„Părăsiți nava! Vasul dumneavoastră va fi scufundat“

0
1392
Cargoul „Bistrița" (pictură în ulei pe pânză de Alexandru Ghinea).
La data de 11 octombrie[1] 1916, cargoul „Bistriţa“ (pavilion: România, IMO: 5603886, comandant: Luis Grigore Gheorghe, secund: Radu Niculescu, şef-mecanic: Nicolae Gheorghiu, 3.688 trb., lungime: 111,20 m, lăţime: 15,70 m, pescaj: 6,74 m, propulsie: maşină cu aburi cu triplă expansiune, constructor: mai 1915, John Priestman & Co. Ltd., Southwick – Marea Britanie; lansat la apă la 16 februarie 1915, echipaj: 32 marinari) a fost interceptat de submarinul „U-43“[2] (pavilion: Germania, IMO: 6104947, 725 to., constructor: 30 aprilie 1915, „Danzig DY“, Danzig – Germania; a fost lansat la apă la data de 26 septembrie 1914) şi scufundat în Marea Barents, la Est de Aleksandrovsk, la aproximativ 50-70 Mm de coasta nordică a Norvegiei, în largul Peninsulei Kola (mai multe aici).
Nava fusese luată cu chirie de Ministerul de Război al României, pentru a efectua transporturi de muniţie şi tehnică militară din Franţa în Rusia şi era încărcată cu muniţii şi alte materiale de război din portul Brest (600.000 proiectile de artilerie, 11 milioane cartuşe, 10.000 puşti, 20 mortiere, 93 camioane, 338 tone exploziv, două hangare de aviaţie, material pentru bombe captive, oţel, nichel, plumb, etc.), cu destinaţia Arhanghelsk.
Comandantul submarinului german, căpitan de corvetă Hellmuth Jürst[3] (mai multe aici) a considerat distrugerea navei româneşti ca fiind un obiectiv foarte important, motiv pentru care, înainte să o bombardeze cu tunul de la bord, a ordonat transbordarea echipajului acesteia.
Cei 32 de membri ai echipajului (15 români, 9 greci, doi spanioli, doi englezi, un italian, un francez, un portughez, un american) au fost preluaţi de acelaşi submarin.
După transferul echipajului la bordul submarinului german, tunul de la bordul acestuia din urmă a deschis focul asupra cargoului românesc. Timp de jumătate de oră, nava a fost lovită de 32 de proiectile, a suferit avarii grave şi s-a scufundat după miezul nopţii, sub privirile comandantului Luis Grigore Gheorghe.
Echipajul românesc de la bordul submarinului german a fost predat, în dimineaţa zilei următoare, velierului rusesc „Ceaika“, care, fiind întâlnit pe parcurs, a fost somat să oprească şi să ia la bord pe cei 32 de marinari. Aceştia au fost duşi în portul norvegian Vardö, de unde au fost repatriaţi.
În urma scufundării cargoului „Bistriţa“ au fost dispuse unele măsuri de prevedere: navigaţia s-a executat în conformitate cu Instrucţiunile Amiralităţii Britanice, iar pe cargoul „Bucureşti“ (pavilion: România, IMO: 5600945, 2.269 trb., construit în anul 1897) au fost montate două tunuri x 120 mm, deservite de artilerişti francezi şi britanici (20) şi marinari români (32).
„Vasul dumneavoastră va fi scufundat“
(…) În luna octombrie 1916, atât «Bistriţa», cât şi «Jiul», puse sub ordinele Comandamentelor Anglo-Franceze, au fost încărcate cu armament în portul Brest, urmând a fi descărcate în Marea Albă, în nordul Rusiei, la Arhangelsk; de aici, preţioasa încărcătură ar fi trebuit să ia lunga cale a uscatului pentru a înzestra armata română cu cele trebuitoare ostilităţilor.
Primul vas trecut la încărcare a fost «Bistriţa», sub comanda lui Luis Gr. Gheorghe, singurul dealtfel care se afla în cunoştinţă de cauză asupra naturii mărfii ce urma a fi transportată: mitraliere, mortiere, automobile sanitare etc., ba chiar şi cinci baloane captive cu toate accesoriile, însumând o valoare de 30 milioane lei.
Conform dispoziţiilor amiralităţii, vasul trebuia să navige la o distanţă de 200 de mile de orice coastă, deci şi de colţul de Sud – Vest al Irlandei, să sosească la Cap Nord la 200 de mile travers, de unde să continue în Est curat, până la intrarea în Marea Albă.
În apropiere de Cap Nord, în cartul 4 – 8 al ofiţerului Tabacu, a răsunat pe neaşteptate o lovitură de tun, apoi alte două. De la nici 200 de metri depărtare începe să semnalizeze o lanternă, prin al cărei mesaj pretindeau a fi comunicate numele vasului, pavilionul sub care navigă şi portul de încărcare. În clarobscurul înstăpânit pe mare la ora aceea, se putea distinge fără dificultate silueta unui submarin german, care, între timp, se apropiase binişor. După câteva întrebări lămuritoare, comandantul U-boot-ului le comunică prin megafon:
– Vasul dumneavoastră va fi scufundat. În zece minute veţi lăsa o barcă la apă. Toţi oamenii din echipaj vor veni la bordul submarinului numai cu obiectele de strictă necesitate, dimpreună cu actele vasului şi cu conosamentele mărfii.
Cele trei torpile trimise după evacuarea vasului nu şi-au găsit ţinta. Au fost necesare alte 36 de lovituri de tun asupra liniei de plutire, în dreptul camerei maşinilor, pentru ca «Bistriţa», cu luminile de poziţie încă aprinse, să se scufunde lent, aproape vertical, în apele mării. În apropierea coastei norvegiene, echipajul românesc a fost transbordat la Vardö; de aici, după câteva săptămâni de staţionare, marinarii români au revenit în Franţa.
Rămâne o taină sau, oricum, un fapt care incită încă la supoziţii, anume motivul pentru care, încălcând ordinele amiralităţii, comandantul «Bistriţei» a navigat în apropierea coastei, păstrând noaptea, luminile de poziţie aprinse“[4].
Cargoul „Jiul“, care, împreună cu "Bistrița", a efectuat numeroase voiaje cu armament și muniții pentru înzestrarea Armatei române în WW1.
Cargoul „Jiul“, care, împreună cu „Bistrița”, a efectuat numeroase voiaje cu armament și muniții pentru înzestrarea Armatei române în WW1.
Tragedia cargoului «Bistriţa»[5]
(…) Submarinul «U-195»[6] se află la Est de Capul Nord, cam la 70 de mile de Nordkyn[7]. Cu jumătate viteză merge vasul contra mării înfuriate pe drumul navigabil apoi se întoarce iarăşi spre Sud mergând în zig-zag-uri mari, cercetând marea. Nu se vede nimic. E foarte aproape de miezul nopţii. Echipajul e sculat pentru schimbarea cartului de la miezul nopţii şi se îmbracă. Deodată se aude din centrală strigătul: «Lumini la prova».
Strigătul e transmis spre prova şi pupa. Imediat după aceasta urmează comenzile: «Pregătiţi tunul! Gata pentru scufundat». Comenzile se execută cu cea mai mare iuţeală. Pe vremea aceea rea, nu prea este uşor în special pentru pregătirea tunului. Puntea e mereu măturată de valuri. Armamentul tunului nu poate să se menţină lângă el şi sunt nevoiţi să se lege la post. Drept spre prova, cam la o milă jumătate, se zăresc prin noapte luminile unui vapor. Imediat apare lumina verde a felinarului din partea de tribord.
«U-195» a luat toată viteza şi se îndreaptă să taie drumul vaporului. După felinarele de poziţie, vasul trebuia să fie un vapor de comerţ ce se apropie; desigur un crucişător auxiliar ar fi mers cu luminile stinse. Probabil să fie vreun vapor de comerţ armat, care dinadins merge aşa ca să atragă submarinul şi apoi să-l atace cu tunurile sale. Vaporul s-a apropiat până la o milă. Atunci tună prin noapte prima lovitură de tun a submarinului. Cei de pe vapor par a nu auzi bine. Vaporul îşi urmează drumul mai departe. Două minute încă şi apoi se gândeşte să stopeze. Probabil că el nu se gândeşte încă cu cine s-a întâlnit, poate crede că lovitura de tun ce i-a fost trimisă să-l someze să stopeze vine de la un amic, deoarece ar fi greu să creadă că în această regiune depărtată, pot să se afle vase inamice.
De la submarin se semnalizează cu lampa Morse, întrebându-se numele, pavilionul, portul de origine. Nu se răspunde nimic.
Stopat, vasul rulează între valurile mării montate. Parcă se face că întrebările puse nu-l privesc. Din nou se repetă semnalul şi din nou rămâne mut. O nouă lovitură de tun răsună în noapte. Imediat se trimite, prin semnale Morse, ordinul: «Trimiteţi un ofiţer cu documentele vasului».
Abia acum pare că s-a răzgândit, că tărăgănelile astea pot avea urmări neplăcute şi răspunde afirmativ. Foarte încet, ca şi când literele alfabetului nu-i erau cunoscute bine, cu pauze mari, care de cele mai multe ori făceau sensul semnalizării de neînţeles, apar semnalele unul după altul. B…i…s…t…r…i…t…z…a…B…r…a…i…l…a…
O răsfoire repede în almanahul vaselor de comerţ, apoi o oprire şi un râs vesel. «Bistriţa» din Brăila, deci un vas românesc. Un vas român ce vine la timp. Pasăre foarte rară. «Nu aş fi visat ca un reprezentant al acestor ciocli să ne treacă prin prova» – spuse comandantul ofiţerului de cart. Nimeni din echipaj nu avusese ceva cu vreun vas român. Nu se poate afirma că privesc vasul cu ochi prieteneşti.
La bordul vasului de comerţ se lasă o barcă la apă. Echipajul pare că se pricepe la manevra bărcilor tot aşa de puţin ca la semnalele Morse, a trecut mult timp până ce barca a ajuns la apă şi armamentul a luat loc în barcă.
De la vapor se aud strigăte şi zgomote într-o limbă necunoscută. După mult timp se vede apropiindu-se barca.
O dată se vede balansând pe creasta valului, ca apoi să se prăbuşească, în momentul următor, în fundul valului şi dispare. Val după val, sar în barcă. Nu se mai poate crede că echipajul mai are vreun fir de păr uscat.
«U-195» manevrează de aşa manieră încât să primească barca sub vânt şi să-i permită să se apropie cât mai mult.
Armamentul tunului nu a pierdut din vedere nici o secundă vaporul, ci a stat gata să-i trimită obuze la prima şi cea mai mică mişcare suspectă. Nu se întâmplă însă nimic. Barca s-a apropiat. O umbră sare pe puntea submarinului şi întinse hârtiile către turnul de comandă.
Vaporul «Bistriţa», 3.688 tone registru, construit în 1915 la Sunderland la «I. Priestman et Comp.», aparţinând Societăţii «România», prima societate de navigaţie maritimă din Brăila, din Brest, cu destinaţia Arhanghelsk, cu muniţie pentru armata română.
Din ce în ce mai veselă devine faţa comandantului ce răsfoieşte împreună cu ofiţerul de prize hârtiile vaporului. Obuze şi iar obuze, focoase, arme, cartuşe, bombe, mortiere.
Importanţa capturii e de necrezut. Scufundarea ei va avea urmări mari. Multă gândire nu e necesară. Caporalul timonier semnalează către Bistriţa: «Vaporul va fi scufundat. Coborâţi imediat în bărci».
«U-195» între timp s-a apropiat, că se putea auzi strigătul şi a stopat la traversul vasului, aşa că se puteau observa toate mişcările ce se făceau pe vapor. Probabil că românii se aflau într-o situaţie ce le era cu totul nouă.
Comandantul nu putea probabil să priceapă că vasul lui cel nou, singurul de care se putea folosi, nu numai Societatea, dar chiar toată România, urma să fie scufundat. Însă nimeni nu-i putea veni în ajutor.
Cu greu, începe să devină conştient că ceea ce se întâmplă e adevărul crud. Strigăte de comenzi tari se aud prin noapte. Repede se desface bordul ca să dispară sub punte, apoi vin iute pe punte şi cobor în bărci. Şi la această operaţie nu par a fi obişnuiţi cu ordinea. Se dau la o parte unul pe altul.
Înjurături, strigăte, fiecare vrea să coboare primul, de frică să nu i se scufunde vasul sub picioare. În fine, s-au îmbarcat, şi bărcile, una după alta, vin spre submarin, luptând cu marea. A fost o minune că bărcile ce erau aşa de prost manevrate nu s-au umplut cu apă. (…)“. 
Din jurnalul de bord al submarinului „U-195“. Cum îi priveau nemţii pe români[8]
„Era complet imposibil de a lăsa oamenii în soarta mării, în bărci. Trebuia să muşcăm din mărul pădureţ şi să luăm echipajul vaporului, care, cu tot întunericul, păreau a nu fi plăcuţi deloc la bordul submarinului.
Echipajul era format dintr-o societate destul de nostimă. Români, valahi şi ceilalţi riverani ai Mării Negre. Tremurând de frig, umezeală şi frică, vin unul după altul şi sunt conduşi prin turnul de comandă la lumină. Sunt exemplare model ale naţiunii lor. Culoarea pielei măslinie, la care nu se poate cunoaşte dacă albul lipseşte de la natură sau din economie la întrebuinţarea săpunului. Stau înghesuiţi, unul în altul, 26 de bărbaţi, ca o turmă de oi.
Câţiva, care, după exterior par mai înfipţi, par a fi timonieri şi mecanici. Aerul în interiorul submarinului nu e curat. Mirosul de ulei amorţeşte încetul cu încetul nervii mirosului, căci toate uşile erau închise de multă vreme. Cu toate acestea, se simte prin toate încăperile submarinului un miros special. Cine nu are de lucru cu ceata de români, caută cu frică să-i ocolească. Un miros de usturoi şi haine vechi udate se uneşte repede, din cauza aerului cald, într-un miros îngrozitor. Par a da tot atâta atenţie la curăţenie cum dau şi exteriorului.
Unul, ai cărui pantaloni rupţi îi ajungeau până la genunchi, are un brâu de culoare roşie deschisă, înfăşurat în jurul mijlocului, un altul nu are cămaşă, însă are o cravată de culoare vie. Aceştia sunt duşmanii noştri cei noi.
Marea a luat bărcile şi le-a dus în întuneric. Se începe cu scufundarea «Bistriţei». Primul obuz loveşte, sfâşie bordajul şi explodează în interior. Al doilea, al treilea, al patrulea urmează. Limbi de foc roşii apar pe bordul «Bistriţei», nori negri de fum ce se văd bine chiar pe întuneric şi se ridică în noapte. După câteva minute apa pătrunde în vapor şi trece peste obuze, cartuşe şi gloanţe. Încet, tărăgănând se apleacă vaporul într-o parte. În acest moment sare căpitanul român. Un val de cuvinte spuse cu o viteză neobişnuită şi cu mâinile împreunate pentru rugă: «Banii mei, banii mei!»…
Din cauza grabei cu care a căutat să-şi pună la adăpost scumpa-i viaţă, a uitat complet şi a lăsat pe vapor banii în monedă de peste 10.000 lei. Înapoi, el vrea să se ducă la bordul «Bistriţei» să-i ia. Prea târziu însă.
În acelaşi moment, înaintea ochilor lui, «Bistriţa» se duce la fund. Deasupra ei se unesc valurile. Peste 25 de milioane de mărci odihnesc la fund. 125.000 de obuze de 75 de mm în focoase, 42.000 de cartuşe de 75 mm, 200.000 de obuze de 137 mm, 300 de bombe de oţel cu focoase şi încărcătură, 3.600 de obuze de 120 mm, 5.576.000 cartuşe mitralieră, 600.000 de căşti de oţel, 10.000 arme, 100 mitraliere «Hotchkiss», 20 obuziere de 58 mm, 28 de automobile militare, 38 automobile pentru turism, 22 autocamioane, 5 automobile sanitare, 7 trăsuri sanitare cu echipament medical complet, 2 hangare de avioane, 5 baloane captive cu accesorii, 883 bare de oţel, 29 tone nichel, 38 tone sulf, 8,5 tone plumb, 62 tone maşini şi dinamuri.
Până la apropierea fiordului Syte (Sytefiord), submarinul duce echipajul. Fu un noroc că nu mai trebuie să ţinem această societate la bord. Un vas mic cu vele rusesc, ce mergea aproape de coastă, primeşte ordin să stopeze.
Puţin mai norocos pleacă el cu aliaţii spre Vardo[9], ca să mărească acolo înghesuiala formată de echipajele navelor înecate.
Restul zilei trece fără să mai întâlnim vreun duşman. Sub punte, comandantul scrie în jurnalul de operaţiuni: «„Bistriţa“, 3.688 tone registru, din Brăila, cu muniţiuni spre Arhanghelsk. Vasul scufundat, echipajul predat unui vas cu vele rus».
Astăzi numai un vapor, dar cântăreşte mult de tot. O nouă luptă câştigată de trupele noastre de uscat ce luptă în Transilvania şi Dobrogea, contra duşmanului a cărui muniţiune a fost trimisă pentru totdeauna pe fundul Mării Albe îngheţate[10].

[1] În lucrarea „Marina Română în Primul Război Mondial“ (Editura „Modelism“, Bucureşti, 2000) se afirmă (pag. 259) că nava „Bistriţa“ (pavilion: România) s-a scufundat pe data de 11 noiembrie 1916, pentru ca, puţin mai jos, data să apară schimbată în 12 noiembrie; după alte opinii, data scufundării ar fi fost 19 octombrie, dar cea reală este data de 11 octombrie 1916.

[2] Au fost construite opt astfel de submarine. U-43 a fost scufundat la data de 20 noiembrie 1918; iniţial, în Marea Neagră, în perioada 1914-1916, au acţionat submarinele germane UB-7 şi UB-33, apoi, din 1915, şi UB-42, UB-43, UB-45 şi UC-23.

[3] A avut un record impresionant de nave scufundate.

[4] Constantin Novac, Nicolae M. Balotă, op. cit., pag. 109 – 110.

[5] Dan Stroescu, Tragedia cargoului «Bistriţa»“, în „Anuarul Muzeului Marinei Române“, Tom IV, 2001, pag. 197 – 200.

[6] În anul 1916 nu exista vreun submarin cu această denumire; din evidenţele consultate, rezultă că un submarin cu această denumire a fost construit în anul 1942! – submarinul U-195 tip IXD1(pavilion: Germania, IMO: 6114265, 1.799 to., 1.610 trb., lungime: 87,60 m, lăţime: 7,50 m, constructor: 5 septembrie 1942, „Deschimag Weser“, Bremen – Germania; data punerii chilei: 15 mai 1941; a fost lansat la apă la data de 8 aprilie 1942); a mai purtat numele 45 I-506; la 15 august 1945 s-a predat la Surabaya; a fost tăiat în anul 1947.

[7] Cap situat în punctul cel mai nordic al peninsulei scandinave, în Norvegia.

[8] Subtitlul aparţine autorilor acestei cărţi.

[9] Localitate situată în partea de Nord – Vest a Norvegiei.

[10] Text din jurnalul de bord al submarinului „U-195“, tradus din germană, din „U-boote in Eismeer“.

 

Comentează pe Facebook

Articolul precedentEșuarea navei „Principesa Maria“
Articolul următor„Torpilorule Zmeu! Spune, unde îţi odihneşte epava? Pe tine trebuie să se clădească o tradiţie marină!“
CUMPĂNĂ C. CONSTANTIN - jurnalist • licenţiat al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Am muncit ca să te cresc“ - premiul pentru „Cel mai bun film de anchetă pe anul 1995“; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Şi Dumnezeu se odihnește“, despre catastrofa navală din 4/5 ianuarie 1995, filmt selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; •1996-realizator al filmului pentru TV „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“, despre viaţa oamenilor bolnavi de lepră din Dispensarul din Tichileşti-Tulcea; selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; selectat pentru Festivalul MEDIAFEST-Costineşti-1996, nominalizat pentru Gala Laureaţilor; •1990-2008-autor a numeroase ştiri, anchete, investigaţii, reportaje, interviuri, precum şi realizator de emisiuni pentru televiziune; •2006-autorul cărţii „Tragedia navei «Independența»“; •2007-coautorul cărţii „Catastrofa navei «Unirea»“; •2008-coautorul cărţii „Naufragiul navelor «Paris» şi «You Xiu»“; •2009-autorul cărţii „Terente“ (vol. I şi II); •2011-coautorul cărţii „Amintiri despre o flotă pierdută“ (vol. I şi II); •2011-membru de onoare al Ligii Militarilor Profesioniști; •2011-membru al Ligii Navale Române; • 2017 - "Elena de la Dunăre și Mare" - Film documentar (Elena Roizen), Redactor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here