În ziua de 15 septembrie 1939, la bordul petrolierului „Eocene“[1], ex-„Fort McHenry“[2] (pavilion: Marea Britanie, IMO: 2222013, comandant: căpitan Robert E. Brett[3], 4.218 trb., lungime: 103,70 m, lăţime: 15,00 m, constructor: august 1922, „Baltimore D.D.“, Locust Point – S.U.A; a fost lansat la apă la data de 1 februarie 1922), aflat în portul Constanţa, au fost încărcate lăzile şi casetele care conţineau tezaurul Poloniei (vezi aici).
În luna martie a anului 1939, Marele Stat Major al Armatei Germane a trecut la elaborarea planului de atac împotriva Poloniei, dar trebuia găsit un pretext.
În dimineața zilei de 1 septembrie 1939, peste 60 de divizii germane de tancuri şi motorizate, susţinute de aviaţie, au trecut graniţa poloneză, într-o agresiune[4] armată pe întreaga frontieră de Vest şi, parţial, de Sud, riposta poloneză fiind modestă.
Înfrângerea Poloniei a impus şi salvarea tezaurului său, astfel că 1.261 de lăzi cu aur, în greutate de 82.403 kg, au tranzitat[5] România. Alte 51 de casete[6], totalizând 3.057,450 kg de aur, au fost depozitate în subsolul Băncii Naţionale a României[7].
La 1 septembrie 1939, căpitanul Robert E. Brett se afla la comanda tancului petrolier „Eocene“ în trecere pe Marea Neagră, îndreptându-se spre câmpurile petroliere de la Baku. Fără niciun preaviz, nava sa a fost redirecţionată spre portul Constanţa, unde, imediat după ce a sosit, căpitanul s-a întâlnit cu consulul britanic. Mai mult, spre marea sa uimire, fuseseră deja făcute aranjamente între guvernul britanic şi autorităţile poloneze ca nava să transporte, în siguranţă şi secret, 75 de tone de lingouri de aur din rezervele Băncii Poloniei.
În noaptea de 16 septembrie, cu luminile stinse, petrolierul „Eocene“ a părăsit în taină portul Constanţa şi a luat drumul Istanbulului, navigând foarte aproape de coastă.
La 19 septembrie 1939, nava cu preţioasa încărcătură a ajuns la Istanbul, tezaurul fiind transferat autorităţilor turce, care făcuseră deja aranjamentele ca aurul să fie transferat pe crucişătoarele franceze aflate la Beirut.
Aşa a început lunga odisee a aurului polonez (vezi aici), care a fost transportat de-a lungul estului Europei cu autobuze, camioane şi trenuri, adesea aflându-se foarte aproape de a fi interceptat de forţele naziste.
„Aurul polonez, în portul Constanţa, în urmă cu 52 de ani[8]
(…) «Eocene» a sosit în portul Constanţa în ziua de 14 septembrie 1939, ora 13.00, iar faptele ce au urmat au fost relatate de căpitanul navei Robert Brett (locotenent al Royal Naval Reserv), după mulţi ani, în ziarul «Sunday Dispatch»:
«Am acostat în Constanţa, conform rugăminţii primite de a-l vizita pe consulul britanic la Constanţa. Acesta m-a rugat să folosesc nava «Eocene» pentru preluarea a circa 75 tone aur pentru Turcia. Valoarea încărcăturii se aprecia la 21 milioane lire sterline (801 milioane dolari). Nu-mi venea a crede că am fost rugat să execut o asemenea misiune.
În cariera mea de patru ani şi jumătate de căpitănie, am avut tot felul de încărcături ciudate: porci, cărbuni şi, bineînţeles, petrol, dar nu mi-am închipuit că într-o bună zi voi transporta mai mult aur decît a transportat sau va transporta cineva vreodată…(…)».
Consulul l-a rugat ca Brett să se decidă în cinci minute şi căpitanul a răspuns: «Bine, cînd începem?».
«Descărcarea aurului din vagoane şi transbordarea pe navă s-a dovedit a fi o operaţiune mai complicată decît s-a presupus. Docherii nu au fost organizaţi, pentru că s-a presupus că vor fi suficiente forţele echipajului. A fost un calcul greşit. Distanţa tren-macara a fost de 15 metri şi încă o distanţă mare şi anevoioasă de pe bordul navei pînă în cala ei. Echipajul nu a făcut faţă. Au cerut ajutorul şi celor care s-au găsit pe tren, am ajutat şi eu. Astfel, am reuşit să depozităm 1/3 din încărcătură.
Înţelegând greutăţile noastre, domnii Freiman şi Zimnal, de la Ambasada Poloniei din Bucureşti, au plecat noaptea în căutarea unei echipe mai mari în jurul docurilor. Consulatul britanic a considerat asta ca o idee nefastă, riscul fiind prea mare. Se poate avea încredere în echipe neorganizate? Pînă la urmă au fost adunaţi cîţiva oameni puternici – români, turci şi bulgari -, care au făcut o treabă bună.
Toată încărcătura a fost depozitată pînă la 7 dimineaţa, pe nava «Eocene». Au rămas doar ridicarea ancorei şi pornirea cazanelor».
Căpitanul Brett îşi mai aminteşte: «(…) Agenţii germani nu pierdeau timp şi au încercat să împiedice plecarea navei, iar eu nu aveam decât un revolver pe masă. Trebuia să plecăm imediat, dar, chiar când credeam că am prezentat Comandamentului Portului toate documentele în regulă, un funcţionar beat ne-a refuzat viza necesară. L-am trimis la dracu’ şi am părăsit furios biroul, fiind decis să ridic ancora pur şi simplu. Pentru orice eventualitate, nava se afla la o oarecare distanţă de dană».
La ora 16.00, Brett a dat ordin de pornire. Un fum negru a ţîşnit din coşul navei şi maşinile bătrînului vapor au început lucrul lin şi ritmic. După părăsirea portului, Brett a indicat direcţia Sud, spre Istanbul.
Temîndu-se permanent de un posibil atac din partea nemţilor, nava a mers de-a lungul coastei ca, în caz de atac, să poată fi aproape pentru salvarea aurului. Emoţiile au crescut la un moment dat, cînd a fost observat în depărtări un avion, dar acesta a plecat, iar identitatea lui a rămas o enigmă.
În ziua de 16 septembrie, ora 15.30, nava a lăsat ancora la Istanbul. S-a semnalizat autorităţilor turce că nava se află în tranzit. După două ore au urcat la bord consulul polonez Rychlevics, aducînd vestea că autorităţile turce au permis tranzitul pe teritoriul lor.
În cursul zilei, nava a fost vizitată de mai mulţi oaspeţi, care, la un moment dat, au osbervat un amănunt neplăcut, şi anume că nava este ancorată în raza de viziune a Ambasadei germane. Svastica roş-albă atîrna vizibil şi ameninţător pe portdrapel.
A doua zi, 17 septembrie, au venit veşti triste pentru polonezii de pretutindeni: Uniunea Sovietică a atacat Polonia. Asta a fost contribuţia lui Stalin la lovirea mortală a Poloniei, braţ la braţ cu Germania, în baza acordului Ribbentrop – Molotov“.
„Tezaurul Băncii Poloniei străbate România[9]
(…) Conform acordului realizat încă din noaptea de 13 septembrie 1939, aurul Băncii Poloniei, în valoare de 345 milioane de zloţi (aproximativ 69 milionae de dolari la cursul din 1939), încărcat în 1.200 de lăzi, totalizând o greutate de 80 de tone, a fost trecut peste graniţă, îndreptându-se prin ţara noastră spre Constanţa, unde a fost îmbarcat pe un vas britanic şi transportat spre Franţa.
Aflând că tezaurul polonez a părăsit Constanţa, a doua zi Fabricius[10], ministrul Germaniei la Bucureşti, a înmânat lui Grigore Gafencu[11], ministrul de externe al României, un energic protest, considerând că atitudinea guvernului român a fost potrivnică îndatoririlor ei de neutralitate, deoarece aurul respectiv putea înlesni polonezilor şi aliaţilor lor englezi să ducă lupta mai departe împotriva Germaniei. Faţă de acest protest, ministrul de Externe al României a răspuns că deşi «guvernul român a refuzat să primească în depozit acest aur, el nu se poate opune să tranziteze aurul polonez, care e o marfă ca toate celelalte».
Cu toată opoziţia Germaniei hitleriste, în zilele următoare, noi obiecte de valoare aparţinând statului polonez au fost expediate prin România spre Occident.
Un astfel de transport spre Marsilia, cuprinzând 61 de lăzi cu aur în greutate de 2.403 kg, a fost efectuat chiar cu vasul «Suceava»“.
Filmul durează 146 minute și a fost realizat în studiourile Wytwórnia Filmów Fabularnych din Łódź (Polonia) și ale Centrului de Producție Cinematografică „București”.
Scenariul acestei drame aparține lui Ioan Grigorescu, regizori de imagine fiind Marian Stanciu și Nicolae Girardi.
Muzica (Cornelia Tăutu) a fost interpretată de Orchestra Radio-Televiziunii Române din București, dirijată de Iosif Conta. Imprimarea orchestrației a fost realizată de Paul Enigărescu.
Cântecele din film au fost interpretate de Angela Similea și Adriana Moca.
Premiera filmului a avut loc (în România) la data de 16 martie 1987[12].
La finalul filmului sunt date câteva explicații cu privire la tranzitarea tezaurului Poloniei pe teritoriul României și la consecințele acesteia:
„Odiseea tezaurului polonez a început la 5 septembrie 1939. Ea s-a încheiat în anul 1947. Aurul polonez a peregrinat pe trei continente. Patru tone de aur care au ajuns ulterior în România, au fost salvate de capturarea lor de către fasciști, păstrate în secret și restituite după război Poloniei.
La două zile după plecarea aurului din portul Constanța, președintele Poloniei și întregul guvern au cerut azil în România. Pentru atitudinea sa consecvent antifascistă, primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat în ziua de 21 septembrie 1939 de către un grup de teroriști din Garda de Fier, instruiți la Berlin”.
Sursă: Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, „Amintiri despre o flotă pierdută”, vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării”, vol. II – „Voiaje neterminate”, Constanța, Editura: „Telegraf Advertising”.
[1] Nume primit în anul 1935; a mai purtat numele „Vacoil“ (1923) şi „Schulau“ (1929); la 20 mai 1942 a fost torpilat în punctul de coordonate 31° 56’ Nord, 25° 14’ Est.
[2] Pavilion: S.U.A.
[3] Robert E. Brett a intrat în cadrul Marinei Regale Britanice în anul 1932, primind gradul de locotenent în anul 1834; în anul 1940 a primit comanda cargoului „Goodwin“, care, transformat, însoţea convoaiele de-a lungul insulelor britanice; a decedat în anul 1982; (vezi aici).
[4] La data de 17 septembrie 1939, Polonia a fost atacată dinspre Est şi de Uniunea Sovietică; aflată într-o situaţie atât de delicată nu numai din punct de vedere militar (atacată pe două fronturi), cât şi politic (reacţiile Angliei şi Franţei au fost formale şi neconcludente, după o rezistenţă eroică şi imposibilă, Polonia a fost împărţită între Germania şi U.R.S.S., încetând să mai existe ca Stat; guvernul polonez, urmat de circa 100.000 de refugiaţi, civili şi militari, a luat drumul exilului, stabilindu-se în Anglia; în drumul lor spre Occident, polonezii au tranzitat teritoriul României, Stat cu care, la acea dată, Polonia avea graniţă la Sud
[5] http://bancherul.ro/bnr-a-ascuns-tezaurul-romaniei-si-al-poloniei-in-pestera-de-langa-manastirea-tismana,-in-cel-de_al-doilea-razboi-mondial–11678
[6] Au fost restituite Poloniei după încheierea războiului, pe data de 17 septembrie 1947.
[7] În luna septembrie 1944,tezaurul Băncii Naţionale a României a fost ascuns la mânăstirea Tismana, din cauza contraofensivei sovietice, care ajunsese în Basarabia, teritoriu românesc; la început a fost ascuns într-una dintre pivniţele de la subsol, dar, considerându-se un loc nesigur, s-a amenajat un spaţiu în peştera mânăstirii; în zilele de 14-16 septembrie 1944 acţiunea a fost finalizată în cel mai desăvârşit secret, în grotă fiind depozitate: monede – 1.641 casete, în greutate brută de 82.742,560 kg, dintre care 67.575,60258 kg aur; lingouri tip internaţional – 1.372 casete, în greutate brută de 73.495,575 kg, dintre care 67.761,31306 kg aur; lingouri tip standard – 1.022 casete, în greutate brută de 56.007,170 kg, dintre care 54.337,07480 kg aur; total general – 4.035 casete, în greutate brută de 212.245,305 kg, dintre care 189.673,99044 kg aur; tot aici au mai fost ascunse, pe lângă tezaurul românesc, şi cele 51 casete de aur polonez, în greutate brută de 3.057,450 kg.
[8] Ştefan Ianusievici, „Aurul polonez, în portul Constanţa, în urmă cu 52 de ani“, în „Cuget liber“, Anul III, nr. 410, joi, 11 iulie 1991, pag. 1, 3 (traducere de Halina Melinte).
[9] Petric Aron, Gheorghe Unc, „Tezaurul Băncii Poloniei străbate România“, în „Magazin istoric“, nr. 7-8, 1968, pag. 161 – 162.
[10] Wilhelm August Julius Fabricius (1882-1964) – diplomat german din perioada nazistă.
[11] Grigore Gafencu (1892-1957) – politician, diplomat și ziarist român.
[12] Filmul Trenul de aur a fost vizionat de 2.376.136 de spectatori la cinematografele din România, după cum atestă o situație a nr. de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31.12.2006, alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.