În ziua de 15 iulie 2005, Lucian-Mihaiu Hava, 63 ani, căpitan de lungă cursă, comandantul cargoului „Corona Z“[1], ex-„Syon Park“[2] (pavilion: Panama, IMO: 7368059, 2.946 tdw., 1.600 trb., lungime: 83,50 m, lăţime: 14,10 m, pescaj: 5,10 m, echipaj: 10 membri, propulsie: motor 8 cyl 4SCSA MaK, Kiel, Germania, constructor: mai 1974, „Smit E.J. & Zonen“, Westerbroek – Olanda, lansat la apă la data de 22 martie 1974) a decedat după scufundarea navei în zona Kilyos, în nordul Strâmtorii Bosfor, în timp ce se îndrepta spre portul Mardas (Turcia).
Echipajul cargoului era format din cinci marinari români şi cinci sirieni.
Nava părăsise portul Constanţa în dimineaţa zilei de 14 iulie 2005 şi transporta 2.700 tone de fier vechi. După ce a depăşit Capul Caliacra, fiind în apele bulgăreşti, cargoul „Corona Z“ a fost surprins de o furtună de gradul 8 – 9, deosebit de violentă, cu valuri de peste 12 metri înălţime.
Nava a început să ia apă la pupa, înclinându-se apoi din ce în ce mai mult, în timp ce era dusă de curenţi către Bosfor.
Seara, în jurul orei 21:00, la doar două Mm de Bosfor, când la suprafaţa apei mai rămăseseră doar 5 – 7 metri din prova, în ajutorul echipajului a venit Garda de Coastă a Turciei.
În timpul operaţiunilor de salvare au fost recuperaţi patru marinari români: Suliman Ahmad (38 ani) – bucătar, Ion Ţăranu (45 ani) – timonier, Ionel Constantinescu (49 ani) – timonier, şi Valerică Banu (30 ani) – marinar.
De asemenea, au fost salvaţi marinarii sirieni Marwan Almbied – şef mecanic, Shehadah Rahman Abdul – şef electro-mecanic, Khaled Kousa – ofiţer II mecanic, şi motoriştii Mastou Ahmad şi Kouzak Feras.
În urma catastrofei, comandantul cargoului a fost dat dispărut.
În după-amiaza zilei de 18 iulie 2005, trupul lui Mihaiu-Lucian Hava a fost găsit şi recuperat de către scafandri din cabina de comandă a navei.
Corpul neînsufleţit a fost depus la morga spitalului din Istanbul, de unde, ulterior, a fost repatriat.
Mihaiu-Lucian Hava[3] s-a născut la 16 aprilie 1942, la Osant, în judeţul Bihor. Părinţii lui au fost profesori în satul Roit. Pe soţia sa, Maria[4], a cunoscut-o în comuna Brusturi, acolo unde mama sa i-a fost profesoară.
Liceul l-a absolvit la „Emanoil Gojdu“, iar Institutul de Marină l-a terminat în 1969. Ulterior a mai absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti; Mihaiu şi Maria s-au căsătorit la 31 octombrie 1970.
Au locuit în Constanţa şi, împreună, au avut două fete, Mihaela şi Mădălina, care, în ceea ce priveşte profesia, şi-au urmat părinţii: Mihaela a lucrat la Administraţia Portului Constanţa, iar Mădălina a devenit profesoară, asemenea mamei sale.
Intrarea lui Mihaiu Hava în rândul marinarilor nu a fost simplă. Primul inconvenient a fost acela că la Institutul de Marină nu erau acceptaţi decât voluntari din localităţile apropiate de Constanţa, Tulcea sau Galaţi. Mai întâi a fost ofiţer debutant, apoi ofiţer şi, ulterior, căpitan de navă.
În anul 1982, în timp ce Mihaiu-Lucian Hava era comandant de navă, Traian Băsescu era ofiţer debutant şi era în subordinea sa.
În acelaşi an, datorită abilităţilor manageriale, a fost numit director coordonator al companiei „Navlomar“ (înfiinţată pe lângă Întreprinderea de Comerţ Exterior).
A fost şi comandantul petrolierului „Libertatea“ (pavilion: România, IMO: 7906241, 163.647 tdw., construit în anul 1981), unul dintre tancurile petroliere care, prin dimensiuni şi realizare tehnică, a reprezentat mândria flotei comerciale româneşti din acea vreme.
După pensionare, nu a rezistat prea mult pe uscat şi a simţit nevoia să navigheze din nou. Mai întâi a făcut-o pe gratis, timp de 9 luni, în perioada 1998 – 1999, iar după anul 2000 a fost angajat pe vaporul unui patron sirian, cu care s-a înţeles foarte bine. Cu nava acestuia a făcut doar câteva voiaje, pentru că, având în vedere vârsta şi experienţa pe care o avea (47 de ani de marinărie!), patronul i-a oferit funcţia de manager.
Potrivit afirmaţiilor soţiei sale, Maria, varianta cea mai plauzibilă referitoare la rămânerea sa pe navă a fost blocarea uşii compartimentului în care se afla.
Mihaiu Hava a murit ca un erou. Respectând până în ultima clipă legile marinăreşti, el a rămas ultimul pe navă, preferând să salveze vieţile camarazilor săi.
La data de 6 aprilie 2007, fiind înscris pe un site al comunităţii româneşti din Canada, am primit următorul mesaj (vezi aici):
– „Vă salut, domnule (Constantin Cumpănă – n.a.), Cu o întârziere de doi ani, am aflat despre naufragiul avut de Domnul comandant Mihai Hava. Am găsit un singur articol pe această temă, dar nu reiese clar dacă, într-adevăr, a mai fost găsit cadavrul său sau nu. Dacă aveţi detalii, vă rog din suflet, daţi-mi o sursă reală sau spuneţi-mi Dumneavoastră câte ceva. Am făcut un voiaj cu domnul Hava, prin anul 1982, cu nava «Sulina», cred, sau «Hârşova». Cu stimă, «O»“.
În aceeaşi zi, m-am grăbit să răspund acestei solicitări şi am postat istoricul cazului navei „Corona Z” şi despre moartea celui care a fost căpitanul de lungă cursă Mihaiu Hava, primind următorul răspuns:
– „Dumnezeu să-l ierte! «Nea Mişu» – aşa cum îi spuneam toţi marinarii, din simpatie pentru omul care a fost Mihai Hava, a fost o fire forte, cu toată calmitatea lui. Avea un obicei: când îi înmânai ceva, te privea tot timpul în faţă şi se uita mai puţin la obiectul pe care i-l ofereai. Mulţumesc, domnule Constantin Cumpănă, pentru efortul şi timpul Dumneavoastră“.
– „Vă mulţumesc pentru vorbele frumoase spuse despre tatăl meu, comandantul Mihai Hava. Apreciez foarte mult efortul depus de Domnul Constantin Cumpănă, pentru a-i da detaliile de mai sus domnului «O», care a navigat în 1982 cu tatăl meu şi care a aflat cu întârziere despre acest accident nefericit.
A fost pentru noi, familia lui, o perioadă cumplită. Am aflat despre naufragiu de la o cunoştinţă, care, în acea zi de vineri, 15 iulie 2005, auzise o ştire la radio. Eu, care lucrez la Administraţia Portului şi în apropierea clădirii Căpităniei, am fost anunţată prima, pentru a nu panica restul familiei înainte de a verifica veridicitatea ştirii. Am sunat la redacţia acelui post de radio şi, din nefericire, mi s-a confirmat tristul eveniment, informaţiile despre tragedie fiind aflate de la agenţiile de presă turceşti. Mi-a revenit sarcina deosebit de grea de a da această veste mamei mele.
Noi vorbisem cu el la plecare, cu o zi înainte, când ieşea cu nava din port. Ca un făcut, în acea dimineaţă, ne-a sunat pe telefonul mobil pe fiecare dintre noi: pe mama, pe mine şi pe sora mea. Trebuia să fie un voiaj scurt, de rutină, de o săptămână, cum mai efectuase multe altele în ultimele şase luni cu acea navă («Corona Z»).
Şi a început calvarul zilelor şi nopţilor, în care nu puteam afla nimic de la autorităţile române, singura persoană care ne susţinea şi ne transmitea regulat veşti fiind consulul României la Istanbul, un om de suflet, pe care l-am simţit aproape de suferinţa şi neputinţa noastră pe toată durata acelei săptămâni negre.
Am sperat până în ultima clipă că s-a salvat, că este eşuat undeva pe vreo plajă, rănit, şi nu poate să ne anunţe. Speranţele noastre s-au spulberat luni, 18 iulie 2005, când ne-au anunţat că l-au găsit decedat în cabină. Nu pot să-mi explic, şi nici mama, ce s-a întâmplat cu exactitate în acele momente, de ce ceilalţi s-au salvat, iar el a fost prins în corpul navei.
Nici până în acest moment nu ştim cauza reală a naufragiului. Am înţeles că scafandrii nu au găsit nicio spărtură în bordaj, cum s-a presupus iniţial. Mi-am propus ca, după ce va mai trece timp peste această nenorocire, să contactez firma de asigurare şi să cer raportul de expertiză, pentru a mă lămuri asupra tuturor circumstanţelor.
Între timp a murit şi comandantul Serescu, cel la care intenţionam să mă adresez pentru a mă sprijini în demersul nostru de a afla adevărul. Aceasta doar pentru sufletul şi liniştea noastră, a familiei.
Eu, ca şi ceilalţi din familie, am fost şocată şi ne-am revenit foarte greu. Nici în prezent nu pot să spun că ne-a mai trecut, că ne-am mai liniştit, cu toate că se spune că timpul vindecă totul. De curând am comemorat trei ani de la cumplitul eveniment.
Mi-aduc aminte că, eu, fiind cea mai mare şi, zică-se, mai rezistentă din familie, am fost desemnată să aştept ambulanţa turcească, la intrarea în Constanţa, ambulanţă care, în sicriu închis, repatria trupul neînsufleţit al tatălui meu.
Chiar şi acum, mamei îi pare rău că nu a deschis sicriul, dar nu am lăsat-o noi. Ne-a fost teamă de ce avea să găsească în el, căci tata era mort, săracul, de nouă zile şi nu am vrut ca mama să rămână şocată pe viaţă…
Văd că ştiţi multe amănunte din viaţa şi cariera tatălui meu. Cine sunteţi? Aţi navigat cu tata?
Vă rog să-mi transmiteţi aceste detalii. Mulţumesc. (…)[5]“.
[1] Nume primit în anul 2004; a mai purtat numele „Hyde Park“ (1974), „Fairmead“ (1982), „Virgo“ (1986), „Michaela“ (1992), „Scotfield“ (1993), „Kaela“ (1996), „Bettie Lill“ (1996), „Ekland“ (1997), „Nordbris“ (2000) şi „Camy“ (2004).
[2] Pavilion: Anglia.
[3] http://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1725609-seful-lui-basescu.htm
[4] https://www.crisana.ro/stiri/actualitate-2/ultimul-drum-al-unui-oradean-capitan-de-cursa-lunga-135477.html
[5] Urmează adresa de e-mail.
