La data de 1 iulie 1898, în prezența regelui Carol I, a avut loc botezul navei de pasageri „Regele Carol I“, ex-„Ioann Roatz“ (pavilion: România, IMO: 5601171, indicativ: HBRV, armator: S.M.R., port de înregistrare: Constanţa, 2.369 trb., 1.194 trn., corp din oţel, punte din oţel şi lemn, lungime: 106,93 m, lăţime: 12,85 m, înălţime: 8,16 m, pescaj: 5,64 m, echipaj: 75 membri, propulsie: 2 maşini alternative cu aburi cu triplă expansiune, 2 elice, 6 căldări tubulare, tip: cilindrice cu flacără întoarsă, puterea maşinii: 6.500 c.p., viteza medie în regim curent: 18 Nd., combustibil: păcură, consum: 3.000 kg/ h, capacitatea depozitului de combustibil: 620 to., încărcământ maxim: 500 to., pasageri: 321 persoane, cabine clasa I: 18 cu 48 paturi, cabine clasa II: 20 cu 60 paturi, 3 cale – 1.126 mc, capacitate de încărcare: 600 to., constructor: iunie 1898, „The Fairfield Shipbuilding & Engineering Co. Ltd. Govan“, Glasgow – Marea Britanie, a fost lansată la apă la data de 22 martie 1898, costul construcţiei[1]: 2.447.470,32 lei).
Nava a sosit în ţară în iunie 1898[2] şi a intrat în serviciu la 14 iulie 1898.
În aceeași zi a avut loc și botezul navei „Principesa Maria“[3], ex-„Ignazio Florio“[4] (pavilion: România, IMO: 5600824, indicativ: HBOK, 1.605 trb., construită în anul 1896).
„Regele Carol I“ a fost construită pentru transportul de pasageri şi poştă[5], fiind utilizată în principal pe linia orientală Constanţa – Constantinopol – Pireu – Smirna.
Nava a fost o reuşită deplină atât din punct de vedere al liniei construcţiei, svelteţei şi eleganţei formelor, cât şi din punct de vedere al performanţelor sale deosebite, viteza de 18 Nd., pe care o atingea „Regele Carol I“, fiind accesibilă la începutul secolului XX numai navelor de război foarte rapide şi cu tonaj relativ redus, rezistenţa la uzură a maşinilor sale devenind proverbială în S.M.R.
În anul 1912, o reclamă a S.M.R. prezenta avantajele călătoriei cu această navă astfel: „Pe vapor se găsesc la dispoziţia călătorilor restaurante de prima ordine, frumoase, saloane pentru dame, cabinete speciale pentru familii, iluminat electric, calorifer, băi, telegrafie fără fir, coafor, medic“.
Până la începutul Primului Război Mondial, nava a deservit linia Constanţa – Constantinopol – Dardanele – Smirna – Pireu – Alexandria, cu unele modificări sezoniere ca, de exemplu, escale la Haiffa sau Beirut, plecările fiind săptămânale.
În timpul primei conflagraţii mondiale s-a aflat la dispoziţia Flotei Ruse din Marea Neagră, fiind transformată în crucişător auxiliar şi puitor de mine (a fost armată cu 4 tunuri x 120 mm, 2 tunuri a/ a de 76 mm, 2 proiectoare, instalaţii de lansat mine şi grenade a/ s, 2 aparate paravan antimină, o staţie T.F.F., aparate pentru dirijarea tirului, instalaţii pentru luarea la bord a 2 hidroavioane.
De asemenea, nava a fost piturată în culori[6] de camuflaj, i-au fost reparate căldările, a fost amenajată cazarma echipajului pentru 150 de persoane, au fost completate mijloacele de stins incendii şi cele sanitare.
A participat (1916-1918) la bombardarea porturilor de pe litoralul turcesc.
În perioada interbelică a reluat cursele pe linia Constanţa – Orient.
În anul 1933 i s-a schimbat puntea superioară şi s-a mărit cu 100 mc tancul de apă.
În Al Doilea Război Mondial a fost rechiziţionată de Marina Militară Română, amenajată ca puitor de mine (1941) şi utilizată în misiuni de minare a zonei Constanţa (iunie 1941) şi în zona Varna – Sozopol (octombrie 1941).
De asemenea, a participat la operaţiuni de apărare a litoralului şi la asigurarea comunicaţiilor în sectorul vestic al Mării Negre.
Fiind în serviciu aproape jumătate de secol, nava „Regele Carol I“ a avut la comandă mai mulţi comandanţi, unul dintre aceştia fiind (în timpul Primului Război Mondial) M. Ionescu şi, ulterior, Nicolae Ionescu-Johnson, Maximilian Hrubes.
La data de 9 august 1950 a fost trecută din proprietatea Serviciului Maritim Român în proprietatea Administraţiei Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă – P.C.A. (cf. Decret nr. 437, publicat în Buletinul Oficial nr. 76 din 2 decembrie 1949).
La data de 10 octombrie 1941, crucişătorul auxiliar „Regele Carol I“ (pavilion: România, IMO: 5601171, indicativ: YQSC, comandant: căpitan Mihail Cociaş, secund: căpitan Vasile Panaitescu, comandant militar: locotenent-comandor Florian Popescu, 2.369 trb.) s-a scufundat în Golful Varna (Bulgaria), în punctul de coordonate: latitudine 43° 10’ Nord şi longitudine 28° Est.
Catastrofa a avut loc cu şase minute înainte de miezul zilei, a durat 13 minute şi s-a produs în urma exploziei unei mine sau, probabil, după ce nava a fost torpilată de submarinul sovietic L-4 – „Garibaldets“, seria II – http://wio.ru/fleet/subm-blk.htm – (pavilion: Rusia, IMO: 6109398, comandant: Poliacov, 1.312 tdw., 1.025 trb., lungime: 78,00 m, lăţime: 7,20 m, constructor: 14 octombrie 1933, „Andre Marti“, Nikolaev Sud – Rusia; a fost lansat la apă la data de 31 august 1931; data punerii chilei: 15 martie 1930).
Nava românească era escortată de torpilorul „Smeul“, ex-„83F“ (pavilion: România, IMO: 6104576, 266 trb., construit în anul 1915) şi făcea parte dintr-un convoi compus din navele „Dacia“ (IMO: 5602843, 3.147 trb., construită în anul 1907), „Regele Ferdinand“ (IMO: 6109167, 1.900 to., construit în anul 1930) şi „Mărăşeşti“, ex-„Nubbio“, pentru misiuni de dragaj şi minare din cadrul Operaţiunii[7] „Varna“, care a fost declanşată în zorii zilei de 7 octombrie 1941 pe segmentul maritim Constanţa – Varna.
Nava avea un echipaj mixt, compus din şase ofiţeri, şapte maiştri şi 84 grade inferioare din Marina Militară şi 28 marinari civili, dintre care şase ofiţeri de punte şi mecanici.
Deflagraţia a surprins întreg Divizionul III în cazarma de sub puntea-prova. În momentul exploziei, la bord se mai aflau doi ofiţeri, un maistru, doi subofiţeri şi 10 marinari germani, precum şi un ofiţer de legătură bulgar.
21 de marinari şi-au pierdut viaţa în compartimentul distrus de explozie şi inundat aproape instantaneu (militarii urmau să intre în serviciu şi tocmai terminaseră de mâncat).
Au decedat: Paraschiv Gâdiuţă – şef de echipaj, Nicolae Damian – chelner, soldaţii Vasile V. Dobreanu, Gavrilă G. Ilea, Ioan Dumitrovici, Constantin P. Ionescu, Gheorghe N. Dumitru, Pavel P. Horvath, Constantin M. Mariţa, Vasile Lazăr, Gheorghe A. Sârbu, Nicolae O. Ştefan, Ioan I. Nemeş, Constantin C. Zaharia, Iohan M. Mihailis, Ilie M. Potcovaru şi Ştefan T. Roşu, caporalii Nicolae T. Arăpaşu, Ioan Mocanu, Ioan R. Maricescu şi Gheorghe C. Bidirincă, sergenţii Alexandru N. Coadă şi Adrian P. Mureşan, elev sergent-major Mihail Gh. Gore.
Constantin Ignat, supravieţuitor[8]: „Din barca plină până la refuz, ce se îndepărta, vedeam imaginea pe care o prezenta falnicul pasager «Carol I», devenit crucişător, înclinat la 45°, cu prova până la comandă în apă şi cu cele două elice rotindu-se în aer, sub forţa aburului din cazanele rămase în funcţiune. Când am ajuns cu barca la circa 100 metri distanţă de navă, un sunet puternic şi lung de sirenă ne-a făcut să privim cu toţii la nava ce o abandonasem…
Cu aburii ieşind din fluier, înălţându-se pe lângă coş, cu elicele rotindu-se încet, în sunetul sirenei, sirenă ce salutase de nenumărate ori porturile Levantului şi ale Mediteranei, una din «lebedele Mării Negre» ale S.M.R.-ului se afunda încet în albastrul mării…“.
La 1 octombrie 1941, comandantul civil al navei, căpitan Mihail Cociaşu, a înaintat următorul Protest de Mare[9], înregistrat cu nr. 218 (Secret) din 16 octombrie 1941:
„Subsemnatul Cociaş Mihail, căpitan (r) şi Comandantul vaporului «Regele Carol I» al S.M.R., am onoare a vă raporta următoarele:
Am plecat din Constanţa în dimineaţa zilei de 7 octombrie a.c., sosind la Varna în seara aceleiaşi zile.
În ziua de 10 octombrie 1941, orele 11.27, plecăm spre Burgaz, escortaţi de 3 torpiloare bulgăreşti şi de torpilorul «Zmeul».
La orele 11.54, pe când schimbam drumul spre Sud, fiind pe longitudine 43° 10’ 05’’ Nord şi latitudine 28° 00’ 00’’ Est, s’a auzit o explozie puternică în prova tribord, în dreptul magaziei No. 2. Vasul a început să se aproveze foarte repede, păcura ţâşnind cu putere prin tuburile de sonde.
Menţionez că porţile etanşe erau închise. Vasul se aprova tot mai puternic şi minele de pe punte alunecau spre prova, isbindu-se între ele. Apa inundând camera căldărilor, acestea ameninţau să facă explozie. Echipajul a părăsit vasul, prezenţa sa la bord fiind inutilă.
La orele 12.10, pupa vasului era ridicată aproape perpendicular, căldările explodând.
La orele 12.15, vaporul s’a scufundat pe un fund de 20 metri, zărindu-se numai vârful catargelor.
Din personalul S.M.R. au fost răniţi Şeful Timonier Gâdiuţă Paraschiv şi chelnerul Damian Nicolae, care au fost internaţi în spital, iar din personalul militar 21 dintre soldaţii care se găseau la masă la clasa a III-a specială, în dreptul exploziei, şi-au găsit moartea în acel compartiment.
Întregul echipaj atât civil, cât şi militar, a arătat ordine şi disciplină, purtându-se adevărat marinăreşte.
Bărcile au fost lăsate în perfectă ordine, echipajul salvându-se în regulă.
Subsemnatul s’a lăsat în barcă penultimul, căzând în mare din cauza înclinării vasului şi am fost scos din apă de Locotenentul german Sedel Mayer şi chelnerul Bogozi Nicolae, iar Dl. Locotenent-Comandor Popescu Florian a părăsit vasul ultimul, după ce ne-am convins că nu mai era nimeni la bord şi că prezenţa noastră era inutilă.
D-sa a raportat Diviziei de Mare, cerând ca echipajul să fie citat prin Ordin de Zi.
În ziua de 11 Octombrie a.c. am venit la bordul NMS «Murgescu», unde eram cazaţi, Dnii Amirali Schuster şi Fleischer, precum şi Dnii Comandori Bardescu A. şi Kreisch.
Părerea subsemnatului e că vasul a atins o mină pusă în ajun de vre-un submarin rusesc“.
Potrivit Monitorului Oficial al Bulgariei nr. 21/ 27 ianuarie 1945, toate persoanele care aveau de revendicat vreun drept asupra vaselor scufundate în timpul războiului în apele teritoriale bulgare erau invitate să-şi valorifice la timp pretenţiile în acest sens, întrucât autorităţile bulgare intenţionau să înceapă operaţiunile de ranfluare a navelor respective. În această situaţie se aflau navele româneşti „Regele Carol I“ şi „Peleş“ (la 15 august 1941 a fost torpilată de submarinul sovietic „SC-211“ în zona Burgas – Bulgaria), obiective pentru care, în urma şedinţei din 31 martie 1945, S.M.R. urma să facă o notificare, prin Ministerul Afacerilor Străine, în numele Statului Român.
Întrucât autorităţile române nu dispuneau de mijloacele tehnice necesare ranfluării celor două epave, Comitetul de Direcţie al S.M.R. a hotărât ca o comisie de experţi să se deplaseze la Sofia, pentru discuţii cu partea bulgară, şi Istanbul, pentru a găsi şi negocia cu societăţile de salvare. În cele din urmă s-a renunţat la recuperarea acestor epave din apele Bulgariei.
Date apărute după război, atribuie scufundarea navei de către minele lansate de submarinul sovietic L4, la sfârşitul lunii august 1941, care nu fuseseră localizate. Tot acestor mine, le căzuse victimă, la 15 august 1941, şi cargoul bulgăresc „Şipka“ (3.010 trb.). Epava oferă imaginea clară a locului în care se aflau ancorate minele. Pe carena navei pot fi văzute, de asemenea, foarte clar, punţile de lemn, precum şi balustradele acoperite deja de scoici. La prova se observă o deteriorare, probabil din cauza unei explozii, deşi inspectarea mai atentă şi o scufundare în această zonă ar putea arăta mai multe.
După război, scafandrii militari bulgari au ridicat unele din minele ancorate, care ar fi putut prezenta un pericol pentru navigaţie.
În anul 2002, scufundătorii din Bulgaria au inspectat epava şi carena acesteia, care se află pe un mic banc de nisip, la adâncimea de 23,50 m, şi au adus-o mai la suprafaţă cu 6,10 m.
Suprastructura este deformată şi foarte deteriorată de coroziune.
Sursă: Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, „Amintiri despre o flotă pierdută”, vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării”, vol. II – „Voiaje neterminate”, Constanța, Editura: „Telegraf Advertising”.
[1] În caz de necesitate, nava putea fi armată şi transformată în crucişător auxiliar; de asemenea, avea capacităţi de transport 1.500 persoane, 100 cai, 100 trăsuri, 20 camioane.
[2] Nava „Regele Carol I“ (pavilion: România) a fost achiziţionată după „Principesa Maria“, 3 martie 1897 (pavilion: România, IMO: 5600824) şi, împreună cu navele „Dacia“ (pavilion: România, IMO: 5602843), „România“ (pavilion: România, IMO: 5602314) şi „Împăratul Traian“ (pavilion: România, IMO: 5602664), va forma mândria Serviciului Maritim Român, care, în acea perioadă, înfiinţase linii de călători şi mărfuri din Marea Neagră în Marea Mediterană.
[3] A eşuat în anul 1937 la Tenedos.
[4] Pavilion: Italia.
[5] Până la declanşarea Primului Război Mondial a deservit (cu plecări săptămânale) linia Constanţa – Constantinopol – Dardanele – Smirna – Pireu – Alexandria, cu escale la Haifa sau Beirut.
[6] Un desen geometric cu culorile gri, negru şi alb.
[7] Contribuţia Forţei Navale Maritime în această operaţiune a fost citată prin Ordinul de Zi pe Armată nr. 16 din 14 noiembrie 1941: „Forţa Navală Maritimă a executat în cursul lunii octombrie în Marea Neagră, o operaţie de cea mai mare importanţă pentru protecţia transporturilor maritime destinate susţinerii grelelor lupte duse de armată şi aviaţie. Cu toată ameninţarea continuă a forţelor navale inamice, mult superioare, operaţiunea a fost executată în întregime, repede şi precis, întregul personal român şi german dând dovada unei perfecte pregătiri şi comportându-se, în cele mai grele împrejurări, mai presus de orice laudă. Pentru priceperea cu care a fost condusă această operaţiune, precum şi pentru destoinicia şi bravura cu care a fost executată, citez ca exemplu pe întreaga Armată: FORŢA NAVALĂ MARITIMĂ cu navele puitoare de mine «Regele Carol», «Dacia», «Amiral Murgescu»; distrugătoarele «Regele Ferdinand» şi «Mărăşeşti»; torpiloarele «Sborul», «Năluca» şi «Smeul»; canonierele «Ghiculescu» şi «Dumitrescu», precum şi ofiţerii, subofiţerii şi marinarii germani, care au luptat şi luptă alături de marinarii noştri. ION ANTONESCU, Mareşal al României şi Conducătorul Statului, Pentru conformitate, Subşeful Marelui Cartier general, General N. Pălăngeanu“ (Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, 1996, „Marina română în al II-lea Război Mondial, 1939-1942, Vol. I, Bucureşti: Editura „Făt-Frumos“, sub egida Ligii Navale Române, pag. 230, 231; „Biruinţele marinarilor noştri“, în „Marea Noastră“, Revista Ligii Navale Române pentru propagandă, orientarea şi apărarea intereselor pe apă, Anul X, nr. 11-12, noembrie-decembrie 1941, pag. 223.
[8] Valentin Ciorbea, Carmen Atanasiu, (1995), „Flota Maritimă Comercială Română, un secol de istorie modernă. 1895-1995“, Constanţa: Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna“, pag.163 – 164; apud, Cpt. Rg.3 Constantin Ignat, pag. 9.
[9] Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, fond: Căpitănia Portului Constanţa, dosar: 17/ 1937, fila: 27.
Fotografia color cu explicatia „Crucișătorul auxiliar și puitorul de mine „Regele Carol I” în portul Constanța” apartine puitorului de mine Amiral Murgescu.