„În februarie 1920, yachtul «Ostara»[1], cu velele complet îngheţate şi în imposibilitate de a guverna, eşuează la o milă marină spre Nord (spre Sulina)[2] de la gura de vărsare a Braţului Sfântu Gheorghe.
La bord se află câţiva membri ai puternicei familii Skadowsky-Falz Fein, printre ultimii nobili care reuşesc să părăsească Ucraina.
Velierul părăsise probabil Odessa sau portul oraşului Skadovsk[3], oraş construit în anul 1894 de latifundiarul şi exportatorul Serghei B. Skadowsky[4].
Vasul s-a înţepenit complet în pragurile de nisip care formează lungi dune submerse în zona de vărsare, la un moment dat, în timpul nopţii sau dimineaţa devreme. După câteva ore de acalmie, brusc, spre orele amiezii, lucrurile au luat o întorsătură tragică.
Variantele care circulă printre localnici, chiar şi după 88 de ani[5], susţin că armata română, probabil grănicerii, au deschis focul spre nava naufragiată. Se pare că ar fi avut loc un dialog în limba rusă între cei de pe yacht şi soldaţi.
Şi aici apar mai multe explicaţii ale nenorocirii care s-a întâmplat: o versiune descrie nava ca pe o adevărată comoară, încărcată cu bijuterii, aur şi multe lucruri de valoare.
Skadowsky (Iura Skadowsky probabil) a strigat soldaţilor că îi îmbogăţeşte, şi pe ei şi pe locuitorii satului, că transformă comuna în oraş şi că le construieşte o biserică «din aur» la Sfântu Gheorghe, numai să vină să îi fie salvată familia. Mult mai interesaţi în mod evident de comoară, soldaţii au împuşcat pe toţi membrii familiei aflaţi pe yacht.
O altă variantă spune că imediat după dialogul avut cu cei de pe mal, Skadowsky a intrat în panică, fiind convins că au eşuat într-o zonă controlată de Armata Roşie. La bordul «Ostarei»[6] se aflau cinci femei şi, pentru a evita siluirea acestora, nobilul şi-a ucis întreaga familie şi apoi s-a sinucis.
A treia explicaţie spune că frigul şi teama de o moarte atroce în apele îngheţate ar fi dus la sinuciderea colectivă a membrilor familiei Skadowsky-Falz Fein.
Din păcate, numărul victimelor nu se cunoaşte cu certitudine. Se menţionează în unele surse 7, 11 sau chiar 12 victime.
Un lucru este cert, cazul a făcut vâlvă, presa prezentându-l în mai multe ediţii. Iată cum se reflecta în presa americană (preluat după ziarele europene) cazul familiei Skadowsky-Falz Fein.
„New York Times“, 17 aprilie 1920
„Nobili găsiţi morţi pe un yacht rusesc. Crima misterioasă a membrilor unor renumite familii basarabene. Au încercat să intre în România, dar au fost opriţi de către soldaţi. – averea de 14.000.000 de ruble rămasă neatinsă –
Bucureşti, 9 aprilie – Descoperirea pe yachtul «Ostara», eşuat la Sulina, la una din gurile de vărsare ale Dunării, a corpurilor a unsprezece nobili ruşi, bărbaţi şi femei, fiecare împuşcat în cap, şi nici un suflet viu la bord, a însemnat pentru autorităţile române una dintre cele mai misterioase tragedii ale bolşevismului în Marea Neagră.
Cadavrele au fost identificate ca fiind membri ai importantei familii ruse Falz Fein Skadowski.
Descoperirea a fost făcută de către soldaţi, care, atunci când au urcat la bordul yachtului, au găsit cabina pe jumătate inundată şi 11 cadavre plutind.
La bordul yachtului erau 14 milioane de ruble în aur, bancnote şi bijuterii.
Cel mai în vârstă dintre Falz Fein încă avea pistolul în mână când corpul său a fost descoperit, iar dacă cei din grup s-au sinucis sau au fost ucişi este o întrebare care rămâne fără răspuns.
Autorităţile române, ajutate de prieteni ruşi ai celor două familii, investighează cazul.
Cum şi-au găsit familiile moartea, probabil că nu se va ştii niciodată. Totuşi, bani şi lucruri de valoare lipseau atunci când averea pe care refugiaţii o încărcaseră la bord a fost verificată, iar României i s-a cerut să încerce să o recupereze.
Se relata că cele două familii au fugit de pe moşiile lor la Odessa şi atunci când bolşevicii au ajuns acolo, în februarie, familiile şi-au luat toată averea la bordul yachtului, care a fost apoi remorcat de un vas cu aburi rusesc spre Constanţa.
Parâma de remorcare s-a rupt de câteva ori din pricina furtunilor severe, iar, într-un final, yachtul s-a pierdut de vasul cu aburi şi şi-a continuat drumul spre Constanţa. Refugiaţilor le-a fost interzis să acosteze.
În urma investigaţiilor efectuate până acum, se poate presupune că, după ce yachtul s-a pierdut de remorcher, acesta a plutit în derivă, iar refugiaţii, şase bărbaţi şi cinci femei, au ajuns la capătul puterilor din cauza frigului şi a lipsei de hrană.
Incapabil să guverneze yachtul, grupul a făcut un efort disperat să acosteze pe plaja de lângă Sulina.
Acolo au reuşit să-şi lanseze bărcile de salvare, dar grănicerii români, având ordine stricte să nu permită nici un fel de acostare de frica bolşevicilor, le-a ordonat să se întoarcă pe yacht.
Pescarii de pe coastă şi-au oferit ajutorul, atunci când yachtul a început să se scufunde din pricina greutăţii, dar soldaţii i-au oprit.
Regele Ferdinand şi Regina Maria au prezentat un mare interes în investigarea acestui caz, deoarece, atunci când Familia Regală a fost exilată şi capitala mutată la Iaşi, Regelui şi Reginei le-a fost oferită ospitalitatea minunatei case a familiei Falz Fein, dincolo de graniţa cu Basarabia.
Familia Falz Fein aparţinea unui vechi grup de colonişti germani menoniţi[7], care s-au stabilit în provincia Kerson la invitaţia Guvernului Rus.“
O altă variantă, nu cu mult diferită, apare în memoriile (redactate în limba rusă) ale lui Alexandru Skadowsky, scrise în anii 1970, dar care nu este foarte detaliată, de teama represiunii comuniste:
«La începutul lui ianuarie 1920, am hotărât ca, împreună cu fiicele noastre, cu Boris, cu soţia, Iura cu soţia, să fugim din Odessa şi, de acolo, să mergem peste graniţă.
Vremea era bună la începutul lui ianuarie. Ne-am îmbarcat pe yachtul „Ostara“, luând cu noi, în măsura posibilităţii, tot ce aveam mai de preţ, haine, bijuterii, bani. După două zile am ajuns cu brio la Odessa.
De la Odessa plecăm spre Sulina. Vremea se strică: furtună, ger mare, ninsoare.
Trimit S.O.S., dar nu primesc ajutor. Yachtul eşuează aproape de Delta Dunării.
Este găsit de grăniceri şi jandarmi acoperit cu un strat de gheaţă, care este spartă cu topoarele.
În cabină sunt găsiţi morţi, cu urme de arme de foc pe corpuri. În mâinile lui Iura (George Skadowsky – n.a.) s-a găsit un pistol, ceea ce ar putea duce la concluzia că au fost împuşcaţi de acesta, pentru a fi salvaţi de chinuri.
Nu se ştie dacă surorile Lila (Elisabeta – n.a.) şi Olga, împreună cu guvernanta, care ştiau bine să înoate, îmbrăcând centuri de siguranţă, au încercat să ajungă până la malul aflat la circa 100 de metri. Desigur, asemenea încercare nu-şi afla rostul, întrucât, într-o apă îngheţată, cu valuri mari, chiar şi cei mai experimentaţi şi puternici înotători nu puteau să se salveze. Cele trei trupuri au fost aruncate pe mal şi au fost găsite după câteva zile.
Cu toate că puterea locală a fost înştiinţată şi s-a dispus să păzească yachtul şi bogăţiile care se găseau pe el şi care aparţineau mamei şi familiei Falz Fein, acestea au fost prădate. Ce s-a mai găsit: îmbrăcăminte, blănuri, cristaluri ce le-am primit şi le-am trimis lui Tolea, în Elveţia.
În urma jalbelor pe care le-am trimis, în legătură cu jaful de pe yacht şi la intervenţia Reginei Maria, s-au mai găsit unele lucruri».
Varianta oficială, pe care o regăsim în arhiva Consiliului Local Sfântu Gheorghe, în actele de stare civilă, este că cei opt pasageri ai navei s-au sinucis, dar nu există detalii clare ale unui asemenea act.
De asemenea, nu corespund în totalitate numele de pe placa ridicată în cimitirul din localitate, în memoria victimelor înmormântate aici, cu cele care sunt menţionate în documentele («actele de moarte») din arhiva Primăriei sau cu cele care apar în arborele genealogic al familiei Skadowsky.
În plus mai apare şi numele unui ofiţer de artilerie (Iosif Ivanov Cohen), probabil membru al echipajului sau prieten de familie, decedat în aceleaşi împrejurări, dar care nu a fost înhumat în mormântul comun de la Sfântu Gheorghe.
Din mărturiile localnicilor reiese că toate cadavrele au fost recuperate de la bordul vasului şi că s-au efectuat şi autopsii, care au confirmat teza sinuciderii.
Însă, tocmai în luna aprilie a aceluiaşi an, în zilele de 5 şi 29, au mai fost recuperate două cadavre de sex femeiesc, în vârste de circa 28 şi 14 ani, de pe Insula Sacalin (aflată la Sud de gura de vărsare a Braţului Sfântu Gheorghe). Cadavrele au fost identificate ca făcând parte din familia Skadowsky «după indiciile de sinucidere», conform actului de deces.
Ridicarea acestora s-a făcut de şeful de post din localitate şi de sanitarul venit de la Murighiol (Popescu Ion şi, respectiv, Băloi Petre), oficiali care au semnat în calitate de martori «actul de moarte» emis de Primăria din Sfântu Gheorghe, în cazul unei victime, iar la cealaltă de către doi pescari, locuitori ai comunei.
Iată, spre exemplu, transcrierea din Registrul Stării Civile pentru morţi, actul de deces eliberat pentru Boris Falz Fein[8]:
„Boris Flanz Fain (sic!)
Act de Moarte 16
Din anul una mie nouă sute douăzeci luna februarie ziua zece ora opt dimineaţa.
În ziua de nouă ale prezentei luni la ora douăsprezece amiaza a încetat din veaţă refugiatu Boris Flanz Fain din oraşul Odesa sau Scadoschi Rusia în etate de ani treizeci de profesiune propetar.
Moartea prin sinucidere în următoarele împrejurări.
Venind din largu Marii Negre cu iactu Ostara au fost naufragiat la Mila una de la comuna Sfântu Gheorghe Judeţul Tulcia şi care mormantaria sa făcut în cimitiru comunei Sfântu gheorghe.
Aceasta declaraţie ne a fost făcută de locuitori Iacob Sidorencu de ani treizeci şi cinci de profesiune pescar domiciliat în comuna Sfântu Gheorghe Judeţul Tulcia şi de martoru Gheorghe Balac de ani patru zeci şi cinci de profesiune pescar domiciliat în comuna Sfântu Gheorghe Judeţul Tulcia ear după ce li sa citit acest act l au semnat cel dintâi martor propriu ear cel de al doilea prin punere de deget declarând că nu ştie carte în preună cu noi Costea T. Ignat Primar şi ofiţer al stări civile al comunei Sfântu Gheorghe Judeţul Tulcia.
Ofiţer al stări civile, CT Ignat Martor, (semnăturile)
Notar Girant, /ss/ indescifrabil
Din păcate, în arhiva Consiliului local Sfântu Gheorghe nu mai există alte documente despre acest caz.
Dar în lucrarea «Istoria Familiei Skadowsky în Rusia» se menţionează următoarele:
«Pe yachtul „Sofia II“ („Ostara“? – n.a.) au murit toate cele trei fiice ale lui Boris Baltazarovici (Skadowsky – n.a.): Maria, Olga şi Elisabeta, fiul său mai mic Iurii cu soţia (Alice – n.a.) şi fiica, Boris Alexandrovici Falz Fein şi membrii echipajului. În total, 12 oameni».
Un alt amănunt interesant este descris tot în această carte:
«Pe yachtul aproape scufundat a fost găsit jurnalul zilnic al Mariei Sergheevna, în care cu greu s-a putut descifra: „Am hotărât, împreună cu Sonia, să fugim. Iertaţi-ne, nu spuneţi nimănui“». Şi continuă: „Yachtul aparţine soţilor Mariei Sergheevna Skadowsky, Boris Falz Fein şi fratelui său, Anatoli, care trăia în Elveţia“».
În urma discuţiilor despre caz, purtate cu antropologul german Wulf Schiefenhövel, ideea sinuciderii devine destul de puţin probabilă. Argumentele sale sunt că un personaj puternic, lider de grup, care-şi asumă fuga pe mare şi salvarea întregii sale familii în condiţii de pericol extrem (iarnă, furtună, navă de mici dimensiuni, probabil fără încălzire şi resurse de supravieţuire pe termen lung) ar face tot ce-i stă în putinţă pentru a salva familia, nu pentru a o ucide, în condiţiile în care au ajuns totuşi pe un ţărm. Era mai simplu să mituiască grănicerii, chiar cu preţul pierderii întregii averi.
Ce s-a întâmplat între grănicerii români şi pasagerii cuterului «Ostara»? Ce eveniment nefericit ar fi putut declanşa un asasinat în grup?
Nebunia de moment, panica, depresia ar putea deveni explicaţii plauzibile, mai ales în situaţia unui atac violent asupra familiei deznădăjduite. Poate că planul sinuciderii într-o potenţială situaţie limită exista dinaintea plecării din Odessa şi este posibil ca acesta să nu fi fost împărtăşit familiei de către Boris Falz-Fein, ci doar căpitanului de artilerie I. I. Cohen. Dar şi aceasta este doar o speculaţie.
În mărturiile localnicilor în vârstă, care ştiu povestea de la părinţii lor, se spune că yachtul «Ostara» a fost golit complet de toate obiectele care erau la bord de «armata care le-a cărat noaptea cu căruţa», dar, pentru că la transport au ajutat şi câţiva pescari din zonă, «aceştia au ascuns o parte din cele găsite prin căpiţele de stuf puse la uscat pe marginea drumului sau prin curţile caselor mai dosnice».
În mod straniu, la scurt timp după producerea dramei, două familii din sat, al căror nume se vehiculează încă, dar în şoaptă, s-au îmbogăţit vizibil, cel puţin după afirmaţiile aceloraşi bătrâni ai localităţii. Până şi mărturisirile respective sunt greu de obţinut, existând, dacă nu o adevărată conspiraţie a tăcerii, cel puţin multă reticenţă. Chiar şi după 88 de ani.
Interesant de cunoscut sunt însă două fapte, care sugerează din nou ipoteza asasinatului: nu există la Primăria din Sfântu Gheorghe niciun document referitor la soarta echipajului şi, foarte important, cum au ajuns în apa îngheţată cele două cadavre de femei, care au fost recuperate după aproape două luni de pe plajele Insulei Sacalin.
Familia menţionează, din puţinele informaţii obţinute, că Maria Falz-Fein a fost violată şi că în mâna acesteia s-a găsit un revolver, iar două dintre tinerele de la bord, încercând să scape, s-au aruncat în mare.
Bătrânii din localitate spun că yachtul a fost înghiţit de nisip în locul în care a eşuat, astfel că nu ar fi exclusă descoperirea unor rămăşite ale chilei yachtului «Ostara» complet îngropată sub aluviuni, prin cercetări subacvatice de la distanţă (magnetometru şi side scan sonar) şi apoi prin excavaţii submerse specializate.
O încercare de recuperare a yachtului a avut loc în toamna aceluiaşi an, mai exact între 8 şi 14 septembrie, fără succes însă.
În general, epavele din zona Sfântu Gheorghe, datorită curenţilor costieri Nord – Sud, sunt scoase la suprafaţă, în mod natural, pe ţărmurile Insulei Sacalin. Astfel, aici au fost descoperite frecvent coaste şi elemente de bordaj, chiar de mari dimensiuni, amfore, pipe şi scripeţi.
Mai trebuie făcută o observaţie despre localizarea resturilor yachtului.
Depunerile aluvionare au continuat în cei 88 de ani scurşi de la petrecerea evenimentului. Conform studiilor efectuate de Staţiunea de Cercetări Marine şi Fluviale Sfântu Gheorghe, zona în care a eşuat nava este supusă unor puternice fenomene de eroziune şi colmatare, astfel încât epava putea fi oriunde între batimetria de 3 metri şi ţărm.
Placa memorială din marmură a fost aşezată în cimitirul din Sfântu Gheorghe de către Sergiu Skadowsky – fiul contelui Alexander Skadowsky, fratele Mariei Falz-Fein – pe locul menţionat de localnici, după distrugerea completă a mormântului familiei Skadowsky. Pe ea stă scris:
«Aici sunt înmormântate jertfele eşuării yachtului „Ostara“
24-I-1920
Boris Falz – 1887
Maria Falz Fein – 1898
Iurii Skadowsky – 1896
Galina Skadowskaya – 1891
Fiică – 1908
Olga Skadowskaya – 1902
Elisabeta Skadowskaya – 1904
Placa fost depusă de Eduard Alexandrovici Falz Fein»
Nu se menţionează anul realizării plăcii, dar cu siguranţă nu se mai ştia luna exactă a tragicului eveniment.
Din documentele aflate la arhiva Consiliului Local Sfântu Gheorghe – Registrul Stării Civile pentru Morţi – reiese că tragedia a avut loc în 9 februarie 1920, iar „Actul de moarte“ a fost eliberat pe data de 10 ale lunii februarie, cu excepţia a două persoane ale căror cadavre au fost recuperate de pe Insula Sacalin în 5 şi, respectiv, în 29 aprilie 1920. „Actele de moarte“ cu menţiunea „Necunoscută“ au fost eliberate în data de 6 şi, respectiv, 30 aprilie 1920.
Este imposibil, în faza actuală, să fie trase concluzii ferme despre desfăşurarea dramaticelor evenimente de acum 88 ani. De fapt, apar mai multe întrebări decât răspunsuri: câte persoane au fost la bord? Unde au ajuns actele personale ale victimelor, după care s-a făcut identificarea acestora şi unde este jurnalul Mariei Falz Fein? S-a făcut o autopsie sau doar o examinare superficială a cadavrelor? A existat un certificat medico-legal? ş.a.m.d.
Nu se va şti niciodată, probabil, ce s-a întâmplat în acea zi cumplită de februarie.
Poate doar exhumarea rămăşiţelor să aducă puţină lumină (prin identificare ADN, prin refacerea constatărilor medico-legale în funcţie de urmele de glonţ, etc), în cazul în care s-ar descoperi locul exact al fostului mormânt.
Probabil că osemintele au fost reînhumate după mulţi ani, dar nici acest fapt nu poate fi confirmat, pentru că arhiva bisericii din localitate datează doar din anii 1980“.
În cotidianul „Universul“[9] din 12 februarie 1920[10], autorii acestei cărţi au găsit ştirea[11] care consemnează producerea evenimentului tragic din 9 februarie 1920:
„Sulina, 10 februarie – Şlepul rus naufragiat în gura Canalului Sfântu Gheorghe a fost acoperit cu ghiaţă, formată din valuri. Jandarmii şi grănicerii români, ducându-se pe bord, au găsit patru persoane moarte prin axfisiere, iar parte se împuşcaseră, nemai putând suporta chinurile naufragiului. S’a stabilit că toţi erau naufragiaţi din Odessa. Şlepul a fost desprins de furtună pe mare de remorcherul rus «Juri»“.
Conţinutul acestei ştiri merită o analiză pe text, pentru că lasă loc la interpretări.
În primul rând, este limpede că ştirea face referire la cazul yachtului „Ostara“ şi tragedia care a avut loc în ziua de 9 februarie 1920 la Sfântu Gheorghe.
În al doilea rând, se poate remarca faptul că, deşi a apărut în ediţia din 12 februarie a ziarului, ştirea poartă menţiunea „Sulina, 10 februarie“. Aşadar, corespondentul local sau cel care a transmis (telefonic sau telegrafic) această ştire a intrat în posesia informaţiilor la cel mult 24 de ore de la producerea tragediei.
Din acest moment încep întrebările, cauzate de informaţiile conţinute de ştire: „Jandarmii şi grănicerii români, ducându-se pe bord, au găsit patru persoane moarte prin axfisiere“. De ce „jandarmii şi grănicerii români“ au găsit numai „patru persoane“ decedate, când, în momentul producerii eşuării, la bordul yachtului se aflau 10 – 11 persoane[12]: şapte – opt dintre membrii familiei Skadowsky şi trei din echipajul navei. Unde se aflau/ au dispărut celelalte şase – şapte persoane? În cele din urmă, câte persoane au fost la bordul yachtului?
În continuare, ştirea menţionează: „moarte prin axfisiere, iar parte se împuşcaseră“? Cine a stabilit şi, mai ales, când s-a constatat că moartea celor patru persoane a fost cauzată de „axfisiere“, dacă evenimentul a avut loc pe 9 februarie, iar „Actul de moarte“ a fost eliberat pe data de 10 ale lunii februarie (cu excepţia celor două persoane ale căror cadavre au fost recuperate de pe Insula Sacalin în 5 şi, respectiv, în 29 aprilie 1920)?
Expresia „iar parte se împuşcaseră“ se referă la o parte dintre cele patru persoane „moarte prin axfisiere“, sau, în afară de acestea, au mai fost găsite şi alte cadavre al căror număr nu este precizat?
„Nemaiputând suporta chinurile naufragiului“ este o altă formulare extrem de ciudată, care lasă loc la multe interpretări. Cine a stabilit această concluzie foarte fermă, dacă la locul accidentului nu a fost găsit niciun supravieţuitor care să relateze cauzele şi împrejurările producerii tragediei şi, mai ales, ce au simţit, cum au gândit, ce intenţii au avut persoanele de la bord, înainte ca acestea să decedeze?
O altă ciudăţenie a acestei ştiri constă în faptul că, deşi consemnează cu exactitate cauzele morţii („axfisiere“ şi împuşcare) şi stabileşte motivul deceselor („chinurile naufragiului“), autorul informaţiilor oferite opiniei publice nu cunoaşte/ comunică numele yachtului implicat în tragedie, dar cunoaşte/ comunică numele navei care l-a remorcat!?!?…
Fie că informaţiile din conţinutul ştirii de mai sus au fost transmise către redacţia de la Bucureşti a ziarului de un corespondent local sau de un reprezentant al Primăriei, Poliţiei sau Jandarmeriei locale, este evident că „cineva“ a fabricat cauzele morţii, spre a manipula cu un scop…
Este cu atât mai evident că sursa care a informat redacţia ziarului „Universul“[13] a minimalizat cu bună ştiinţă importanţa acestei ştiri „fabricate“ cu cât specificul ziarului impunea exact contrariul: exploatarea unei astfel de întâmplări nefericite în mai multe episoade şi cu cât mai multe detalii.
În ediţia sa din 11 februarie 1920, cotidianul „Universul“[14] revine şi prezintă alte detalii despre acest caz.
„Sulina, 9 Februarie – Remorcherul «Juri» a plecat de Vineri din Odessa cu trei şlepuri la remorci încărcate cu refugiaţi cu destinaţia pentru Varna. Surprins de furtună, remorca de la două şlepuri s’a rupt, rămânând în voia valurilor, fără să i se poată da vreun ajutor. Remorcherul cu un şlep a reuşit să intre în primul port, unde s’a adăpostit. Primindu-se ştirea că unul dintre şlepuri[15] a fost văzut la mila 9 spre Sf. Gheorghe, o vedetă a plecat din port, dar nu l’a întâlnit“.
Ca şi în cazul ştirii anterioare, ziarul nu prezintă numele yachtului „Ostara“, implicat în tragedie, dar publică numele navei care l-a remorcat!
Eduard Alexandrowitsch von Falz-Fein (n. 14 septembrie 1912 Gavrilovka, Kerson[16]), este un om de afaceri de origine rusă, ziarist, sportiv, din Lichtenstein. De asemenea, este un „diplomat al sportului“, care a iniţiat mişcarea olimpică din Lichtenstein, iar de la mijlocul anilor 1930 este vicepreşedinte al Comitetului Olimpic din Lichtenstein.
În 1951 şi între 1953-1973 a fost preşedintele Asociaţiei de Ciclism din Lichtenstein.
A întreprins cercetări amănunţite în legătură cu identificarea rămăşiţelor familei imperiale Romanov.
Mama sa era Sophia Knauff (n. 1863, Askania Nova, Ucraina – m. 1920, Bad Kissingen), fondatoarea celebrei rezervaţii naturale „Askania Nova“ cu specii rare în Europa şi în lume. Tatăl său era Alexander (n. 1864, Askania Nova, Ucraina – m. 1919, Berlin). Face parte din ramura Falz-Fein a familiei.
Studiind lista celor decedaţi din familia Skadowsky, aşa cum este prezentată în investigaţia lui Florin Chiriac, şi genealogia lor oficială, rezultă câteva inadvertenţe:
– numai Boris Falz (n. 1887, Moscova, Rusia – m. 1920, Marea Neagră, România), apare explicit ca fiind decedat în acest accident.
– o privire atentă a listei celor decedaţi arată că, în afară de soţia lui Boris Falz, Maria Skadowsky (trecută în genealogie), şi nu Falz Fein (ca pe monumentul funerar) şi, respectiv Iurii (n. 1896), Galina (n. 1891), două persoane sunt foarte tinere: fiică, 12 ani (n. 1908) şi Olga, 18 ani (n. 1902).
În lucrarea „Istoria Familiei Skadowsky în Rusia“ şi în unul dintre subsolurile autorului Florin Chiriac sunt meţionate numele fiicelor decedate: „Pe yachtul «Sofia II» („Ostara“? – n.a.) au murit toate cele trei fiice ale lui Boris Baltazarovici (Skadowsky – n.a.): Maria, Olga şi Elisabeta, fiul său mai mic Iurii cu soţia (Alice – n.a.) şi fiica, Boris Alexandrovici Falz Fein şi membrii echipajului. În total, 12 oameni“.
Care este numele real al yachtului? „Sophia II“ sau „Ostara“? Poate aşa se explică de ce în ziarul „Universul“ nu este meţionat numele yachtului eşuat, dar este precizat numele navei care l-a remorcat!…
Revenind la cele trei fiice decedate, numele din procesul-verbal de la Primăria din Sf. Gheorghe nu coincid cu cele menţionate pe monumentul funerar: pe monument apare numele Galina, 29 ani, în „Istoria familiei“ este menţionat numele Alice, soţia lui Iurii.
O altă inadvertenţă: pe piatra de mormânt comun scrie 24-I-1920, dar tragedia a avut loc pe 9 februarie 1920! (să admitem că este fie o greşeală de culegere a textului publicat, fie o greşeală a celui care a inscripţionat piatra de mormânt, iar data reală ce trebuia trecută pe monument ar fi fost 24-I-1920)…
În jurnalul său, Alexandru Skadowsky se exprimă la persoana I (deci a fost la bord): „(…) am hotărât ca, împreună cu fiicele noastre, cu Boris, cu soţia, Iura cu soţia, să fugim din Odessa şi, de acolo, să mergem peste graniţă. (…). Ne-am îmbarcat pe yachtul „Ostara“, luând cu noi, în măsura posibilităţii, tot ce aveam mai de preţ, haine, bijuterii, bani. După două zile am ajuns cu brio la Odessa. De la Odessa plecăm spre Sulina. (…). Trimit S.O.S., dar nu primesc ajutor. (…)“.
La un moment dat, exprimarea sa trece brusc la persoana a III-a!!!, ca şi cum el nu a (mai) fost pe acel yacht: „(…) Yachtul eşuează aproape de Delta Dunării. Este găsit de grăniceri şi jandarmi (…). Apoi începe să povestească, detaşându-se de prezenţa sa la bordul ambarcaţiunii: „(…) În cabină sunt găsiţi morţi, cu urme de arme de foc pe corpuri. În mâinile lui Iura s-a găsit un pistol, ceea ce ar putea duce la concluzia că au fost împuşcaţi de acesta, pentru a fi salvaţi de chinuri. (…).“ – uitând că, la începutul jurnalului, a scris că a fost la bordul yachtului (chiar el a lansat semnalul S.O.S.!!!)… Deruta este totală.
O altă ciudăţenie a cazului provine din jurnalul zilnic al Mariei Sergheevna, descoperit „pe yachtul aproape scufundat, în care cu greu s-au putut descifra“ câteva propoziţii: „Am hotărât, împreună cu Sonia, să fugim. Iertaţi-ne, nu spuneţi nimănui“.
Către cine erau adresate aceste cuvinte? De ce au fugit pe ascuns? Cine nu trebuia să afle despre fuga lor (care, oricum, ar fi fost descoperită)? De cine le era frică celor două fete? De cine se fereau?
În continuare, fugara Maria Sergheevna menţionează: „Yachtul aparţine soţilor Mariei Sergheevna Skadowsky, Boris Falz Fein şi fratelui său, Anatoli, care trăia în Elveţia“.
Este o frază menită să bulverseze. Ce rost are această precizare? Către cine era adresată informaţia despre proprietarii yachtului? Pe cine interesa? În acele momente tragice, după naufragiu, în condiţii de furtună, ger cumplit, gheaţă, ninsoare abundentă, valuri mari şi şanse minime de supravieţuire, condiţii din cauza cărora cele două domnişoare au decis să evadeze (deci, să-i abandoneze pe cei dragi!), gândurile lor s-au focalizat spre a lăsa posterităţii date despre proprietarii yachtului!?!? Nicio explicaţie despre situaţia în care se aflau? Nicio motivare a gestului lor? Niciun cuvânt despre speranţe? Nicio dorinţă exprimată? Nimic despre regrete? Niciun cuvânt de revedere sau adio?…
Este adevărat că în condiţii extreme, mintea umană are reacţii ciudate, dar, uneori, parcă sunt prea ciudate!…
Despre pericolul bolşevic, care a provocat şi justificat fuga nobililor ruşi la bordul yachtului „Ostara“, existent şi la graniţele României, ne-a lăsat însemnări[17] şi Regina Maria a României:
„(…) Vineri, 13 februarie 1920, Cotroceni
L-am văzut apoi pe Rattingan, cu privire la călătoria lui Carol şi nişte probleme ruseşti. Suntem acum într-o situaţie dificilă, pentru că bolşevicii au luat Odessa şi refugiaţii vor să vină în ţara noastră. Desigur că, din multe puncte de vedere, acesta ar fi un pericol pentru noi. Oamenii aduc cu ei infecţii şi, în plus, nu prea avem unde să-i cazăm, iar problema hranei este foarte dificilă. Şi mai este şi pericolul permanent că, dacă ne deschidem în vreun fel graniţele, bolşevicii pot şi ei pătrunde să-şi răspândească propaganda ucigătoare.
Încă ceva: aliaţii continuă să se comporte extrem de rău cu noi. Să ne trateze foarte prost în toate împrejurările, nesusţinându-ne niciodată, ceea ce desigur determină guvernul nostru şi pe militari să nu dorească să facă concesii, lucru firesc, la urma urmei. Mi se rupe inima în toate aceste împrejurări pentru că, desigur, mi-ar plăcea să ofer ospitalitate tuturor, mai ales la nevoie, mai ales în această îngrozitoare situaţie de pericol iminent, dar îmi este destul de greu să obţin concesii de la poporul meu, când noi suntem atât de prost trataţi de cei care ni le cer.
De exemplu, 400 de cadeţi sunt la graniţele noastre, bolşevicii sunt pe urmele lor şi Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu toţi acei tineri.
Este îngrozitor! Inimosul nostru unchi Joe[18] pledează pentru ei şi garantează că, dacă guvernul nostru le va acorda doar adăpost, sub supravegherea pe care ei ar alege-o, el va suporta costul hranei şi, în numele lui Carol, pe care am încercat să-l salvăm, el îmi cere să ajut şi să încerc să salvăm pe aceşti băieţi, pentru că el însuşi a văzut cu propriii ochi ce s-a întâmplat mai înainte cu alţi cadeţi, când au căzut în mâinile bolşevicilor. Fără îndoială că voi pleda pentru ei, dar tratamentul pe care ni-l aplică Anglia face totul mult mai dificil, pentru că întotdeuana suntem noi şi numai noi cei cărora li se cere să fie generoşi, iar drept răsplată suntem tot timpul şi cu orice prilej loviţi. (…)“.
• • •
Presa românească a anilor ’20 consemnează mai multe cazuri de refugiaţi ruşi, care, după Revoluţia din 1917, au plecat dintr-o ţară măcinată de confruntări între reprezentanţii vechiului regim ţarist şi cei ai „noii ere“ comuniste ce tocmai se instaura, ajungând pe ţărmul românesc, undeva la gurile Dunării.
Ecourile evenimentelor din acea perioadă, impresionante prin tragismul lor, nu s-au stins şi, în timp, dramele personale ori întâmplările colective au ajuns subiect de literatură.
În romanul „Un port la răsărit“[19], a cărui acţiune se petrece în oraşul de pe Limanul Nistrului, scriitorul Radu Tudoran descrie un personaj, inspirat, desigur, de cazurile ofiţerilor din Marina Imperială Rusă, care nu acceptau noua ordine bolşevică. Este vorba despre comandorul Maximov, despre care se relatează în pasajul care urmează:
„(…) În timpul revoluţiei, la Sevastopol, ca să nu-şi rupă galoanele cum făceau ceilalţi, sărise noaptea peste bord, înotase îmbrăcat până într-o margine uitată a portului şi se salvase, fugind în larg, spre Sud, pe un mic iaht cu pânze, care rămăsese nescufundat.
Trei zile, fără apă şi fără hrană, hărţuit de furtună, de sete şi de foame, cu hainele îmbibate cu apă, rătăcise pe mare, până ce vântul îl dusese într-un port românesc. Mult timp după această călătorie dramatică zăcuse în spitalul marinarilor, cu amândoi plămânii aprinşi.
Bolnav şi sfârşit, fără să se vadă, comandorul Maximov îndeplinea acum funcţia administrativă de căpitan al micilor porturi de pe Liman. Îşi încheia astfel, decăzut, o carieră pe care o începuse eroic, traversând Pacificul cu un velier rusesc. (…)“.
[1] Apud, cuterul „Ostara“, velier de 12 – 15 m, cu bompres şi un singur catarg, construit după modelul yachturilor de competiţie englezeşti.
[2] Yachtul cu pânze „Ostara“ (pavilion: Rusia) a eşuat la Pietroasa (Sulina); în prezent este acoperit de nisip; nu au fost întocmite documente de abandon la Căpitănia Portului Sulina.
[3] Apud, oraşul-port Skadovsk a fost înfiinţat în 1894 pe locul unei vechi aşezări de pescari tătari din golful Djarylgachsky numită Ali-Agok, în traducere „debarcaderul liniştit“.
[4] Apud, Serghei B. Skadovsky, căsătorit cu Maria Schlippe a avut cu aceasta opt copii; soarta majorităţii acestora s-a încheiat în mod tragic, după războiul civil rămânând în viaţă numai doi fii, Alexandru (care a scăpat mutându-se la Bucureşti) şi Serghei (plecat la Berlin); Iurii (Georg), Olga, Elisabeta şi Maria au decedat la Sf. Gheorghe.
[5] Florin Chiriac, „O tragedie de familie. Skadowsky-Falz Fein (1920)“, în „Anuarul Muzeului Marinei Române“, Tom 10, 2007, pag. 241 – 248.
[6] Apud, Ostara – zeiţă germanică neopăgână, numită astfel de Jacob Grimm în lucrarea (1835) „Deutsche Mytologie“; festivalul de primăvară dedicat zeiţei marchează începutul astronomic al primăverii, şi dă, în concepţia lui J. Grimm, numele de Ostern („Eastern“ – Paşte, în lb. engleză).
[7] Ramură a „anabaptiştilor“ ce reprezintă cea mai veche comunitate din rândurile Bisericii Libere Protestante; a fost fondată de Menno Simon (1496-1561), care, după ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism în 1536; „Menoniţii”, urmând reformatorii radicali, resping botezul copiilor şi prezenţa reală a lui Hristos în elementele Cinei Domnului, cer independenţa puterii bisericeşti de cea seculară, refuză serviciul militar, jurământul şi magistratura, susţin că Biserica trebuie să includă numai creştini angajaţi în slujba Evangheliei; practică botezul la vârsta adultă, săvârşesc Cina (de trei ori pe an), duc o viaţă spirituală profundă, care include citirea Bibliei, rugăciunea în familie şi caritatea.
[8] Apud, există opt astfel de acte în registrul respectiv; pe unele pagini sunt făcute adnotări cu creionul în partea superioară; se constată că unele cadavre au fost identificate iniţial greşit sau că au fost identificate corect mai târziu.
[9] „Universul“ – cotidian de informaţii politice şi culturale, cu pagină şi suplimente literare, fondat în anul 1884 de ziaristul român de origine italiană Luigi Cazzavillan (1852-1903); publicaţia apărea la Bucureşti, zilnic (24 august 1884 – 5 noiembrie 1916; 31 noiembrie 1918 – 20 iulie 1953); a debutat ca organ de presă independent, reuşind să se impună opiniei publice printr-o paginaţie modernă (datorită lui Luigi Cazzavillan), „Universul“ a ajuns la sfârşitul secolului trecut, alături de „Adevărul“ (1871-1951), unul dintre cele mai citite ziare româneşti; „Universul“ avea înscrisă pe frontispiciul primului număr deviza: Dreptate pentru toţi – Toţi pentru dreptate; în anul 1906, „Universul“ era cotidianul cu cel mai mare tiraj; în perioada neutralităţii, se situa alături de Franţa, pentru realizarea unităţii naţionale; după Primul Război Mondial, „Universul“ a devenit un ziar de combinaţii politice (pro- sau antiguvernamental); ziarul a publicat articole de politică internă şi externă, ştiri din întreaga lume, reportaje parlamentare şi judiciare, foiletoane, cronici literare, dramatice, plastice şi muzicale, recenzii şi note bibliografice, versuri, schiţe, povestiri, umor, „curiozităţi“ geografice şi istorice, relatări de călătorie, articole de astronomie şi medicină, rubrici de modă, jocuri distractive etc.; în anul 1936 avea un tiraj de 110.000 exemplare; după Al Doilea Război Mondial, „Universul“ a fost condus de un grup de ziarişti democraţi, care înregistrează evenimentele sociale şi politice, literatura fiind absentă; (I. Hangiu, 2004, „Dicţionarul presei literare româneşti, 1790 – 2000“, ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, lucrare premiată de Academia Română în anul 1990, cu premiul „Bogdan Petriceicu Haşdeu“).
[10] „Universul“, Anul XXXVIII, nr. 76, Joi, 12 Februarie 1920, pag. 3.
[11] Au mai fost folosite date, informații și fotografii de la adresele http://clubnauticatv.ro/show/drama/, http://clubnauticatv.ro/show/drama-la-sfantu-gheorghe-2/ și http://clubnauticatv.ro/show/drama-la-sfantu-gheorghe-3/.
[12] Alte două cadavre au fost recuperate după două luni de la producerea accidentului.
[13] Din păcate, colecţia ziarului „Universul“ pe anul 1920 din fondurile Bibliotecii Academiei Române este incompletă pentru perioada 14 februarie – 24 martie, astfel încât nu am reuşit să reconstituim cu exactitate „traseul“ acestei ştiri.
[14] „Un şlep cu refugiaţi în voia valurilor“, în „Universul“, Anul XXXVIII, nr. 75, Miercuri, 11 Februarie 1920, pag. 5.
[15] Acest „unul dintre şlepuri” este yachtul „Ostara“, care, la data de 9 februarie 1920, având la bord membri ai familiei Skadowsky, a eşuat la Sf. Gheorghe.
[16] Kerson – provincie în sudul Ucrainei.
[17] Maria, Regina României, 2006, „Însemnări zilnice (ian. 1920 – dec. 1920)“, Vol II, traducere de Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, note asupra ediţiei şi note de Vasile Arimia, Bucureşti: Editura „Historia“, pag. 66 – 67.
[18] În cartea „Însemnări zilnice (ian. 1920 – dec. 1920)“, Vol. II, la explicaţia notelor, pagina 362, există o prezentare a personajului numit „unchiul Joe“: „Joe Boyle (unchiul Joe), colonel canadian. A fost marinar, boxer, profesor de meciuri de box, înainte de participa la «goana după aur» în Klondyke, ţinutul Yukon, în anii 1890. La începutul războiului era un aventurier bogat. În 1916 a plecat din ţinutul Yukon, traversează Atlanticul, îndreptându-se spre Londra, unde şi-a pus talentul în slujba efortului de război al Aliaţilor. A sosit în Rusia în vara anului 1916, cu o misiune de transport particular trimisă de societatea americană a inginerilor. Pentru fapte organizatorice, ruşii l-au decorat cu ordinul «Stanislav» şi apoi cu Ordinul «Sfântul Vladmir». În 1918, a ajuns în România. Regele Ferdinand l-a decorat pentru ajutorul dat în recuperarea unei mari părţi a bunurilor şi arhivelor din Rusia. A avut un rol important în aducerea în ţară a unor parlamentari şi a altor români refugiaţi la Odessa şi sechestraţi de bolşevici. Pentru salvarea unor prizonieri a fost decorat cu «Steaua României». A fost mult timp în anturajul reginei. Despre el, regina notează numai de bine.“
[19] Radu Tudoran, (1945), „Un port la răsărit“, Bucureşti: Editura „Socec & Co.“, S.A.R, pag. 15, 16.
