Misterele Revoluției române: cine a doborât elicopterul nr. 89?

0
2010
Elicopter IAR-330 Puma
Încă din data de 17 decembrie 1989, efectivele Aviaţiei militare se aflau în stare de alertă maximă, pregătite pentru a riposta, toţi ofiţerii şi subofiţerii fiind convocaţi la unităţi, fără a mai avea dreptul de a le părăsi. În acest timp s-au efectuat pregătiri de zbor şi s-a trecut la cercetarea aeriană, s-a ordonat ca de pe aeroporturile militare şi civile să nu decoleze sau să aterizeze avioane neautorizate, scopul fiind ca staţiile de radiolocaţie să urmărească mai uşor situaţia din spaţiul aerian al ţării.
În perioada 22 – 28 decembrie 1989[1], pe teritoriul României s-a desfăşurat un adevărat „război radioelectronic şi psihologic“ (pregătit din timp!), spaţiul aerian al ţării fiind cel mai „afectat“, locul în care Aviaţia militară s-a confruntat cu un inamic perfid şi necunoscut. Aviatorii militari au executat misiuni specifice de interceptare, trageri reale, cercetare aeriană şi terestră, misiuni de transport (armament, muniţie, personal), în timp ce aparatele radar recepţionau impulsuri ale unor ţinte aeriene reale, unele dintre acestea vizibile chiar cu ochiul liber!, dar care nu aveau zgomotul caracteristic al motoarelor de avioane sau elicoptere.
start-1-e-500x649Ulterior, după ce „jocul de-a războiul“ s-a terminat, specialiştii români au cercetat şi concluzionat că pentru „intoxicarea“ aparaturii de recepţie s-a folosit o tehnică radio-electronică de ultimă oră, a unor industrii militare străine.
Zeci de astfel de ţinte au fost doborâte de aviaţia militară şi artileria antiaeriană, aşa putându-se constata că în spaţiul aerian al României au fost testate mijloace şi tehnici sofisticate, cum ar fi: miniavioane şi minielicoptere teleghidate de la distanţă (capabile să se autodistrugă după un anumit timp), baloane-sondă cu reflectoare poliedrice (un fel de zmee reflectorizante)[2], sateliţi-spioni, bruiaj electronic, simulatoare, posibil chiar proiectoare de imagini holografice etc.
Centrul de comandă al acestor operaţiuni diversioniste, menite să provoace panică şi derută în rândurile armatei şi populaţiei, s-a aflat undeva în afara teritoriului României, dar a avut sprijin şi din interior!, direcţia de invazie a aeronavelor fiind localizată, în special, dinspre Marea Neagră (potrivit mărturisirii pe care mi-a făcut-o un fost ofiţer superior de Securitate, întreaga conspiraţie din decembrie 1989 a fost pusă la cale, în cele mai mici detalii, de către C.I.A. şi aliaţii săi occidentali, Biroul 2 Francez, Serviciul secret Austriac, Mossad ş.a., cu sprijinul masiv al unor grupări de comando ungureşti şi K.G.B., dar cu complicitate din interiorul României).
Numeroase au fost cazurile când echipajele româneşti, pe când se aflau în misiuni de luptă, nu numai că au deschis focul asupra unor ţinte „fantomă“ sau reale, dar au primit şi alte ordine decât cele de la punctele proprii de comandă, fapt ce dovedeşte că frecvenţele de lucru (ultrasecrete) ale aviaţiei militare erau cunoscute şi de alte staţii ce interferau cu cele româneşti (convorbirile radio ale echipajelor care acţionau au fost interceptate şi se purtau în limbile engleză, turcă, sârbo-croată, italiană şi chiar română!).
start-1-f-500x367La fel de numeroase au fost cazurile de bruiaj electronic, dar şi simulările de atacuri aeriene, deschidere a focului, desantări marine sau aeriene şi invazie terestră.
Toate acestea, pe fondul evenimentelor dramatice ce se aflau în plină desfăşurare în România, au pus la grea încercare psihicul militarilor români (neantrenaţi în acest sens) şi al populaţiei şi, coroborat cu zvonurile numeroase şi năucitoare (amintesc doar de psihoza existenţei teroriştilor şi cea a otrăvirii apei potabile), au provocat o vastă şi perfidă dezinformare şi manipulare, în care rolul principal l-au avut Radioul şi Televiziunea Română (prin celebrul Studio 4).

Agresiunea radioelectronică şi psihologică la litoralul românesc

Potrivit istoricului prof. univ. Dr. Valentin Ciorbea[3] «(…) În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, de la VPR (vedeta purtătoare de rachete) 194, aflată în serviciul de „navă de gardă“ în rada Portului Mangalia, s-a transmis primul raport din care reieşea că un grup de ţinte navale se apropie de litoralul românesc (vezi aici).

Comandorul Mircea Neacşu[4]: – „Aşa a început sarabanda informaţiilor false, obţinute prin mijloace electronice, ca urmare a acţiunilor de dezinformare asupra forţelor proprii din compunerea Marinei Militare dispuse la uscat, sau aflate pe mare, ca formă a contraacţiunii electronice executate de forţe necunoscute nouă”.

Amiralul Gheorghe Anghelescu[5]: – „Acţiunile noastre au început să se desfăşoare atunci când ne aşteptăm mai puţin. În noaptea de 22-23 decembrie, pe ecranele radiolocatoarelor sistemului de observare electronic al Marinei şi Apărării Antiaeriene a teritoriului au apărut nenumărate nave, avioane şi elicoptere, care toate se îndreptau spre litoralul nostru. Prin reţelele radio se primeau cele mai diverse informaţii care confirmau această mare acţiune aeronavală ostilă. Totul părea incredibil. În portul Constanţa navele comerciale aveau indicii că sunt minate de scafandri inamici, de pe litoral, posturile de observare ne semnalau elicoptere, navele civile şi platformele petroliere marine descopereau şi informau despre ţinte aeriene, în reţelele radio se intensifica frecvenţa convorbirilor în limba rusă, arabă şi engleză; toate acestea ne-au făcut să percepem ca reală o agresiune aeronavală”.

Viceamiralul Constantin Iordache[6] (îndeplinea funcţia de comandant al Marinei Militare): – „Începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, s-a creat o situaţie navală deosebită. Mijloacele de cercetare şi descoperire radioelectronică ne indicau că asupra teritoriului nostru, dinspre mare, se desfăşoară o mare operaţie aeriană şi navală, iar navele comerciale din porturi sunt minate de către scafandrii de luptă”.

Ţintele se îndreptau către plajele Mamaia, Mangalia, Sf. Gheorghe şi Sulina, zone propice efectuării de desantări de trupe. Rapoartele primite înştiinţau prezenţa elicopterelor în largul Mării Negre, în zona platformelor de foraj marin.
S-a raportat despre prezenţa scafandrilor de luptă, a submarinelor şi minisubmarinelor, a unor mine derivante menite să pună în pericol securitatea litoralului românesc[7]. Posibilitatea de selectare a informaţiilor, de verificare ori confirmarea acestora a solicitat, fizic şi psihic, la maxim echipajele navelor.
Bunăoară, în noaptea de 23-24 decembrie 1989, de la Poligonul Midia s-a raportat că în zona Vadu se constituise deja un cap de pod din mai multe elicoptere şi maşini blindate. Cercetarea pe timp de zi a zonei nu a relevat nici un indiciu cât de mic al prezenţei mijloacelor respective.
Regizorii acţiunii şi-au atins, cel puţin în primele nopţi, obiectivele. Lipsa de pregătire în domeniul războiului psihologic, tensiunea momentelor, au făcut ca, cel puţin în nopţile de 22-23 şi 23-24 decembrie, să se acţioneze de la nivelul factorilor de decizie fără prea mult discernământ.
Au apărut disfuncţionalităţi, chiar stări de panică şi timorare, în monitorizarea şi conducerea acţiunilor. S-au transmis unele ordine la unităţi pe baza informaţiilor despre prezenţa inamicului şi a teroriştilor fără a fi verificate. A fost „în primul rând, o luptă psihologică”.
Treptat, scenariul diversiunii radioelectronice a fost înţeles şi s-a acţionat cu toată responsabilitatea pentru îndeplinirea misiunilor primite. Moralul s-a îmbunătăţit treptat pe masură ce situaţia politică din ţară s-a clarificat.

O întrebare a frământat în acele zile dramatice eşaloanele Marinei: Cine[8] a organizat agresiunea radioelectronică şi psihologică la litoralul românesc şi în ce scop?

Nu s-a putut răspunde cu claritate. Le-a rămas istoricilor să cerceteze sursele şi să caute adevărul (…)».

,,Războiul radio-electronic” a fost cea mai ciudată confruntare în care au fost implicate, vreodată, forțele militare române. Dacă la acesta adăugăm ,,arma holografică” și ,,OZN”-urile care au ,,invadat” radarele Aviației, avem imaginea unui veritabil ,,război SF” despre cei care noi, cei contemporani cu evenimentele, nu aveau habar că se duce chiar sub ochii noștri.
,,Războiul radio-electronic” a fost cea mai ciudată confruntare în care au fost implicate, vreodată, forțele militare române. Dacă la acesta adăugăm ,,arma holografică” și ,,OZN”-urile care au ,,invadat” radarele Aviației, avem imaginea unui veritabil ,,război SF” despre care noi, cei contemporani cu evenimentele, nu aveam habar că se duce chiar sub ochii noștri.
Misiuni aeriene de cercetare și anihilare a țintelor
În 1989, gen. (r). Mircea Budiaci era colonel, locţiitor al şefului Aviaţiei de vânătoare din Comandamentul Aviaţiei Militare, poziţie din care i-a oferit o viziune de ansamblu asupra a ceea ce s-a petrecut pe cerul României în tot acel an, inclusiv în Decembrie:
«Războiul radio-electronic» începuse încă din vară. În lunile iunie, iulie şi august 1989, pe radarele care acopereau spaţiul aerian din Banat, din zona Deltei Dunării, a Buzăului, până spre Bacău, au început să apară ziua, dar mai ales noaptea, ţinte neidentificate, semnale ale unor aparate care nu aveau programare de zbor acolo. Când apăreau astea, se declanşa alarma reală. Iar de câteva ori chiar s-a ordonat decolarea avioanelor de vânătore şi dirijarea lor la interceptarea „adversarului“.
Ajunşi în zonă, piloţii raportau însă că ţintele pe care trebuiau să le doboare nu există. Ce apărea pe radare? „Ţinte“ corespunzătoare unor aparate de zbor de mică viteză, care evoluau la înălţimi cuprinse între cinci sute şi o mie de metri.
Concret, păreau a fi nişte elicoptere apărute brusc pe ecrane, de parcă până atunci ar fi zburat sub zona de acoperire a radarelor. Exact la fel s-au manifestat şi ţintele apărute pe ecrane și în decembrie ’89, în cursul adevăratului război radio-electronic.
Dacă punem toate astea faţă în faţă cu ce s-a întâmplat pe 22, 23 şi 24 decembrie 1989, adică acelaşi tip de semnale radar, devine plauzibilă ipoteza, neluată de nimeni în calcul, că vara a fost doar pregătirea adevăratului război radio-electronic. Sau poate că ni s-a testat viteza şi capacitatea de reacţie. De către cine? N-am aflat niciodată». (vezi aici).
În seara zilei de 22 decembrie 1989, în zona Tuzla – Schitu au fost semnalate unele apariţii de aeronave aflate în zbor, precum şi semnale luminoase. Din acest motiv, din ordinul comandantul U.M. 02010 Tuzla (Regimentul 59 Elicoptere – Tuzla) mai multe elicoptere aparţinând acestei unităţi s-au ridicat în zbor cu misiuni de cercetare şi vânătoare liberă a ţintelor aeriene.
Concomitent cu elicopterele unităţii din Tuzla au existat zboruri ale unor avioane MIG 23, aparţinînd unităţii de aviaţie 01941 din Mihail Kogălniceanu.
Aceste zboruri au fost efectuate în zona Constanţei, zona centrală a Dobrogei şi chiar în zona Capitalei. Scopul acestor zboruri era acelaşi: interceptarea şi distrugerea ţintelor aeriene necunoscute, anihilarea forţelor teroriste şi stoparea eventualei tentative a dictatorului Nicolae Ceauşescu de a fugi peste graniţă.
Potrivit unor mărturii ale participanţilor direcţi la evenimente, precum şi din cele ce reies din rapoartele de luptă nr. 1 şi 2 (nr. S-37/ 14.01.1990), rezultă că informaţiile (zvonurile!) despre existenţa aparatelor de zbor neidentificate, presupuse a fi teroriste, au fost transmise de cei de la apărarea terestră, iar conducerea se realiza de la Punctul de conducere a zborului şi Punctul de comandă Tuzla. Dar semnalările nu s-au adeverit, pe raza precizată, Tuzla – Schitu, nefiind identificată vreo aeronavă în zbor!
La aceste misiuni au participat elicopterul nr. 82 (echipaj format din maiorul Dumitru Toma – pilot principal, căpitanul Aleodor Rusu – pilot secund, şi maiştrii militari Stroe Donosa şi Nicolae Popa – trăgători bord, elicopterul 76 (maiorul Petre Fulgeanu) şi elicopterul 89 (lt. colonel Serghei Eftimie).
În total, în ziua de 23 decembrie 1989, au fost executate trei ieşiri, între orele 01:10 – 02:10, 01:50 – 02:10 şi 02:30 – 02:50.

O gravă confuzie

Deşi, după decolare, echipajele au primit ordin de la Punctul de comandă să deschidă focul fără somaţie în orice ţintă aeriană pe care ar întâlni-o, acest ordin nu a fost respectat, comandanţii de echipaje considerând că există posibilitatea unor grave şi tragice confuzii.
A contribuit prezenţa de spirit a maiorului Dumitru Toma (avea funcţia responsabilă asupra tuturor elicopterelor aflate în zbor), care a ordonat să nu se tragă decât la ordinul său. Măsură înţeleaptă, întrucât, când echipajele elicopterelor 82 şi 89, aflate în misiune în zona Tuzla – Schitu, au primit ordin  de la S.D.A. Mihail Kogălniceanu să intercepteze şi să nimicească un „elicopter terorist“ (!) aflat aproximativ pe direcţia căii ferate Bucureşti – Constanţa, nu au ţinut seama de mesajul primite de la sol. Ulterior a reieşit că, în realitate, aeronava „teroristă“ ce trebuia doborâtă era… elicopterul 76 al colegilor lor din aceeaşi unitate de la Tuzla!
VPR 195 lansând o rachetă P-15.
VPR (vedetă purtătoare de rachete) 195 lansând o rachetă P-15.

Marina militară a deschis focul asupra celor trei elicoptere

Pe data de 23 decembrie 1989, aceleaşi echipaje au primit misiunea de a executa cercetare aeriană şi vânătoare liberă pe traiectul Tuzla – Platforma de foraj marin – Sf. Gheorghe – Deltă – Sulina (zona Murighiol – aici exista o cabană a lui Ceauşescu, unde se bănuia că ar putea exista, în secret, elicoptere ale fostului dictator), cu scopul interceptării de aeronave inamice şi grupări teroriste.
După executarea zborului şi recunoaşterea zonei în care se afla o Platformă de foraj marin, s-a aterizat la Sf. Gheorghe pentru remedierea unei defecţiuni, apoi s-a decolat spre cabana lui Ceauşescu. În situaţia în care la această cabană se observa ceva dubios, ordinul era foarte clar: distrugerea cabanei.
S-a executat recunoaşterea, dar nu s-a descoperit nimic suspect, acesta fiind şi motivul pentru care s-a ordonat revenirea la baza Tuzla.
Există mărturii potrivit cărora, pe parcursul acestui traiect, navele Marinei militare au deschis focul asupra celor trei elicoptere, dar niciunul dintre aparate nu a fost lovit.

Dar cu elicopterul 76 ce aţi avut?

În apropiere de localitatea Vadu s-a constatat că unuia dintre elicoptere nu îi mai ajungea combustibilul până la destinaţie (Tuzla), motiv pentru care s-a luat decizia de aterizare la aeroportul din Mihail Kogălniceanu.
S-au cerut aprobări atât de la Tuzla (care a aprobat), cât şi de la Punctul de comandă de la M. Kogălniceanu (care a ordonat să se vină la verticala pistei pentru a nu se creea derută şi, eventual, să se tragă asupra aeronavelor.
Numai că, pe ultima parte a aterizării, înainte de a se face viraj spre placa Tarom, cu execuţie de aterizare pe direcţia sud, asupra  a două dintre elicoptere s-a deschis focul. Aeronava nr. 82 a fost lovită de nouă gloanţe, iar cea cu nr. 76 a fost grav avariată (din cauza loviturilor primite nu a mai efectuat deplasarea la Tuzla!).
În acest timp, elicopterul cu nr. 89 a rămas într-o zonă de aşteptare, la nord de pistă, dar, ulterior, după clarificarea situaţiei, a fost chemat la sol şi a aterizat în bune condiţii. După o verificare tehnică (efectuată între 09:30 şi 10:45), în jurul orei 11:00 s-a ordonat reluarea zborului spre Tuzla (a fost preluat şi echipajul de pe elicopterul nr. 76).

imagesPrăbuşirea sau doborârea elicopterului 89?

În ziua de 24 decembrie 1989, la ora 07:30, echipajele elicopterelor 82 (maior Dumitru Toma – pilot principal, căpitan Aleodor Rusu – pilot secund, m.ml. Donosa Stroe – trăgător bord, m.ml. Nicolae Popa – trăgător bord, şi m.ml. Gheorghe Bădeliţă – armurier) şi 89 (lt. colonel Eftimie Serghei[9]pilot principal, 43 de ani, căpitan Enache Mihaipilot secund, 37 de ani, şi maiştrii militari Deleanu Gheorghe, 38 de ani, şi Petrea Ştefan, 35 de ani) au primit ordinul de a executa misiuni de cercetare aeriană şi vânătoare liberă în zona localităţii Adamclisi, în sudul judeţului Constanța, ca urmare a semnalării unei ţinte aeriene, se pare un elicopter.

La ora 08:05, cele două aeronave au decolat, zborul efectuându-se cu interdicţie de trafic radio. După ce s-a ajuns în zona Adamclisi, unde nu s-a constatat nimic suspect, la 30 de minute după survolul întregii zone, cele două elicoptere se pregăteau să revină la baza de la Tuzla.
După ce elicopterul nr. 82 a depăşit creasta unui deal, între Viile şi Oltina, membrii echipajului au auzit o explozie şi au avut impresia că se trage asupra lor. Acest fapt i-a determinat să încalce interdicţia radio şi să ia legătura cu elicopterul nr. 89, rămas în zona din spatele dealului. Nu s-a primit nici un răspuns. Imediat elicopterul 82 a efectuat un viraj de 180 de grade şi, revenit în zonă, a observat un incendiu la sol.
Era elicopterul nr. 89 care ardea!

Un glob de foc şi coloane de fum învăluiau ceea ce mai rămăsese din aeronava prăbuşită, recunoscută după coada rămasă la circa 10 metri de locul tragediei. S-au efectuat câteva viraje, cu speranţa că vor fi găsiţi supravieţuitori, dar, în scurt timp, a început să explodeze şi muniţia de la bordul elicopterului distrus.

S-a ordonat verificarea muniţiei de la bordul elicopterului 82!
După aterizarea la Tuzla, membrii echipajului aeronavei nr. 82 s-au prezentat la comandantul unităţii militare 02010, colonelul Ţarină, şi au raportat despre modul de executare a misiunii şi despre tragedia la care au fost martori.
În consecinţă, s-a ordonat verificarea armamentului şi muniţiei de la bordul elicopterului nr. 89, dar nu s-a constatat nimic deosebit.
Concluzia anchetei ce a urmat a fost: prăbuşire cauzată de defecţiuni tehnice.
Pag. 8 din Jurnalul Paulei Enache, soția celui care a fost Enache Grigore, decedat în urma tragediei elicopterului 89.
Pag. 8 din Jurnalul Paulei Enache, soția celui care a fost Enache Grigore, decedat în urma tragediei elicopterului 89 (arhivă personală).
File de jurnal
Păstrez, încă din anul 1994, în arhiva personală, însemnările uneia dintre soţiile piloţilor decedaţi în urma prăbuşirii elicopterului 89, file pe care semnatara le-a denumit JURNAL. Voi reda doar acele fragmente care se referă la cauzele producerii tragediei, aşa cum femeia le-a auzit din diferite surse.
„(…) La urechile mele au ajuns zvonuri că Marina militară a tras în ei din greşeală, că  s-au luptat elicopterele între ele (idee exclusă de mine chiar de la început), câte şi mai câte zvonuri, de nu mai ştiai ce să crezi, după care să te iei. Asta ne-a determinat pe noi, cele patru văduve, să depunem o cerere la Tribunalul Militar, pentru a fi anchetat şi cazul nostru, să aflăm şi noi adevărul despre moartea soţilor noştri (…).
Ne-au primit cererea, am făcut toate o singură cerere, în care am arătat şi zvonurile pe care le-am auzit noi. (…). După o lună de zile, poate mai mult, am fost chemate la Procuratură, ne-au fost arătate nişte poze făcute la faţa locului  şi ne-au spus că elicopterul s-a prăbuşit din defecţiune tehnică (…). Nu ni s-a dat ceva oficial la mână.
Specificasem în plângere că în hangarul unităţii (la Tuzla – n.a.) se afla focosul unei rachete ruseşti (aşa aflasem de la colegii soţului meu, că au găsit această rachetă când au fost după ei la locul prăbuşirii).
Enache Grigore Mihai, capitan de aviatie, pilot secund pe elicopterul 89, născut la 06.09.1952, în Constanta, Erou martir.
Enache Grigore Mihai, căpitan de aviație, pilot secund pe elicopterul 89, născut la 06.09.1952, în Constanta, Erou martir.
Procurorul pe care l-am întrebat mi-a zis că în hangar nu se afla nici o rachetă şi că ce au ei acolo este una veche, din timpul războiului (!!! – n.a). L-am mai întrebat de ce comandantul unităţii le-a dat ordin de decolare, dacă generalul lor a spus pe 22 – 23 decembrie, prin mass-media, că nu zboară nimic pe cerul patriei şi că artileria română are ordin de tragere în tot ce zboară. Întrebare rămasă fără răspuns (…).
Pe 23 decembrie au tras în ei colegii lor de la Kogălniceanu, au tras în ei şi Marina militară, pe la Costineşti şi la Agigea (…).
Ca să beneficiem, eu şi copilul meu, de Legea nr. 42/ 1990 a trebuit să fac un dosar despre moartea soţului meu şi să-l duc la Guvern. Cum puteam să dovedesc eu că soţul meu a murit în slujba Revoluţiei? (…).
Dintre toate dosarele care erau acolo pentru primirea certificatului cu menţiunea „Erou în revoluţie“, numai pe certificatele de deces ale soţilor noştri era trecut „doborât elicopterul de către terorişti“ (!!! – n.a.).
Eftimie Serghei, lt. col., născut la 07.11.1946, în Constanța, Erou martir.
Eftimie Serghei, lt. col., născut la 07.11.1946, în Constanța, Erou martir.
Prin luna mai a anului 1991 am primit un telefon. Cineva se recomanda că face parte din Comisie şi mi-a spus că ale noastre sunt singurele certificate de deces unde se foloseşte cuvântul «terorist» şi că ar fi fost mai bine dacă nu era trecut acest cuvânt. I-am răspuns că nu eu am trecut acest cuvânt, să vorbească cu doctorul de la acea vreme care a scris şi… i-am închis telefonul (…).“

Cooperare defectuoasă

Într-un material pe care un cotidian local l-a prezentat pompos ca fiind „Raportul S.R.I. cu privire la evenimentele din Decembrie 1989 de la Constanţa“, deşi, vă asigur, nu are nicio dovadă că documentul aparţine principalului serviciu secret al României! (documentul se află şi în arhiva personală a semnatarului acestui articol, dar, necunoscându-i cu exactitate apartenenţa, am evitat să-l dau publicităţii), se precizează, referitor la prăbuşirea elicopterului nr. 89:
„(…) Începând din noaptea de 22 decembrie până în ziua de 24 decembrie au fost identificate, de radiolocatoarele de la U.M. 02010 Tuzla, ţinte străine.
Misiunile de interceptare şi neutralizare nu s-au finalizat cu contactarea prezumatelor aeronave inamice, dar s-au soldat cu incidente: moartea întregului echipaj al elicopterului 89, prăbuşit ca urmare a unor defecţiuni tehnice, şi avarierea elicopterelor 76 şi 82, ca urmare a cooperării defectuoase a echipajului cu forţele M.Ap.N de pe aeroportul «Mihail Kogălniceanu» şi nerespectării de către echipaj a indicaţiilor de aterizare. U.M. 01459 Medgidia, în urma apariţiei pe ecranele propriilor radiolocatoare a unor ţinte asemănătoare celor de la Tuzla, a executat foc cu rachete KUB, motivându-se că se primise ordin în acest sens de la generalul Stănculescu. Dintre rachetele lansate, două nu au explodat, probabil din cauza faptului că nu au întîlnit ţinta. Restul de ţinte pe care se presupune că le-ar fi lovit cele 4 rachete nu au fost găsite.“ 
Petrea Ștefan, maistru militar, sublocotenent post-mortem, născut la 13.12.1952, în Constanța, Erou martir.
Petrea Ștefan, maistru militar, sublocotenent post-mortem, născut la 13.12.1952, în Constanța, Erou martir.

Cine se scuză se acuză?

„(…) În dimineaţa zilei de 24 decembrie, comandantul aviaţiei militare a transmis personal comandantului U.M. 02010 Tuzla ordinul ca două elicoptere să se deplaseze în zona Adamclisi, unde se semnalaseră aeronave străine, cele două elicoptere primind indicaţia de a nu folosi legătura radio, pentru a nu fi interceptate de inamic.
Neinterceptând nici o aeronavă sau ţintă aeriană, la întoarcere, în zona satului Viile, elicopterul 89 s-a prăbuşit în flăcări, întregul echipaj, alcătuit din locotenentul-colonel Serghei Eftimie, căpitanul Enache Mihai şi maiştrii militari Deleanu Gheorghe şi Ştefan Petrea, decedând pe loc.
În urma cercetărilor întreprinse  s-a stabilit că elicopterul nu a fost lovit de vreo aeronavă sau forţe armate terestre, nici de membrii echipajului elicopterului 82, care s-a întors cu toată muniţia la bază (…).“

 Cam multe semne de întrebare

Nu este cazul să efectuez o analiză detaliată a celor cuprinse în documentul intitulat „Sinteza acţiunilor desfăşurate de unităţile militare din garnizoana Constanţa, în perioada 16 – 31.12.1989“ (emis de M.Ap.N. cu mențiunea „secret de serviciu“), dar nu pot trece cu vederea faptul că în aşa numita „sinteză“ nu se face nicio referire despre doborârea elicopterului nr. 89, deşi, în unele locuri, documentul cuprinde fapte şi evenimente mai puţin semnificative din perioada raportată.
Deleanu Gheorghe, maistru militar, sublocotenent post-mortem, născut la 15.06.1951, în Constanța, Erou martir.
Deleanu Gheorghe, maistru militar, sublocotenent post-mortem, născut la 15.06.1951, în Constanța, Erou martir.
Se va găsi, poate, cineva să argumenteze că „sinteza“ se referă la acţiunile din garnizoana Constanţa, iar Tuzla şi locul unde s-a prăbuşit elicopterul 89 nu fac parte din această garnizoană.
În acest sens trebuie să vă precizez că, în acea perioadă, Marina militară a fost „ordonatorul“ tuturor acţiunilor specifice din zona Dobrogea, de la graniţa cu Bulgaria şi până la graniţa cu U.R.S.S., adică pe întreaga lungime de litoral de 247 de km, iar contraamiralul Constantin Iordache era numit şi îndeplinea funcţia de comandant unic al tuturor efectivelor militare din zona Dobrogea.

 Diversiune, testare, deconspirare, invazie

Într-un alt material, intitulat „Sinteză şi Raport privind evenimentele desfăşurate în municipiul Constanţa“, document prezentat la simpozionul „Decembrie 1989 – mărturii pentru istorie“ – sesiunea 1997, se fac referiri şi la evenimente din cadrul zonei Dobrogea:
„(…) În ziua de de 23.12.1989, pentru cercetarea litoralului, a falezei Constanţa – Mangalia, au fost ridicate în aer elicoptere de cercetare. Asupra acestora, persoane neidentificate, în special din autoturisme şi autofurgonete, au deschis foc de armă automată (…).
În seara zilei de 23.12.1989, începând cu orele 19:00, s-a înregistrat un nou val de informaţii, care, coroborate cu cele obţinute prin cercetare radiotehnică, conturau o operaţie navală de anvergură a unui potenţial agresor. Ca urmare s-a ordonat scoaterea în mare a unor nave de luptă. Cu această ocazie s-a executat foc asupra unor obiective maritime descoperite, care, ulterior, s-au dovedit a fi false. Cu toate acestea au fost luat măsuri severe de supraveghere şi control maritim.
Cu acest prilej a fost identificat un remorcher maritim, având la remorcă un distrugător dezafectat aparţinând flotei U.R.S.S., care a staţionat la 8 km est de Tuzla, până în ziua de 26.12.1989, orele 05:00, când s-a deplasat spre sud.

image02Ziua de 23 decembrie 1989 a fost o zi de vârf în ce priveşte desfăşurarea unor acţiuni de dezinformare, materializate prin apariţia pe ecranele staţiilor de cercetare electronică, dar şi vizual, a numeroase ţinte şi asupra cărora s-au executat trageri antiaeriene.

O serie de ţinte care au evoluat deasupra portului Midia, oraşului şi lacului Mangalia, în rada Constanţa, au fost combătute, în general, cu artileria antiaeriană aflată la bordul navelor de luptă.

În zona Tuzla s-a executat foc asupra unor ţinte ce lansau rachete luminoase, portocalii. Totodată, întrucât au existat informaţii că în zona insulei Sahalin, sud Sf. Gheorghe, aterizează elicoptere, ca urmare, nave de gardă din portul Sulina s-au deplasat în zona Sf. Gheorghe şi au executat observare vizuală şi prin radiolocaţie, fără însă a descoperi ceva semnificativ (…). trebuie remarcat că începînd din noaptea de 22/ 23.12.1989 şi în cursul zilei de 24.12.1989, cercetarea electronică a unităţii de la Tuzla a identificat numeroase ţinte navale şi aeriene străine.

Misiunile de contactare nu au avut rezultate pozitive, ci, dimpotrivă, s-au soldat cu pierderea unui elicopter, din cauza unor defecţiuni tehnice, şi a altor două avariate la sol.

În aceeaşi perioadă, U.M. 01459 Medgidia, în urma descoperirii prin aparatura radiotehnică, a deschis foc antiaerian cu 6 rachete KUB. Dintre rachetele lansate, două nu au explodat, iar celelalte au marcat ţinta lovită. De reţinut că asemenea tip de rachetă nu părăseşte rampa de lansare dacă nu are ţintă de lovit (sublinierea redacției).

Ținte numeroase, neidentificate, care, ulterior, s-au dovedit a fi false, au făcut parte din așa-numitul "război radio-electronic" din decembrie 1989
Ținte numeroase, neidentificate, care, ulterior, foarte multe s-au dovedit a fi false, au făcut parte din așa-numitul „război radio-electronic” din decembrie 1989.

(…) Din analiza faptelor rezultă că: (…) începând cu data de 22.12.1989, în zona de litoral s-a manifestat o intensă diversiune ce, probabil, urmărea deschiderea porţii maritime a ţării unei eventuale invazii. Crearea imaginii unei operaţii de amploare a permis deconspirarea dispozitivului de apărare şi a făcut posibilă testarea reacţiei sistemului de apărare din zonă (…) Cu acest prilej s-a constatat existenţa unor deficienţe în domeniul cooperării forţelor existente în zonă, precum şi insuficenta deprindere a acestora de a acţiona pe timp de noapte şi în centre urbane aglomerate.

(…) Cu ocazia evenimentelor din decembrie, în judeţul Constanţa au fost instrumentate 78 de dosare, ca urmare a producerii unui număr de 112 victime. Din cele 29 de persoane decedate (după alte surse este vorba de 24 de morţi – n.a.), 11 au fost civili, 15 personal M.Ap.N. şi şi 3 personal M.I., iar dintre cele 83 de persoane rănite 55 au fost civili, 22 personal M.Ap.N. şi 6 personal M.I. (potrivit sintezei procuraturii)“.

În loc de concluzii

Potrivit http://romanian.ruvr.ru/2012_11_03/93358286/, „ancheta a concluzionat că elicopterul a fost doborât de către o rachetă necunoscută, lansată asupra sa (fie sol-aer de tip KUB de la divizionul AA de la Medgidia, fie una aer-aer, de pe un avion MIG-21 aparţinând Regimentului 86 de la Feteşti, decolat cu aceeaşi misiune de PCP). Şi acest caz a fost considerat, de către colegii lui Ilie Botoş, de la Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, conduşi de colonelul Mihai Popov, drept un accident de muncă, fără nici un vinovat“[10].

Monumentul ridicat la Tuzla în memoria celor patru eroi martiri decedați în tragedia elicopterului 89.
Monumentul ridicat la Tuzla în memoria celor patru eroi martiri decedați în tragedia elicopterului 89.

[1] Războiul radio-electronic a început pe 22 decembrie 1989, la ora 17:28, când se întunecase, astfel încât cercetarea spaţiului aerian cu dispozitivele optice era inoperantă. Mai întâi au apărut pe radare 10-15 ţinte aeriene evoluând cu viteză mică, la joasă altitudine, pe teritoriului Ungariei, în apropierea graniţei cu România. După 30-50 de minute, ţinte similare au apărut şi în apropierea graniţei cu Bulgaria şi a celei cu U.R.S.S. Manevrele acestor ţinte erau identice, constând în constituirea mai multor formaţii de luptă, în zone de serviciu în aer din apropierea graniţei cu România, pentru ca să dispară brusc de pe ecranele radar. Manevrele sugerau un atac pe mai multe direcţii spre interiorul României, ca început al unei intervenţii aeropurtate, care preceda ofensiva terestră. La orele 19:00, nici o aeronavă militară sau civilă nu mai era autorizată să decoleze de pe teritoriul României (vezi aici).
[2] Prin februarie 1990, M.Ap.N. de comun acord cu Parchetul Militar a expus ca probă materială a războiului radio-electronic, resturile unui balon meteorologic, prevăzut cu un reflector poliedric (un schelet de lemn învelit în foiţă de staniol), menit să inducă radarele în eroare, prin reflectarea undelor electromagnetice emise. Pe cutia de lemn „găsită” în apropiere de Timişoara, era inscripţionat în limba rusă „Fabricat în URSS”. Ceea ce a ascuns M.Ap.N. e faptul că mai exista şi o etichetă pe care scria în limba maghiară: „Cine aduce la organele locale un asemenea obiect primeşte 50 de forinţi”. Acel tip de balon nepropulsat de nimic, de care a fost agăţat şi reflectorul poliedric, nu poate atinge viteza de 200-600 km/h. Mai mult de atât, el fusese în înzestrarea armatei române şi în cea a armatei maghiare, în perioada 1950-1968 fiind importat din U.R.S.S., întrucât acesta era furnizorul unic de tehnică militară la vremea aceea. Şi că spre deosebire de normele armatei române şi ale Ungariei, cele ale URSS indicau incinerarea tuturor produselor de acest tip odată cu decizia de scoaterea din dotare. Armata Roşie a renunţat la baloane în 1957, odată cu plasarea pe orbită a primului satelit, prin urmare în 1989 aceasta nu putea folosi un balon pe care nu-l mai avea de 32 de ani. (Sursa: Vocea Rusiei). (vezi aici).
[3] Valentin Ciorbea, „Agresiunea psihologică și radioelectronicăpe litoralul românesc“, „Caietele Revoluției“ nr. 4(6)/ 2006, pag. 16 – 19.
[4] În decembrie 1989 deţinea functia de şef al luptei Radioelectronice din Comandamentul Marinei Militare.
[5] În prezent, decedat. Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989 a îndeplinit funcţia de şef al Statului Major al Marinei Militare.
[6] Viceamiralul (r) Constantin Iordache, „Acţiunile navale ale Marinei Militare în Revoluţia din decembrie 1989“, Editura: „Ex Ponto“, Bucureşti, 2004, pag. 14.
[7] General-locotenent (r) prof. dr. Costache Codrescu (Coord.), „Armata română în Revoluţia din decembrie 1989“. Studiu documentar – preliminar, Ed. Militarã, Bucureşti, 1994, pag. 242-243.
[8] În Raportul Departamentului Securităţii Statului, datat 1 decembrie 1989, referitor la proiectata reuniune G. Bush – M. Gorbaciov de la Malta, se preconiza să se discute problema exercitării de presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale, fiind avute în vedere îndeosebi R.P Chineză, Cuba şi România”. În cursul lunilor noiembrie şi decembrie 1989, structurile informative semnalau pregătiri militare specifice unor acţiuni de cercetare-diversiune efectuate de trupe maghiare la frontiera ungaro-română. Din direcţia U.R.S.S. s-au cules ştiri alarmante privind aplicaţii cu mari unităţi tactice, iar în zona Isaccea, la 19 decembrie 1989, s-a constatat construirea unui cap de pod plutitor. Pregătiri militare se semnalau şi în Bulgaria, într-un raion din sud-vestul Mării Negre. În sfârşit, după 9 decembrie numărul „turiştilor” sovietici „s-a înmulţit incredibil: de la aproximativ 80 pe zi la peste 1000 în 24 de ore” (Gheorghe Buzatu, Evenimentele din decembrie 1989 în context internaţional, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, Tom II, 1999, pag. 19). Toate aceste fapte şi multe altele susţin implicarea factorului extern în Revoluţia din Decembrie 1989.
[9] http://www.portalulrevolutiei.ro/index.php?menu=1&jud=28
[10] Din culisele Revoluţiei române din 1989. Partea a II-a – relatarea domnului Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992, despre evenimentele din timpul Revoluţiei române din 1989 (3 noiembrie 2012).
 

Comentează pe Facebook

Articolul precedentMisterioasa tragedie a familiei Skadowsky-Falz Fein la bordul yachtului „Ostara“
Articolul următorBlestemul lor se numește Ion Iliescu
CUMPĂNĂ C. CONSTANTIN - jurnalist • licenţiat al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Am muncit ca să te cresc“ - premiul pentru „Cel mai bun film de anchetă pe anul 1995“; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Şi Dumnezeu se odihnește“, despre catastrofa navală din 4/5 ianuarie 1995, filmt selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; •1996-realizator al filmului pentru TV „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“, despre viaţa oamenilor bolnavi de lepră din Dispensarul din Tichileşti-Tulcea; selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; selectat pentru Festivalul MEDIAFEST-Costineşti-1996, nominalizat pentru Gala Laureaţilor; •1990-2008-autor a numeroase ştiri, anchete, investigaţii, reportaje, interviuri, precum şi realizator de emisiuni pentru televiziune; •2006-autorul cărţii „Tragedia navei «Independența»“; •2007-coautorul cărţii „Catastrofa navei «Unirea»“; •2008-coautorul cărţii „Naufragiul navelor «Paris» şi «You Xiu»“; •2009-autorul cărţii „Terente“ (vol. I şi II); •2011-coautorul cărţii „Amintiri despre o flotă pierdută“ (vol. I şi II); •2011-membru de onoare al Ligii Militarilor Profesioniști; •2011-membru al Ligii Navale Române; • 2017 - "Elena de la Dunăre și Mare" - Film documentar (Elena Roizen), Redactor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here