tot şi înălţînd limbi şi ruguri spre cer.
Nu ştiu cum să descriu mai bine acest peisaj, ca de iad sau ca de film. Săreau capacele de la butoaiele de pe cheu, pocneau cauciucurile vehiculelor, trosneau scîndurile, sfîrîia hîrtia, da hîrtia, care era în suluri mari şi care se spune că ia foc şi arde greu, a ars pînă aproape de miezul sulului. Cădeau acoperişurile magaziilor, se topeau şinele de cale ferată, absolut totul ardea.
Pînă a doua zi dimineaţa, pînă la prînz, a mai ars focul pe cheu. (…)“.
După aceea, tot iranienii au bombardat trei nave indiene, din care nu au scăpat decât doi sau trei inşi. Pe urmă au urmat şi alte nave la rând, după care, tot iranienii, au tras în noi patru proiectile incendiare de obuziere. (…)“.
Mai mulţi revoluţionari iranieni au somat vardia să fie lăsată scara şi au urcat înarmaţi la bord, ameninţând şi motivând că sunt în căutare de combatanţi irakieni.
Petre I. Urum, şef-mecanic: „(…) I se pune pistolul în ceafă lemnarului de bord Tudor Iancu. Este anunţat comandantul, care ne spune să nu intrăm în contact cu ei. Ni se ordonă să ducem întregul echipaj într-o încăpere. După părerea mea se aflau sub influenţa alcoolului.
Întregul echipaj a avut impresia că vor să ne împuşte. În final, au spus că vor să controleze nava ca nu cumva să avem irakieni la bord. (…)“.
Pe 7 octombrie, un proiectil a căzut lângă navă. Peste 10 minute, un alt obuz a lovit cargoul în plin şi i-a produs unele avarii.
La cîteva minute a sosit şi comandantul, venind din cabină. La ora 10.35 s-a auzit o explozie lîngă navă şi schije lovind nava. Am urcat în comandă, dar nu am observat nimic care să ne alarmeze, crezînd că este o eroare.
(…) La 10.42 GMT, nava a fost lovită în plin de un proiectil. Cînd am ieşit din cabină, culoarul era plin de fum şi praf. (…) Am coborît la ultimul nivel şi, în cabina şefului timonier, am redactat radiograma către «Navrom» cu privire la situaţia nou creată. Cînd am urcat în staţia radio am văzut că explozia a distrus apartamentul comandantului şi cabina ofiţerului 3 maritim.
(…) În jurul orei 13.00 GMT s-a trecut la incendierea primelor două nave ancorate în faţa noastră. Întîi au incendiat-o prin lovituri de tun pe cea aflată aproape de mijlocul canalului, dar în partea irakiană. Au sărit în apă doi supravieţuitori, care au trecut înot spre nava ancorată paralel cu ei, dar mai aproape de insula irakiană. Cînd au ajuns aproape de ea, aceasta, la rîndul ei, a fost incendiată, iar echipajul a sărit în apă, înotînd spre malul insulei irakiene.
Erau aproximativ 10 supravieţuitori şi am observat rafale de mitraliere împroşcînd apa printre ei. (…)“.
La ora 17.40, un proiectil cade în apropierea navei, în apă. La ora 17.50, nava noastră este supusă din nou tirului de artilerie, lovind tribordul şi compartimentul maşini. Din acest compartiment a început să iasă fum, practic fiind incendiat. (…)“.
Dănuţ Gh. Preda, ofiţer R.T.G. II: „(…) un proiectil dinspre Iran a căzut lîngă nava noastră, în apă, schijele lui lovind bordul, dar fără daune. Am crezut că-i o greşeală. Aveam, ca şi iugoslavii, în bordul dinspre Iran, tribordul navei, atîrnat pe bordaj, drapelul ţării noastre, tricolorul, pentru ca să nu ne confunde, deşi militarii iranieni ştiau prea bine ce-i cu noi şi cine sîntem.
(…) La vreo 10 – 20 de minute, un proiectil a lovit nava în plin, a pătruns în salonul comandant, distrugînd aici tot, mutînd, da, mutînd peretele despărţitor în cabina ofiţerului III maritim, făcînd şi aici totul praf şi provocînd pagube şi la infirmerie, care era sub aceste două compartimente.
Cam pe la ora 17.00 local, după ce au fost bombardate celelalte nave din amonte, ne-a venit rîndul nouă şi am fost bombardaţi în compartimentul maşini şi am coborît la puntea marinari. Aici toţi erau speriaţi ca şi noi. (…)“.
Constatând şi analizând situaţia, ştiind ce s-a întâmplat cu alte nave şi echipajele lor şi intuind cursul evenimentelor, comandantul Sandu Torcaciu (n.17.08.1934) a apreciat că la bordul navei sale echipajul nu mai este în siguranţă si trebuie salvat, motiv pentru care, la ora 18:00 local, a ordonat abandonarea navei şi refugierea marinarilor la adăpost, spre malul irakian.
Fiecare membru al echipajului s-a salvat cum a putut, sărind în apă şi înotând spre malul vestic, unde au fost primiţi, fără ostilitate, de combatanţii irakieni.
Întregul echipaj s-a aruncat în apă şi a trecut pe malul irakian. Aceasta am făcut-o conştienţi că, dacă nu trecem pe celălalt mal, vom fi împuşcaţi, aşa cum am văzut petrecîndu-se cu echipajele de la celelalte nave. (…)“.
Gheorghe Creţu, asistent medical: „(…) Conducerea navei a hotărît părăsirea navei pentru salvarea membrilor echipajului. Toţi membrii echipajului au sărit în apă şi au înotat către malul rîului irakian.
Se punea problema cine va sări primul şi cum vom fi primiţi de irakieni. Primul a sărit un motorist, Oancea Gheorghe, şi lui putem zice că-i datorăm toţi viaţa, pentru că toţi ne codeam să sărim, mai ales cînd am văzut că se trăgea cu mitraliera înspre vapor atît dinspre prova, cît şi dinspre pupa.
La vreo zece minute după el, am început să sărim toţi, pe rînd; cei ce s-au grăbit, observînd prea tîrziu pe cel de dedesubt, s-au agaţat de nişte parîme, rănindu-se la mîini. Apa era adîncă de circa 2 – 2,5 metri la pupa navei, dar scădea brusc pînă sub genunchi la 2 – 3 metri distanţă de navă, spre mal.
Ne-am refugiat pe mal, unde ne-am predat unui grup de 4 – 5 militari irakieni.
Abandonul s-a produs la ora 18.00 local. (…)“.
Bruno Caracaş, şef R.T.G.: „(…) am abandonat nava, sărind în apă, oră la care s-a oprit ceasul de la mînă în contact cu apa. Pe malul irakian am ajuns la un punct de comandă, unde ni s-au acordat primele îngrijiri, după care am părăsit zona escortaţi de un soldat. Chiar înainte de a părăsi zona s-au auzit din noui explozii în zona navei.
La aproximativ 10 minute după ce am părăsit zona am văzut nava cu suprastructura în flăcări. (…) Menţionez că tunul care a tras asupra noastră se afla pe poziţie pe teritoriul iranian. (…)“.
De la al doilea post, am fost transportaţi cu camionete militare la al treilea post, împreună cu cinci indieni de pe o navă indiană, care era în amonte şi aproape de mal. La al treilea post am stat pînă s-a întunecat bine. De aici am fost transportaţi la hotelul «Shat-al-Arab» din Basra, unde am fost cazaţi pînă pe 11 octombrie.
Pe drum am văzut nişte explozii, în dreptul unde era «Olăneşti», şi am văzut cinci flăcări mari. Toate navele de pe fluviu ardeau cu flăcări mari. (…).
La hotel am stat sub semnul pericolului, pentru că aviaţia iraniană făcea raiduri noaptea. Aici am întîlnit supravieţuitorii navei chineze. A venit un echipaj de pe o navă iugoslavă aflată la cheu, echipaj salvat de trupele irakiene, care au forţat liniile iraniene la insistenţele reprezentantului Iugoslaviei la Basra, venit special pentru salvarea echipajelor celor trei nave iugoslave şi recuperînd toate echipajele din zonă. Am aflat că echipajul navei „Ulianik“ a abanadonat nava după noi, cînd au fost şi ei bombardaţi şi s-au adăpostit lîngă bordajul navei în apă, ţinîndu-se, se pare, de nişte parîme, pînă s-a întunecat bine. Atunci au înotat spre mal şi au fost recuperaţi de militarii irakieni, care-i aşteptau, probabil, ştiind de la noi că ei erau în pupa navei noastre. (…)“.
