„În ghiarele lui Terente“ – memoriul captivei Sylvia Cernescu

0
2226

„(…) Memoriile fostei captive Sylvia Cernescu, una dintre cele două fete răpite de Terente, cuprinse în serialul „În ghiarele lui Terente“ şi  publicate în cotidianul național „Dimineaţa“ din anul 1924, reproduc nu numai una dintre faptele care l-au făcut celebru pe bandit, ci şi un episod real şi dramatic din existenţa celor două domnişoare (Sylvia Cernescu și Netty Herscovici) răpite şi sechestrate. Faptele şi evenimentele au conţinutul de bază complet, sunt garnisite pe alocuri cu destul de mult senzaţional, sunt viu colorate ca să devină atrăgătoare, au un „miros“ apetisant şi îmbietor, deci conţin toate ingredientele necesare şi întrunesc condiţiile unei reţete ideale şi de succes, care să ducă la realizarea unui „produs“ convingător şi uşor vandabil!… Subiectivismul „autoarei“, deşi, din când în când, a distorsionat realitatea, aduce totuşi date şi informaţii necunoscute până atunci, punând sub o altă lumină unele dintre întâmplări şi personaje… (…)“[1] 

DIMINEAŢA, Anul XXI, nr. 6447, Vineri, 24 octombrie 1924, pag. 1 

Începând de mâine, „Dimineaţa“ va publica: În ghiarele lui Terente – Memoriul captivei Sylvia Cernescu 

Fiorosul bandit ale cărui crime au înspăimântat o lume este azi îndeaproape încolţit. Tovarăşii lui au căzut în mâinile Justiţiei şi nu va trece mult până în ziua când, şi el, la rândul lui, va ispăşi asasinatele, mărturisite, cu un cinism rar, nefericitei lui captive, d-ra Sylvia Cernescu.

În cele cinci zile petrecute în chinuri grozave, când viaţa îi atârna de un capriciu al brutei care nu avea omenesc decât înfăţişarea, în balta pustie, depărtată, d-ra Cernescu, fată cultă, plină de sensibilitate, dar şi de energie, şi-a format un proect. Acela ca, odată scăpată, să aştearnă pe hârtie nemaiauzitele torturi ale acestor clipe de iad.

Spre a distruge o legendă făurită fără rost asupra cavalerismului acestui fioros bandit, d-ra Cernescu ne-a trimis memoriul său, cu rugămintea de a-l publica. El va fi citit cu groază, milă şi înduioşare de toţi cei care s’au interesat de soarta celor două copile şi s’au bucurat de eliberarea lor.

Capitolele răpirei, ale maltratărilor, bătăiei la care a fost supusă Sylvia Cernescu, cum şi acelea ale numeroaselor crime mărturisite de Terente, vor umple de revoltă pe toţi cei ce aşteaptă prinderea banditului şi pedepsirea lui, ca o satisfacţie adusă dreptăţii omeneşti.

De mâine, dar, citiţi în ziarul „Dimineaţa“ ÎN GHIARELE LUI TERENTE memoriul Sylviei Cernescu.

Primul episod din serialul "În ghiarele lui Terente", apărut în cotidianul național "Dimineața", Anul XXI, No. 6448, Sâmbătă, 25 octombrie 1924, pag. 1.
Primul episod din serialul „În ghiarele lui Terente”, apărut în cotidianul național „Dimineața”, Anul XXI, No. 6448, Sâmbătă, 25 octombrie 1924, pag. 1.

DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6448, Sâmbătă, 25 octombrie 1924, pag. 1

În ghiarele lui Terente – memoriul captivei Sylvia Cernescu –

Domnule Director,

Întâmplarea nenorocită a capturării mele de către banditul Terente a dat loc la numeroase interpretări şi articole de ziare, din care multe clădite pe pură invenţie.

De pildă, s’a spus că n’ar fi deloc adevărat că eu aşi fi fost prinsă şi dusă în baltă de bandit şi că totul ar fi fost o mistificare din parte-mi dintr’un bolnav şi ciudat spirit de reclamă.

Apoi s’a spus că, deşi am fost capturată, faptul a avut loc cu bună voia mea, şi că groaza clipelor petrecute între cei trei bandiţi cum şi chinurile noastre au fost mult exagerate.

În sensul de mai sus am primit chiar multe anonime pline de ironii şi insulte, care au umplut măsura paharului amar ce mi-a întins soarta când am căzut în mâinile acestui bandit.

Găsind că toate acestea cum şi felul cum a fost redată figura lui Terente – ca aceia a unui haiduc de pe alte vremuri – nu corespund deloc adevărului, simţindu-mă şi profund lovită în sentimentul meu de demnitate şi dragoste de adevăr care m’a călăuzit până acum cu toţi anii mei tineri, am crezut de cuviinţă, domnule director, să redau ceas cu ceas, clipă cu clipă, tot ce ni s’a întâmplat nouă, fetelor, cum şi tot ce am constatat asupra caracterului, vieţii şi faptelor acestui bandit.

Vă trimit, deci, domnule director, aceste note ale mele, dv. care aţi apărat totdeauna dreptatea şi adevărul unei cauze, cu rugămintea d’a le da loc în stimatul dv. ziar“. SYLVIA CERNESCU 

În ghiarele lui Terente

Născută în oraşul Brăila, copilă unică a inginerului Cernescu, de o sănătate delicată, părinţii mei m’au înconjurat cu o dragoste puţin obişnuită, satisfăcându-mi în marginile posibilităţii gusturile mele lipsite de pretenţii prea mari. Fire contemplativă, purtată spre visare, mi-am petrecut copilăria în mijlocul animalelor, pe care le adoram. Pe rând, am crescut în curtea şi vasta grădină un ariciu, doi câini-lupi, iepuri, pisicuţe şi chiar o bufniţă. Sub îngrijirea mea, împărţită deopotrivă tuturor acestor dragi vietăţi, care au înlocuit întotdeauna, în ochii mei de copil, jucăriile neanimate, păpuşile fără de expresie şi simţire, micile mele protejate sau mai bine zis «menageria Sylvetei», cum le numea, cu zâmbetul ei plin de indulgenţă, buna mea mamă, creştea înfloritoare în cea mai bună armonie.

O zi petrecută dând mâncare ariciului, împăcându-l cu veveriţa, legănând pisicuţele, făcea mai mult pentru mine decât ceasuri întregi de alergătură şi jocuri zburdalnice cu micuţe prietene din care aveam prea puţine.

Anii petrecuţi la pensionul Notre-Dame[2] din Galaţi, apoi la cel din Brăila, mi-au lăsat amintirea unor clipe de reculegere sufletească, în care nu intra niciodată plictiseala. Îmi plăcea să stau de vorbă cu mine şi nu o dată   mi-am făurit diferite basme pe care mi le povesteam singură, întrupând în mine însămi pe bunica sfătoasă şi copila avidă de fantastic. Mai târziu, în urma unor accidente din care am scăpat în chip miraculos, ca rostogolirea dintr’o trăsură, căderea din tren şi câteva boli grave, am rămas cu un soi de filosofie, care, cu toţi anii mei tineri, ani în număr de 17, mi-a întărit pornirea spre contemplare şi spre o viaţă izolată.

Trăiam, mai cu seamă de la moartea tatălui meu, petrecută acum cinci ani, şi mai strâns legată de mama, neieşind decât foarte rar şi departe d’a fi una din obişnuitele bărcilor de excursii, care populează Dunărea până în bălţile Ghecetului, mai în fiece Duminică.

 Excursia fatală. Întâlnirea cu Netty

Cu toată izolarea în care trăiam, în mijlocul cărţilor şi al dragilor mele animale, nevoia de aer, de puţină mişcare mă ducea câte odată pe străzile populate ale Brăilei.

Într’o zi, o exclamaţie de bucurie sinceră mă întâmpină:

Tu eşti, Sylvia, draga mea, ce ai mai făcut?

Era o veche colegă de pension, cu care o dusesem foarte bine în şcoală, dar de care mă despărţise viaţa în aşa chip că, cu toate că eram în acelaş oraş, nu ne văzusem de multă vreme.

Simţii bucurie la întâlnirea prietenei, ne sărutarăm şi promisei la insistenţele ei să mă duc să o văd în curând.

Dar firea mea retrasă birui promisiunea dată şi, în ziua când trebuia să-mi vizitez fosta colegă, îmi găsii nu ştiu ce motiv să rămân tot acasă.

Netty, însă, drăguţă şi veselă, nu se lăsă bătută şi, în ziua de Sâmbătă, 12 Iulie, veni ea la mine. Auzii pe scări paşii ei şi ciripitul vesel al vocii fragede:

– Uricioaso, te-am aşteptat.

– Iartă-mă, răspund eu cu un sărut, n’am putut.

– Bine, te iert, dar cu condiţia să-mi promiţi că mâine vei veni negreşit dup’amiază să faci cunoştinţă cu frate-meu Mihai şi să ne plimbăm cu barca. Să vezi ce frumos o să fie! Merge şi familia; o să vâslim pe rând, să te mai distrezi şi tu.

Eşiam aşa de rar, încât această plimbare proectată cu amica mea sosi ca o adevărată bucurie.

A doua zi, însă, mă sculai cu un fel de greutate în inimă. Calendarul marca 13 Iulie. Mama, mai tăcută ca de obicei, părea tristă. Mâncarăm în tăcere, iar după masă, cum luasem o carte în mână, să-mi treacă vremea până la plecare, mama îmi zise cu glas domol şi puţin cam trist:

– Ai face bine, Sylvio, să stai acasă.

– Dar de ce, mamă? Ştii că am promis.

– Ştiu, dar părerea mea e să nu te duci.

– Lasă, mamă, că n’am să stau mult.

Cum ceasul de plecare se apropia, mi-am pus pălăria, mi-am luat o jachetă, mi-am mângâiat pisicuţele. Toate gesturile mele, însă, păreau maşinale.

Nu ştiu de ce, cu toate că apa îmi place şi mă atrage totdeauna cu farmecul ei ascuns, de astă dată nu mă puteam decide să plec.

Se părea că fiece lucru mă reţine; că pentru întâia oară simţeam farmecul celor înconjurătoare, căldura privirei mamei. Totuşi, mă zmulsei acestor sentimente neînţelese şi, pe cât în glumă, pe cât în serios, sărutai pe mama, zicându-i:

– Îmbrăţişează-mă, scumpo, că nu se ştie dacă ne mai vedem. Apoi, văzând că ea se întristează d’odată, am început să râd, zicându-i:

– Haide, mamă, nu fii copilă, mă întorc peste un ceas.

De-aş fi ştiut că acest ceas se va transforma în cinci zile şi cinci nopţi de groază, pândite la fiece colţ de moarte şi de capriciul unei fiare, ce n’aşi fi dat să rămân! Dar nimic nu avu puterea să oprească mâna care îmi întindea paharul amar ce-mi era sortit să beau.

Plimbarea pe Dunăre. Apariţia banditului

Nerăbdătoare d’a mă vedea apărând, prietena mea Netty mă primi bătând din palme, veselă şi drăgălaşă ca o zi de primăvară. Peste câteva minute veni şi fratele ei cu încă un prieten, şi ambii mi se adresară voioşi:

– E o lume nemaipomenită pe Dunăre, timpul e superb! Haideţi, fetelor, că e păcat să staţi închise în casă!

Pornirăm deci câte-şi patru spre debarcader, unde aleserăm o barcă încăpătoare, în care ne suirăm. Timpul era calm. Undele Dunărei, când verzi, când albastre, erau brăzdate de zeci şi zeci de bărci, care, legănate uşor, lunecau spre Ghecet, locul favorit de excursie al brăilenilor.

Aci, câteva mici restaurante, un păduriş înverzit, atrăgeau numeroasele grupuri de excursionişti, cari poposeau prinzând bărcile de mal, se plimbau, luau masa sau nu, întorcându-se veseli înapoi.

Erau ceasurile aproape şapte şi jumătate. Soarele începuse să apună, colorând Dunărea în mii de nuanţe de un violet roşiatec.

Cum eram ultimii plecaţi, gustam în semi-izolarea noastră pe ape tot farmecul atmosferei liniştite şi al răcoarei ce ne învăluia cu mantia totdeauna înviorătoare după o zi de Iulie. Era aşa de frumos! Prin văzduh stoluri de păsări de apă porneau către tainicile (…), iar Brăila începea să-şi aprindă, unul câte unul, ochii ei luminoşi din ce în ce mai apropiaţi.

Copleşiţi de farmecul firei, noi, fetele, începurăm să cântăm încet „Flori de nufăr“. Eram aşa de sigure de clipa fericită în care trăiam, încât nici nu visam că din stufişurile bălţei ne pândeşte răutatea omenească, mişelia sufletelor de fiară, care niciodată nu se înduioşează de un cântec, de o rază caldă sau de un petec de senin.

Presimţire sau coincidenţă, tânărul Mihai rupse d’odată vraja zicând:

– Ce-ar fi, fetelor, de ne-ar ieşi în cale Terente?

Eram aşa de departe de tot ce poate întrupa urâtul în viaţă, atât de furată de vraja din juru-mi, încât mai mult mă impresionă ruperea tăcerei armonioase decât cuvântul rostit.

– Terente, am răspuns eu, dar cine e Terente?

– Cum, nu ştii? – reluă Mihai, e banditul fioros de care a început să se cutremure o lume; bestia cu chip de om, care nu se înduioşează de nimic.

Cuvintele lui Mihai mă îngroziră fără să-mi dau seama. Dar Netty, bună şi blândă, interveni:

– Eu nu cred să fie aşa de rău cum se spune; îl cunosc, că a mâncat pâine în curtea noastră. Era amantul servitoarei şi ne făcea diferite servicii.

Noaptea se apropie. Glasul ameninţător

Schimbarăm vorba, căci Brăila se apropia din ce în ce. Ne aflam tocmai la o depărtare de opt metri de canalul Corotişca, în faţa pescăriilor Brăilei, când, deodată, în semi-întunericul ce ne învăluia, un glas neaşteptat şi poruncitor răsună scurt:

– Opriţi! Iar dintre tufişurile de sălcii apăru o barcă cu trei oameni în ea. Doi stăteau jos, iar al treilea în picioare, cu puşca întinsă spre noi. Încremeniţi, ne uitam la omul înalt, îmbrăcat în haine de doc deschise, cu un fes în cap, care ţinea în vârful carabinei întinse cele patru vieţi ale noastre. În jurul nostru, nimeni; tăcere de moarte, ruptă deodată de şoapta îngrozită a lui Mihai: – «Terente, e Terente, suntem pierduţi!». (Va urma)

Cotidianul "Dimineața" din 25 octombrie 1924, episodul II din serialul "În ghiarele lui Terente".
Cotidianul „Dimineața” din 25 octombrie 1924, episodul II din serialul „În ghiarele lui Terente”.

DIMINEAŢA, Anul XXI,  No. 6449, Duminică, 26 octombrie 1924, pag. 1

Capturarea. Clipe de groază

Cap. II.

Barca ce aducea ca o arătare a groazei pe fiorosul bandit se apropiase, iar Netty şi fratele ei, deşi surprinşi de spaimă şi dezgust, încercară să-l îmblânzească, strigându-l prieteneşte:

– Ştefane, tu eşti? Ce mai faci, Ştefane?

– Ah, voi eraţi, tu şi cu Netty! Dar ceilalţi cine sunt?

– Nişte veri d’ai noştri, răspunse Mihai.

– Veri? Păcat. Credeam că e cumnată-tău din Bucureşti, că de la el aşi fi luat gros. În orice caz, scoateţi tot ce aveţi în buzunare!

Zicând acestea, Terente îşi apropiă barca d’a noastră şi începu să ne caute. Tinerii dădură toată suma ce aveau asupră-le, scoţând şi inele din degete şi ceasurile din buzunare.

Banditul însă nu se mulţumi cu atâta şi, după ce ne porunci răstit nouă, fetelor, să stăm jos şi să nu crâcnim, se adresă tânărului S.[3], care ne întovărăşea:

– Dezbracă-te şi dă-mi hainele! – ceia ce acesta, sub imperiul teroarei, îndeplini imediat.

– Să mă dezbrac şi eu, Ştefane? – imploră glasul lui Mihai.

– Da, dezbracă-te şi tu, că ai destule haine acasă! Şi, acum, spuneţi-mi ce căutaţi prin locurile mele!

– Am fost la Ghecet.

– A! Aţi fost la Ghecet, rânji banditul. Apoi, de ce nu mi-aţi adus şi mie ceva pui, ceva băuturică d’acolo?

– De, nu ştiam că o să ne întâlnim, răspunseră băieţii, crezând că, de vor fi în aceiaşi notă de glumă cu banditul, se va mai îndupleca cu noi. Dar o fiară ca el e departe d’a fi înduplecată uşor şi instinctul lui de pradă răsări d’odată şi mai straşnic la apariţia unei alte bărci plină cu lume ce venea p’aproape.

– Staţi, staţi! – se auzi din nou glasul temut al lui Terente.

Cum însă barca vizată avea doi lopătari voinici, aceştia vâsliră cu putere şi dispărură repede, ducând cu ea speranţa fugară a salvărei noastre.

La pierderea unei prăzi ce socotea mai grasă ca a noastră, grozavul bandit se înfurie şi, după ce slobozi zadarnic două focuri în direcţia bărcii, se răsti cu violenţă:

– Păcat, ăştia păreau «Barosani». Am scăpat un chilipir bun, şi asta din pricina voastră. Haide, acum ştergeţi-o, băeţii pot să plece!

– Dar fetele, ce o să fie cu ele? – exclamară cu durere tinerii.

– Fetele o să le duc eu la Brăila. Să treacă în barcă la mine! Hai, Netty, hai, domnişoară, hai cu neica! Ştefan vă duce el la Brăila!

La auzul acestei sentinţe fără de apel, întreaga groază a situaţiei noastre ne copleşi. Începurăm amândouă să implorăm brutele, crezând că le vom înduioşa. Ne vedeam prada acestor bandiţi al căror scop nu-l ştiam sau ne era frică să-l bănuim. Singure, numai cu ei în noaptea şi pustiul mlaştinelor!

– Ştefane, strigă Netty, am să-ţi dau ce vei vrea tu, bani, haine, am să ţi le pun pentru tine unde o să spui tu, numai fie-ţi milă, lasă-ne să ne întoarcem!

Banditul, însă, rânjea ca o fiară, cu mii de subînţelesuri, care îmi înfiorară sufletul mai mult, ca o prevestire de moarte. El încheiă scurt:

– V’am mai spus că ce am să fac cu voi e treaba mea. Am să vă duc eu la Brăila, n’am să vă omor.

Atunci văzurăm că orice rugă era de prisos, orice chemare înăbuşită cu ameninţări şi, pe jumătate leşinate de spaimă, asistarăm la lupta grozavă a băieţilor cu bandiţii, care-i legară, trântindu-i în barca în care se aflau, apoi ne ridicară pe sus urlând: – «Nici un scâncet sau vă sfărâm!».

Ameţirăm şi căzurăm în fundul lotcei, unde destinul nemilos hotărâse că vom vărsa atâtea lacrămi şi ne vom pierde chiar viaţa.

Când ne trezirăm eram departe de barca în care fusesem aşa de vesele şi răsunase de cântecele noastre fără grije. Prin capul meu treceau mii de gânduri negre. Acuma ştiam bine că nu o să mai văd Brăila în seara aceia şi poate nici a doua zi sau nici odată. Un val cald de lacrămi mi se urcă în ochi la gândul mamei, care, neliniştită, se uita mereu în clipa aceea la ceas.

O vedeam parcă aevea, palidă şi delicată cum o făcuse viaţa şi atâtea nopţi de veghe la căpătâiul copilăriei mele, frământându-se de grije, apoi pornind spre casa Nettyei ca să întrebe de soarta mea.

În tăcerea nopţei nepătrunsă din baltă, eu nu auzeam decât glasul iubit al mamei, întrebând cu inima la gură: – «Unde e Sylvia? Ce e cu copila mea? Ce e cu fetele noastre? Ce vor deveni ele?».

Întrebare torturătoare ce ne puneam amândouă în fundul bărcei-închisoare, dar căreia nu răspundea decât tremurul stelelor, răsărite rând pe rând pe infinitul unui cer de sticlă.

•••

Câtva timp merserăm în linişte. Terente şedea nemişcat la capătul lotcei, cu puşca întinsă, urechia aţintită, gata să tragă la fiece zgomot suspect, iar noi ghemuite jos ca nişte pachete vii lângă alte obiecte nelămurite, aruncate în neorânduială în fundul bărcii.

Ceilalţi doi vâsleau şi, după atitudinea lor supusă, înţeleserăm că nu erau decât nişte instrumente în mâinile banditului. După un timp, însă, Terente se plictisi de tăcerea îndelungată şi începu să întrebe pe Netty de cei d’acasă, de gustul ce i-a venit să se ducă la Ghecet etc., ceia ce făcu pe amica mea să prindă puţin curaj şi să-i răspundă, întrebându-l la rândul ei:

– Ştefane, de ce m’ai luat? De ce nu m-ai lăsat cu fraţii? Ce gând ai cu noi? Nu e aşa că tu ai să fii bun şi nu ai să ne omori? Tu, care ai trăit în casă la noi, o să-ţi aduci aminte că toţi am fost buni cu tine.

Banditul, la acest potop de cuvinte, stătu puţin pe gânduri, apoi zise cu glas supărat:

– Nu puteam să vă las cu băeţii, că eu am planul meu. Vreau să vă duc acasă chiar astă-seară.

– Astă seară! – se bucură biata Netty. Tot eşti tu bun, Terente.

Dar banditul rânji şi eu înţelesei că promisiunea lui e o bătaie de joc. (Va urma)

Episodul IV din serialul "În ghiarele lui Terente", cotidianul "Dimineața", Anul XXI, No. 6451, Luni, 27 octombrie 1924, pag. 1.
Episodul IV din serialul „În ghiarele lui Terente” (cotidianul „Dimineața”, Anul XXI, No. 6451, Luni, 27 octombrie 1924, pag. 1).

DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6451, Luni, 27 octombrie 1924, pag. 1

Păzite în d’aproape

Cap. IV.

Mergeam într’una printre stufişuri, paralel cu Brăila, care se vedea feeric iluminată ca un oraş din basme. Pe primul plan vedeam vapoarele ei ancorate, semănate cu candele de toate culorile. Vase mari sosite din depărtări spre a încărca produsele ţării noastre păreau ca nişte fantome în întuneric. Pe fundal se vedeau case albe, case în care domnea liniştea, case printre care era poate şi a mea. Stăteau nepăsătoare de jalea copilelor pierdute fără de apărare.

Un strigăt mai puternic, o chemare, ar fi trezit poate cheiul, portul unde atâţia voinici se pregăteau de somn. Dar banditul veghea şi orice sunet din partea noastră ar fi fost înăbuşit poate cu un foc de armă. Cred că nici o tortură nu se va putea compara cu ceiace am simţit noi în clipele acelea. Să te vezi pierdut, să zăreşti în faţa ta ca un miraj lumea, viaţa, scăparea, să ai grai şi să fii silit să stai mut, frângându-ţi mâinile şi lăsând lacrimile tăcute să dea un ultim adio celor dragi!

Frământată de atâtea gânduri chinuitoare, nici nu simţeaam răceala nopţii din ce în ce mai străbătătoare, când Terente îmi zise:

– Pune-ţi o haină pe tine, că eşti îmbrăcată în alb şi se poate vedea de departe, iar eu n’am gust să intru mesa[4] din pricina ta. Mai bine te azvârl în apă!

Am ascultat, mai ales că începusem să tremur de frig, şi mă acoperii cu o haină ciobănească pe care văzui a doua zi pete mari de sânge.

Cât despre biata mea prietenă, ea tot nu pierduse speranţa că va fi redată familiei în seara aceia. Numai când văzu că lotca ia o direcţie opusă Brăilei, că luminile ei se fac din ce în ce mai mici, lacrimile o podidiră, iar eu, adresându-mă lui Terente, îi zisei:

– Bine, Ştefane, de ce nu eşti om de cuvânt? Uite, ne-am depărtat de Brăila!

– Lasă, nu vă speriaţi, răspunse mai domol banditul. Voi nu înţelegeţi că nu vă pot duce aşa, pe lumină, la Brăila? Am să vă duc spre Lacul Sărat, unde nu e lume. Acolo o să vă urcaţi într-un tramvai şi tot în seara asta o să fiţi acasă.

– Nu te cred, Ştefane, căci, dacă aveai de gând să ne dai drumul, nu ne mai luai cu tine; ne lăsai în barca noastră, cu băeţii cari vor fi acu la adăpost, nu ca noi în baltă!

Terente tăcuse şi, la promisiunile amicei mele d’ai da haine, alimente, nu răspunse nimic, poruncind în ruseşte tovarăşilor să vâslească înainte.

Noaptea de groază

Barca ce ne ducea ghemuite, îngheţate de groază în întuneric, pe ape şi printre stufişuri necunoscute, înainta mereu liniştit. Peste vr’o câteva ceasuri intrăm într’un desiş de sălcii mici, prin care credeam că nu se poate străbate.

Dar lotca îşi făcea drum şi, după un timp oarecare, ieşirăm la un luminiş, unde zărirăm ceva alburiu. Era o barcă de pescari, acoperită cu pânze într’o parte, spre a feri pe cei dinăuntru de insectele aşa de numeroase în baltă. Terente porunci vâslaşilor lui să se apropie şi, atingând barca, izbi acoperişul de pânză cu vârful puştei, în semn de chemare. Un cap hidos, plin de păr, din care luceau numai doi ochi ca nişte licurici, se desenă d’odată pe cerul înstelat, uşor luminat de lună.

Terente, care sărise în barca streină, începu să vorbească ruseşte cu apariţia aceia uricioasă, cum şi cu ceilalţi ce stăteau ascunşi, arătând din când în când spre noi.

Am încercat să vorbesc şi eu cu ei, să-i rog să intervină în favoarea noastră, să le spun cine suntem, dar banditul se înfurie, mă opri scurt, zicându-mi:

– Nici o vorbă, de vrei să scapi cu zile!

După câteva clipe, Terente se urcă iar în barca noastră şi pornirăm din nou.

– Cine au fost ăştia?

– Ia, nişte pescari; i-am întrebat dacă e mult peşte p’aci şi mi-au răspuns că da. Acum tăcere şi dormiţi!

Să dormim! Ghemuite, îngrozite, pătrunse de frig şi spaimă, cu trei bandiţi fioroşi alături, ce cuvânt putea fi mai ironic decât acela  de «dormiţi». Mă strânsei lângă Netty, luând-o în braţe şi căutând să ne încălzim una pe alta, să ne comunicăm puţin curaj, căci ne simţeam sfârşite.

Episodul IV din serialul "În ghiarele lui Terente" (continuare).
Episodul IV din serialul „În ghiarele lui Terente” (continuare).

Lipitoarea

D’odată simţii ceva rece lunecându-mi pe gâtul meu gol. Pun mâna şi apuc o lipitoare mare, din care foiesc cu duiumul prin bălţi. O arunc în apă, apoi îmi reazăm capul de marginea bărcei şi mă podidesc gândurile. Eram aproape înţepenită de poziţia incomodă şi de frigul nopţii şi drumul mi se părea nesfârşit. Din amorţeala în care căzui, mă trezi o violentă durere la cap. Înspăimântată, caut în părul meu ce-l purtam lung până la umeri şi am aceiaşi senzaţie de ceva rece, moale ca un mic şarpe ce făcea una cu pielea capului. Era o nouă lipitoare, care reuşise să se înfigă şi trăgea din sângele meu cu aşa putere încât mi se părea că mi se scurge încet viaţa în trupul ei ce se umfla din ce în ce. Deşi îngrozită, instinctul de apărare îmi dădu curaj şi, apucând lipitoarea, trăsei din răsputeri de ea. Abia reuşesc să o smulg şi ceva cald începe să-mi curgă pe tâmplă, pe obraji, până la gât. Pun mâna şi o retrag plină de sânge. Atunci, ne mai putând să mă stăpânesc, îi zic lui Terente:

– Ştefane, îmi curge sângele şiroaie din cap, m-a muşcat lipitoarea şi îmi pierd puterile.

– Ei, asta mai lipsea acum! – isbucni el furios. Ce să-ţi fac eu? O să te arunc şi eu în apă cu un ceas mai de vreme! (Va urma) 

TERENTE (desen realizat de artistul plastic constănțean Ion Tițoiu în anul 2008).
TERENTE (desen realizat de artistul plastic constănțean Ion Tițoiu în anul 2008).

DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6453, Miercuri, 29 octombrie 1924, pag, 3

IV.

Înspăimântată de ferocitatea banditului, nu am mai zis apoi nimic. Mi-am muiat batista în apă şi am ţinut-o pe locul rănit toată noaptea, care ni s’a scurs mergând mereu printre sălcii spre un adăpost necunoscut. Terente nu s’a culcat deloc. El a stat cu coatele pe genunchi şi puşca alături, veghind la cel mai mic zgomot.

Dela un timp luna se ascunsese. Un miros infect de baltă ne făcea în fiece minut să ne cutremurăm de greaţă, iar broaştele din jurul nostru stârneau un concert infernal, acoperind bâzâitul miilor de ţânţari, ale căror muşcături neîncetate contribuiau la infernul acestei nopţi de groază.

Erau poate orele trei, când, în fine, ne oprirăm la un fel de ochiu de baltă, lângă un copac mare, scorburos, unde Terente îşi ţinea merindele.

La orizont începuse să apară o dâră alburie, iar în jurul nostru toate păreau încă fantomatice. Netty zăcea într’o semi-inconştienţă pe care i-o invidiam şi din care nu aşi fi vrut să o trezesc.

La prima ochire ce aruncai asupra-mi, mă văzui plină de sânge. Părul, gâtul, faţa, toate erau pline. Îmi băgai capul în apă, mă spalai, apoi începui să examinez pe cei în mâinile cărora stetea sentinţa noastră de viaţă şi moarte.

Terente, groaznicul bandit, şeful temut al celorlalţi doi, era un tânăr înalt, bine legat, puternic, cam de vr’o 28 de ani. Faţa lui arsă de soare, cu totul bronzată, avea trăsăturile regulate, ochii albaştri, părul şaten, destul de mare şi o mică mustaţă castanie, care adumbrea buzele lui subţiri şi veşnic batjocoritoare.

Portretul lui Terente de pe biletul de identitate eliberat de Poliția din Rusciuk pe un nume fals (Nicola).
Portretul lui Terente de pe biletul de identitate eliberat de Poliția din Rusciuk pe un nume fals (Nicola).

Văzându-l, nu mi-am putut stăpâni mirarea. Cum, acesta era Terente, banditul şi asasinul? Nu-mi venea să cred. Aşi fi găsit mai potrivit să văd o faţă bărboasă, doi ochi feroci, decât chipul de toate zilele ce aveam înaintea mea.

Dar, privit mai bine, acel chip avea o expresie de sarcazm, era întipărit cu aşa cruzime încât, după câteva clipe, te-ai fi simţit neliniştit în faţa lui, chiar de nu ai fi ştiut cine se ascunde sub privirea albastră aşa de tăioasă.

Îmbrăcat  în haine de doc deschise, purtând când un fes, când pălărie de paie, Terente vorbeşte răspicat într’o românească stricată, în care amestecă şi cuvinte radicale, spuse cam fără rost.

Al doilea tovarăş, care am aflat mai târziu că era văr cu Terente şi mai tânăr ca el, deabia de 20 de ani, era d’o ferocitate fără seamăn. De origine rusă, Deiu Petroff avea părul blond închis, cu trei şuviţe albe la spate, fruntea îngustă, ochii mici ca de şoarece, albaştri deschis, nasul mic, buze groase răsfrânte, iar pe faţă o expresie fioroasă, veşnic posomorâtă.

Al treilea era novice în meserie, nefiind recrutat de Terente decât de două luni; era tipul pescarului lipovean. Tânăr şi acesta, numai de 22 de ani, tot blond, cu ochii spălăciţi, albaştri, figura urâtă, prostească; Lavrinte, tăcut, nu vorbea şi nu făcea vreo mişcare tot timpul. Ceilalţi spuneau că e bolnav de friguri.

Dela aceşti trei criminali, dela aceste brute, cărora nu li se mai putea spune oameni, depindea cinstea şi viaţa noastră.

Capriciul lor putea să decidă pentru un da sau un nu dacă vom mai vedea soarele luminos, căsuţa copilăriei noastre sau vom sluji de hrană fragedă numeroşilor peşti, pe care nici unul dintre bandiţi nu se turbura să-i pescuiască.

Terente (fotografie publicată în cotidianul "Cuvântul", Anul VI, No. 64, Vineri, 20 Martie 1925, pag. 1).
Terente (fotografie publicată în cotidianul „Cuvântul”, Anul VI, No. 64, Vineri, 20 Martie 1925, pag. 1).

Între timp se făcuse ziuă bine. Soarele începuse să încălzească şi Terente, trezit din toropeala nopţei, se apropiă de salcia cea scorburoasă de care legase barca, scoase un butoiaş cu brânză, pâine dintr’o desagă şi ni le întinse.

– Haide, mâncaţi, ne zise el, că parcă aţi fi nişte pisici leşinate!

Netty, cu ochii umflaţi de plâns, sfârşită de suspine, respinse cu scârbă mâna întinsă a banditului, dar acesta nu înţelegea să fie refuzat şi strigă plin de furie:

– Mâncaţi, vă zic, că, de nu, vă arunc în apă!

De spaimă, mestecarăm câteva bucăţele de brânză, udate cu lacrimi care ni se opreau mereu în gât, pe când Terente adăogă rânjind:

– Hei, e bună brânza ciobanului? Dar zeghea lui v’a ţinut de cald?

– Dar de ce e plină de sânge, Ştefane? – îl întreb eu.

– De ce? Auzi vorbă! Apoi aşa i se scurge omului sângele când îl porneşti pe lumea cealaltă.

– Cum? – ţipai eu. Ai omorât şi pe cioban, un biet cioban sărac?

– Apoi, dacă era sărac, la ce bun să mai trăiască? Dar vezi că nu era chiar aşa sărac, afurisitul dracului!

Dar asta e o altă poveste, pe care am să v’o spun mai târziu. Mai târziu! Va să zică, chinul nostru nu va lua sfârşit în ziua aceea, cum speram? Terente vrea să-şi ţină prada, ba încă se pregătea să-şi facă culcuş după modul sălbatecilor, iar noi priveam încremenite pregătirile lui, fără a putea spune un cuvânt în fioroasa singurătate a bălţei.

 Încercarea de fugă

Nehotărârea soartei noastre, caracterul schimbăcios al banditului de care depindeam acum ca nişte roabe, mi-au dat ideia că, poate, cu şiretenie, cu vorbe blânde, aducându-l pe departe, să obţinem eliberarea sau un tratament mai bun.

Ca orice fire sanguinară şi violentă, lacrimile şi rugăciunile insistente îl exasperau şi nu o dată a vrut să împuşte pe biata Netty, care, de dimineaţa şi până seara, îl întreba plângând:

– Când ne duci, Ştefane, când ne duci?

– Ah! – i-a zis el într’un rând, ai noroc că eşti tu, că am fost în casa voastră, că pe alta care m’ar fi enervat atâta aşi fi împuşcat-o, ca pe grec.

– Care grec, Ştefane? – îl întreb. Povesteşte-ne şi nouă!

Cum eu nu plângeam şi nici nu-l imploram prea mult, prefăcându-mă că am încredere în el, banditul începu să povestească tot, tăind la crengi de sălcii pentru «culcuşul» nostru suspendat.

– Apoi, să vezi, într’o zi am întâlnit un grec, care avea nişte merinde, şi i-am spus să stea pe loc că, de nu, îl împuşc. – «Da’ de ţe să mă împuşti? Iacă, nu vreau să stau, că nu ţi-am făcut nimic!», se împotrivi grecul. – «Taci, grecule, din gură!», i-am strigat eu. – «Ba nu tac. De ţe să mă împuşti? Eu nu cred că o să mă împuşti». Tot aşa cu «de ţe să mă împuşti», până m’am «nervat» de tot şi «Pac!» ţi l-am întins jos, ca să vadă grecul «de ţe l-am împuşcat».

Povestirea ne înfiorase şi Netty, care văzu tocmai atunci ce înseamnă să «nervezi» o astfel de fiară, îngălbenise de tot. Terente se făcu însă că nu bagă de seamă şi, după ce isprăvi de aranjat patru sălcii la distanţe egale, legă de ele cu frânghii crengi de salcie tăiată şi ne zise:

– Ia poftiţi, porumbiţelor, şi vă urcaţi în legănaşul vostru!

Cum ezitam, însă, să ne urcăm în acest hamac improvizat, el se răsti din nou la noi:

– Haideţi odată, nu mai staţi la gânduri, că n’am să vă rog!

Atunci, de frică, ascultarăm, cum am ascultat mereu tot ce ne-a poruncit, pentru a-l îmblânzi, şi ne urcarăm în hamacul în care se sui imediat şi banditul, lungindu-se între noi amândouă, spunând că vrea să doarmă, că e obosit. Dar cum era voinic şi mare, crengile începură să troznească când îşi întinse corpul.

– Uite, din cauza voastră nu am eu loc! – răcni el. Treci tu în barcă, Netty, că n’am poftă să cad în apă!

Prietena mea se coborî în barca ce o trase la oarecare distanţă, iar eu, lângă bandit, ascultai îngrozită cum mă invită şi pe mine:

– Hai, culcă-te şi dormi şi tu puţin, că la noapte o să umblăm într’una, că am să vă duc acasă.

Nu mai credeam nici un cuvânt din spusele fiarei şi mă uitam la el cum, doborât de trudă şi nesomn, începu să sforăie lângă mine. (Va urma) 

Episodul V din serialul "În ghiarele lui Terente" (cotidianul "Dimineața", 28 octombrie 1924).
Episodul V din serialul „În ghiarele lui Terente” (cotidianul „Dimineața”, 28 octombrie 1924).

DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6454, Joi, 30 octombrie 1924, pag. 3

 V.

Desperarea, situaţia grozavă în care mă aflam, mă făcu să prefer orice, chiar moartea, decât să mai continui a trăi dezgustătoarele clipe în astfel de captivitate. Începui să scrutez cu atenţie împrejurimile. Numai cer, apă şi stufişuri de sălcii. Nu ştiam unde mă aflu. Era oare pământul p’aproape? Voi mai revedea căsuţa mea, pe biata mea mamă, aşa de singură fără nimeni? Durerea mi se urcase până la nebunie şi îmi dete gândul d’a fugi ori unde o fi, ori cum o fi.

După o criză de lacrimi, care mă mai linişti puţin, mă plecai spre bandit, care dormea lângă mine, îi luai binişor puşca de care nu se despărţea o clipă şi o ţinea culcată lângă el, şi, binişor de tot, trăsei cuţitul mare ce avea la brâu.

Arma tăioasă, adevărata armă de bandit, era în mâinile mele de fată decisă la orice. Îmi făcui un plan nebunesc, recunosc. Acela d’a omorî pe bandit, apoi d’a împuşca pe ceilalţi doi şi d’a lua pe Netty cu barca să fugim.

Acum, că sunt cu mintea limpede, recunosc că planul meu era nebunesc, dar exasperarea mea nu mai ţinea socoteală de nimic. Aveam în mântă cuţitul răzbunător de tot tratamentul fiarei şi căutam unde să-l împlânt. În inimă? Poate dau de vr’o coastă şi numai îl rănesc. În gât? Da, în gât. Auzisem că o astfel de rană e mortală. Vedeam gâtul bronzat şi pulsaţiile puternice ale arterei sub piele. Eram gata să lovesc, dar iar mă temui că nu voi reuşi să nimeresc bine şi mă hotărâi să-i leg mâinile.

Cum avea o mână întinsă spre mine, am luat binişor o sfoară dela săculeţul cu pâine, am petrecut-o sub pumn şi, încet, am vrut să-i aduc şi mâna cealaltă. Repet, era o nebunie, dar nu mai ştiam ce înseamnă riscul. Fatalitatea sau, mai bine zis, greutatea executărei acestei mişcări trezi pe bandit, care înţelese totul la prima ochire şi vru să pună mâna pe mine, dar eu sărisem deja în apă, unde, în prima lui furie, descărcă un glonţ, fără a mă nemeri.

– Ah! Ai vrut să fugi, blestemato! Las’ că-ţi arăt eu ţie! – spumegă el, aproape nebun de furie.

Mă apucă atunci de haine, de păr, mă trase sus şi, oh, grozăvie adăogată la toate cele de mai sus, începu să mă lovească pe obraz, fără suflare. Apoi mă răstigni pe o salcie apropiată şi mă legă cu frânghiile, lăsându-mă să stau aşa întreaga zi şi noaptea ce a urmat. Eram cu hainele ude, şi răcoarea ce sosise repede, odată cu seara, mă făcu să tremur ceasuri îndelungate, fără ca nimeni să se turbure.

Din când în când, suspinele înăbuşite ale amicei mele din barcă îmi aduceau aminte de timpuri mai bune, de copilăria mea delicată, de pneumonia avută şi, ca o ironie, mi se plimba mereu prin gând cuvintele doctorului casei şi recomandaţiile lui către mama: – «Să fie ferită de răceală, să-i dai tonice multe, să o îngrijeşti bine că, de nu, o pierzi!». Şi astfel, când în gânduri d’o sfâşietoare durere, când într’un semi-leşin, stătui până la ziuă întinsă, cu membrele tăiate de funia groasă şi înţepenită pe crăngile tari. Speranţa uşoară ce avusesem peste zi, că banditul se va îndura să ne redea familiei, se topise de tot şi văzui cu adâncă disperare că torturile noastre abia încep.

Brăila văzută de pe Dunăre (reproducere din cartea "Icoane dunărene" de Mihai Tican Rumano, pag. 127).
Brăila în anul 1933, vedere de pe Dunăre (reproducere din cartea „Icoane dunărene” de Mihai Tican Rumano, pag. 127).

Furia lui Deiu

Dar ceasurile trec ori cât ar fi ele semănate de chinuri, ori cât am crede că din clipă în clipă nu vom mai putea suporta tortura şi vom sucomba sub apăsarea ei. Astfel trecu şi noaptea d’a doua a capturărei mele, petrecută toată, cum spusei, răstignită pe o salcie, cu hainele ude leoarcă, tremurând de frig şi spaimă.

Cum apăru soarele, Terente, care dormise cu sforăieli în hamacul apropiat, ridică fruntea rezemată pe mâna lui bronzată şi păroasă, se uită la mine cu ochii lui cruzi ca ai unei fiare şi îmi zise:

– Hei, cum ţi-a mers, mititico? Nu tocmai moale, nu-i aşa? Cred că te-ai săturat şi ţi-a pierit cheful de fugă. Ai avut mare noroc că m’ai găsit în toane bune eri, de nu te-am împuşcat!

Ascultam glasul şuierător al fiarei, cuvintele lui crude, însoţite de obişnuitul rânjet, şi vrui să răspund,  să-i arunc în faţă toată revolta, toată scârba sufletului meu chinuit. Dar curajul îmi pierise, nu mai îmi simţeam membrele amorţite şi, la un moment dat, crezui cu groază că trupul mi s’a paralizat de atâtea suferinţi morale şi fizice.

În fine, banditul se îndură să mă deslege şi mă transportă în hamac, că nu mă mai puteam mişca. Ajunsă acolo, începui să-mi mişc braţele, apoi să mă lovesc cu pumnii în piept şi pe picioare, ca să-mi pun niţel sângele în mişcare.

Văzându-mă în halul acela, recapitulând toate prin care trecusem de la scârboasele clipe când mă poftise banditul «să dorm şi eu niţel lângă el», până la încercarea d’al ucide şi loviturile primite, nu-mi venea să cred că am putut răbda atâtea şi nu am murit.

Terente, mai îmblânzit, ne dete din nou pâine şi brânză, mie şi Netty-ei, alături de care mă trimise să stau în barcă.

Prietena mea, din nou nu vru să mănânce, dar eu am îndemnat-o, zicându-i:

– Ce, vrei să te sfârşeşti de tot, să te arunce Terente în baltă, cum ţi-a promis?

În timpul acela, banditul porunci ceva în ruseşte ambilor săi tovarăşi, pe care-i văd că scotocesc în barcă.

D’odată, fiorosul Deiu strigă:

– Nu-mi găsesc actele, de sigur că tu le-ai furat şi mi le-ai aruncat în baltă, că tu eşti mai a dracului dintre voi două! – zise el ameninţător către mine.

– Actele? Ce acte, Deiule? Nici nu ştiu ce vrei să spui, răspund eu cu inima cât un purice.

– Actele mele de naştere şi liberă trecere, fără ele sunt mort! – continuă Deiu, răvăşind mereu prin barcă.

Văzând că nu le găseşte, într’o clipă îşi puse mâna la brâu, trase cuţitul mare şi tăios, la fel ca al lui Terente, şi se repezi la mine.

– Am să-ţi tai nasul şi urechile, blestemato, că numai tu mi le-ai luat! – răcni bruta.

Groaza îmi luase de tot graiul. Vrui să mă rog, să-l asigur că nu i-am luat nici un act, dar arma lucitoare se apropiase deja de faţa mea palidă, deja mi se părea că-i simt usturătoarea atingere, când Terente răcni:

– Să nu mişti, Deiule, că te curăţ! Lasă fata că a stat lângă mine mereu, n’a avut când să-ţi ia actele.

Mormăind ca un urs căruia îmblânzitorul îi zmulge o bucată de carne, Deiu îşi puse cuţitul înapoi la brâu, iar eu, ducând instinctiv mâna la obraz, izbucnii într’un şuvoi de lacrămi. Cât de puţin lipsise să rămân sluţită pe veci! Un gest mai repede, o scăpare din vedere a lui Terente şi azi eram un monstru hidos, dacă cumva aşi mai fi acceptat să trăesc după astfel de grozavă mutilare.

Peste câteva minute, Deiu îşi găsi şi actele în mormanul de zdrenţe din fundul bărcii, iar noi, fetele, primirăm ordin de la Terente să ne urcăm din nou în hamac, ceia ce executarăm cu veşnica scârbă ce ne apuca de câte ori banditul ne poftea în el. Dar, ca de obicei, ascultarăm pasive, de teama furiei lui. (Va urma)

Terente (portret de Mihai Tymoshenko, artist plastic român stabilit în Ucraina).
Terente (portret de Mihai Tymoshenko, artist plastic român stabilit în Ucraina).

DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6455, Vineri,  31 octombrie 1924, pag. 3

 VI.

Odată instalate din nou, cei doi rămaşi deretecară barca, potriviră vâslele şi începură să pornească.

– Unde se duc, Ştefane? – îndrăznesc eu să întreb pe Terente.

– La Ghecet, răspunse el scurt.

– La Ghecet? Dar pentru ce? Nu ţi-e teamă că vor fi prinşi? De ce i-ai trimis?

– Ca să aducă merinde, ziare şi tutun şi, mai cu seamă, ca să se uite de nu e armată multă trimisă după voi.

Îndepărtarea bărcei care ne adusese stârni din nou disperarea noastră, şi Netty se repezi la Terente, plângând şi rugându-se:

– Lasă-ne şi pe noi cu ei, Ştefane, să ne ducă la un mal, că găsim noi un om bun să ne arate drumul!

– Nu se poate, nu înţelegi? – răcni banditul.

Dar Netty nu se lăsă. Plecarea bărcii o înnebunise. Ea se repezi la Terente, îi luă mâinile şi începu să i le strângă, zicând:

– Fie-ţi milă, Ştefane, căci murim aci, şi mama va muri, mama care totdeauna a fost bună cu tine; nu mai putem suferi, ni s’au frânt trupurile pe lemnele astea tari, ai milă şi tu odată în viaţa ta!

Lacrimile şi suspinele bietei mele amice o înecau la fiece vorbă. Fiara cu chip de om, însă, drept răspuns scoase revolverul şi, îndreptându-l spre tâmpla sărmanei Netty, se răsti furios:

– Un singur cuvânt de mai spui şi să ştii că te trimit de pe lumea asta cu cinci lei (costul unui cartuş!), te achit. La urma urmei ce o să mă costaţi voi? Zece lei amândouă (două cartuşe!), deci băgaţi-vă minţile în cap şi nu mă «nervaţi»!

Atunci, eu, punând mâna încet pe braţul lui, îi zisei cu blândeţe:

– Las-o, Ştefane, că nu are să te mai necăjească!

– Bine. Ai noroc, Netty, că te cunosc şi am mâncat pâine din mâna ta, dar altfel, cât mă superi tu, de mult te omoram. Dacă Sylvia ar fi plâns ca tine, de mult era achitată. Dar, pentru că ea nu se roagă ca tine, o să-i dau drumul, iar pe tine am să te ţin de fiece lacrimă câte o zi.

Sărmana Netty, de groază amuţi, căzând într’un leşin din care cu greu o trezii, punându-i mereu comprese reci pe frunte, muind batista în apa bălţei şi frecând-o pe mâini şi pe picioare.

Rănit grav prin împușcare, Terente zace la pământ și este scuipat de preotul Filip Terente a cărui soție a fost violată de bandit.
Rănit grav prin împușcare, Terente zace la pământ și este scuipat de preotul Filip Terente a cărui soție a fost violată de bandit.

Confidenţele banditului. Cum a debutat în crimă

Intervenţia mea, cum şi aerul de supunere ce adoptasem faţă de el, păruse că au liniştit pe bandit. El îşi luă armele şi începu să le cureţe, zicând:

– Ehei, au ruginit, drăguţele, stând! Parcă nu sunt ele care au făcut atâtea vitejii!

Atunci, eu, văzându-l în toane mai bune, căci era fire nespus de schimbătoare, îl întreb:

– Ia spune-mi şi mie, Ştefane, nu e păcat de tine, om deştept şi chipeş cum eşti, de ai ajuns aşa, ca un animal sălbatec, rătăcitor prin bălţi?

– O fi, dar ce să fac, aşa a fost să fie.

– Dar cum ai ajuns tu aci, spune-mi şi mie, insinuai eu.

– Cum am ajuns? Ia, din pricina unei femei. Am omorât-o şi iaca aşa.

Şi cum noianul amintirilor păru că se abate pe fruntea banditului, el dete drum mărturisirilor, stăpânit de sentimentul d’a se uşura, care vizitează chiar şi pe o brută, în anumite clipe.

– Ei, Silvico, neică, vezi tu, eu n’am fost de mic ce mă vezi acum. Eram soldat bun în ’916, în Regimentul 38 Infanterie din Brăila.

Dar, într-o zi, locotenentul Lazăr, care ne comanda, nu ştiu ce cusur îmi găsi, de mă bătu până la sânge în aşa hal încât noaptea aceia chiar am fugit. Pe omul ăsta n-am să-l iert dela moarte. Am să mă îmbrac bine şi am să mă duc la Brăila, unde şade, şi am să-l omor.

– Rău ai să faci, Ştefane, că o să-ţi îngreunezi soarta!

– Mai greu ca acum nu poate fi, fetiţo!

– Bine, Ştefane, dar o dezertare nu e aşa de gravă, nu e ca un omor, tu trebue să fi omorât de ai ajuns aci. Pe cine ai omorât tu, spune-mi şi mie!

– Hei, am omorât mulţi. Dar prima a fost o femeie cu care trăiam şi care mă «nervase». După aceia m’au prins, m’au băgat la închisoare, fiindcă făcusem prostia să mă întorc din Rusia, dela bolşevici. De rămâneam acolo, ajungeam şi eu ceva mare printre ei. Dar lasă că, în curând, o să fie şi la noi şi bine o să fie!

– Dar în închisoare cum ai dus-o, Ştefane?

– Cum s’o duc, ia prost! Aveam 14 kilograme de lanţuri la picioare. P’atunci tot mai simţeam ruşine şi când mă vedeam înfierat nu ştiu cum îmi venea. Dar am făcut ce am făcut şi am fugit, şi acum iată-mă în baltă, unde nimeni nu e ca mine, unde eu sunt rege şi împărat.

Zicând acestea, Terente îşi ridică fruntea şi privi în jurul lui cu un soi de măreţie fioroasă. Eu nu vrui să-l contrazic, simţind că ghemul destăinuirilor era pe cale d’a se desface întreg în faţa mea şi voi afla multe lucruri fioroase, după cum a şi fost.

Terente - foto din cotidianul CUVANTUL•••

Eram, cum spusei, singure cu Terente, în desişul nepătruns de sălcii, care forma cuibul banditului. La picioarele noastre, apa bălţei curată şi limpede nu era amestecată decât cu crengi rupte şi cu frunze putrezite.

În acest loc ascuns nu puteam sta, dealtfel ca în orice parte a bălţilor, decât fie în barcă, fie în copaci sau în hamacul construit de Terente. Nu ne-am coborât nici odată în apă, deşi era destul de mică, până la subţiori, deşi banditul şi ceilalţi ne invitau să ne scăldăm în timpul căldurei zilei.

Cât despre ei, în câteva rânduri – dintr’un simţ de pudoare, la care nu ne aşteptam de la astfel de brute – mânau barca ceva mai departe, după sălcii, se dezbrăcau şi se scăldau.

Cum banditul avea chef de vorbă, aşteptând pe cei trimişi în căutarea merindelor, eu urmai să-l iau cu binişorul, prefăcându-mă că mă uit cu mult interes la el, ca la un maestru dela care a-şi fi vrut să învăţ ceva.

– Ştefane, cum se încarcă arma ta, că parcă nu e ca toate celelalte? Aş vrea să ştiu şi eu cum se trage focul, căci am o puşcă de salon, dar nu e aşa.

Mândru d’a putea face o demonstraţie, banditul îmi arătă cum se încarcă şi se descarcă puşca, adăogând:

– Asta e tovarăşă bună, credincioasă, nu m’a înşelat nici odată. Pe ea am jurat eu când m’am făcut bandit.

– Dar ce, te-a înşelat cineva, Terente? Poate vreo iubită în care te-ai încrezut. Spune, Terente, ai fost şi tu îndrăgostit?

– Mai ştiu eu, fetiţo? Ştiu că am avut multe femei, că multe m’au vrut, că de, cum vezi şi tu, nu sunt de lepădat.

Şi, zicând acestea, banditul îşi suci mustaţa mică, rostogolind ochii pe  care voia să-i facă galeşi.

– Dar mă plictiseam curând şi, în Constantinopol, am mai omorât o pisică. Pisica blândă zgârâie rău.

– O femeie, Ştefane? Era frumoasă?

– Frumoasă, urâtă, tot pisică era. Cu asta avusesem un copil pe care l’am luat. Dar cum mă încurca, l’am aruncat în apă.

Mă cutremurai; oricât mă deprinsesem cu gândul că vorbesc cu o fiară, oricât mă aşteptam la cele mai mari grozăvii, tot nu aş fi crezut că un om să poată întrece în cruzime chiar un tigru şi să vorbească cu atâta sânge rece că şi-a ucis copilul fiindcă îl «încurca». Îmi stăpânii însă fiorul groazei şi continuai: (Va urma)

Biserica lipovenească din comuna Carcaliu, localitatea în care s-a născut Terente (foto din anul 2008).
Biserica lipovenească din comuna Carcaliu, localitatea în care s-a născut Terente (foto: Constantin Cumpănă, 2008).

DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6456, Sâmbătă, 1 noiembrie 1924, pag. 3

Banditul ateu

VII.

Cum, Ştefane, ai făcut tu atâtea? Şi nu ţi-a fost milă, nu ţi-a fost frică de Dumnezeu?

Dumnezeu? Ce e aia Dumnezeu? Eu nu cred în el. Nu există nici un Dumnezeu. E numai o ruşine pe care o avem unii de alţii să nu facem rău. Când o pierdem odată, cădem din ce în ce mai rău.

Dar milă nu ai tu, nu ai avut nici o dată? Să omori atâtea fiinţe nevinovate! N’ai şi tu o mamă, o soră? Dacă ar fi chinuite nu te-ar durea?

Ei, pe mama aproape am uitat-o de când nu am  mai văzut-o. De altminteri, atât pe ea cât şi pe soru-mea le-a omorât poliţia în bătaie din pricina mea. Ce să le fac eu, dacă aşa le-a fost scris. Apoi, ce, parcă nu suferă atâta lume? Parcă fiicele ţarului, ori cât au fost ele de prinţese, nu au fost bătute şi omorâte? Aşa le-a fost lor dat.

Vrând pe urmă să aflu dacă banditul ucidea din furie, răzbunare sau spre a jefui, îi amintii că mi-a promis să-mi povestească despre ciobanul cu zeghea ce purtasem în prima noapte. El nu se lăsă rugat şi, legănându-se în hamac, cu mâna sub cap, reluă:

Erau doi ciobani pe cari i-am întâlnit acum un an. Aveam nevoie de bani şi merinde şi i-am oprit, ca de obicei, la drum, cu puşca întinsă. Am căutat pe cel dintâi şi i-am spus să-mi dea tot ce are.

Dar el a început să se vaite, să plângă şi să se jure că e sărac. Ţi-am spus că lacrimile cuiva mă scot din fire. Atunci, cum urla mereu că e sărac, să-l las în pace, am scos revolverul şi l’am culcat cu un foc jos,   zicându-i: – «Apoi, dacă eşti sărac, la ce bun să trăieşti degeaba?».

Când l-am văzut întins, ce mi-a venit mie că l’am scotocit iar şi am dat de şase mii de lei legaţi la piele cu fâşii de zdreanţă. Afurisitul dracului, mă minţise! De necaz, am mai descărcat în el, aşa mort cum era, încă trei gloanţe, i-am luat zeghea şi l’am lăsat în drum.

Dar cu ciobanul celalt ce ai făcut?

– Apoi, ăla a fost mai deştept. Mi-a dat tot ce avea la el, vr’o 11 mii de lei, şi l’am iertat. L’am lăsat de s’a dus în plata Domnului.

Tot povestind astfel ororile de mai sus, timpul trecea. Trecuse de amiază şi banditul, după ce ne hrăni cu obişnuita pâine şi brânză, se întinse iar, văitându-se de cald şi, descheindu-şi cămaşa, încercă să-şi facă vânt cu o creangă de salcie. Atunci văzui că avea tot pieptul tatuat[5].

Întrebându-l, îşi desfăcu şi mai tare cămaşa şi îmi arătă icoana Maicii Domnului la dreapta pieptului şi o cruce la stânga. Ce deriziune[6]! Imaginile credinţei imprimate în chip neşters pe pieptul celui mai mare criminal!

– Unde ţi-ai făcut astea, Ştefane?

– În închisoare, drăguţo! Ce să facem, ne mai distram şi noi, ne făceam icoane. Şi el râse cu înăbuşitul lui hohot. Dar ce căldură! Ia ad-o tu, fetiţo, «Termusul» ăla să bem un pahar de apă rece din el până ne-o veni rachiul!

Termosul! Da, în sălbăticia bălţilor, banditul avea un termos elegant, cu care se mândrea. Aparatul de păstrat la aceiaşi temperatură orice lichid fusese furat de la un judecător, cum fusese furată şi franţuzeasca lui stricată din diferitele lui rătăciri prin lume. În prima zi când am vorbit cu Netty în această limbă, el s’a amestecat în vorbă: – «Moi je compris francé»[7]. Se exprima cu un accent italienesc, repetând mereu si, si, la orice vorbă. Înţelegea însă binişor.

Cât despre germană, nu ştia nici un cuvânt, dar m’a lăsat în ziua a doua să schimb câteva cuvinte cu Netty, în ciuda lui Deiu, care i-a făcut observaţie de ce ne lasă să vorbim o limbă pe care ei nu o ştiu.

– Ei, lasă-le în pace, a răspuns Terente, parcă noi nu vorbim ruseşte şi ele nu înţeleg?

Dar să revin la termosul judecătorului. După ce Terente bău câteva înghiţituri cu paharul lui, dându-mi şi mie. Îmi zise:

– Ăsta îl am de la un băiat simpatic. Mi l’a făcut «cadou».

– Cum asta?

– Apoi, să vezi! Mă învârteam pe şoseaua Măcinului, înainte de a mă stabili în baltă, mai la adăpost.

Când, d’odată, văzui că vine un automobil şi întinsei puşca. – «Staţi sau vă împuşc!».

Şoferul opri atunci şi din maşină se dete jos un tânăr, care îmi zise: – «Îţi dau tot ce am la mine, numai nu-mi speria nevasta, care e cam bolnavă!». – «Bine, ad’o banii, ad’o tot!». – «Bani, zise el, nu prea am, că sunt magistrat cu leafă mică şi, ca să te convingi, iacă geanta mea! Ţine şi ceasul, şi impermeabilul, şi termosul ăsta, că o să-ţi prindă bine!». Îmi vorbise aşa de frumos omul că, după ce i-am luat «cadourile», l-am lăsat să plece. De, eram în toane bune, norocul lui, încheiă Terente, cum n’am fost când cu Catinca. P’aia am curăţat-o s’o învăţ minte.

– Catinca? Dar ce a mai făcut şi asta? Cine era ea?

– Tot o femee. Asta mi-a fost ibovnică şi mă încredeam în ea, dar acu nu mai mă încred în nimeni, după ce am curăţat-o pe ea… De vrei să ştii cum am omorât-o şi p’asta, stai să-ţi spun.

Banditul era în vervă, iar eu, uimită de încrederea lui, ascultai mai departe povestea Catinchei. (Va urma)

Nota autorului: Din colecţiile Bibliotecii Academiei Române lipseşte numărul care conţine episodul din 2 noiembrie 1924.

 DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6457, Luni, 3 noiembrie 1924, pag. 3

 Premiul de 50.000 de lei. Hotărârile lui Terente

Desfăcui gazeta întinsă, după porunca banditului. Era, îmi pare, un ziar brăilean, în care citii: «Familia W.[8] oferă 50.000 de lei persoanei care va aduce înapoi pe d-rele Sylvia C. şi Netty H., răpite acum trei zile».

Bietul cumnatu, izbucni în plâns Netty. Ce o fi pe el, care ţinea aşa mult la mine?

Terente, însă, rămăsese cu totul pe gânduri şi, după ce spuse câteva vorbe în ruseşte tovarăşilor lui, ne urcă iar pe patul suspendat, zicându-ne:

– Voi staţi aci, amândouă, că noi ne ducem puţin cu barca să cercetăm, să vedem de nu e potera p’aproape, că prea aţi ajuns la preţ!

Se înserase de tot când bandiţii porniră, lăsându-ne singure. Luna răsărise superbă şi liniştea din jurul nostru ar fi fost adâncă dacă milioanele de broaşte nu ar fi găsit de cuviinţă să înceapă concertul lor infernal.

D’odată, prin orăcăitul lor, auzim un zgomot bine definit de tălăngi. Am sărit în sus, străbătută d’o emoţie grozavă şi, luând pe Netty de braţ, i-am şoptit:

– Netty, Netty, auzi, tu, clopote?

– Da, răspunse ea, nu te-ai înşelat, sunt chiar tălăngi de vite.

– Doamne, atunci trebuie să fie vr’un mal p’aproape, unde, când se retrag apele, sunt păşuni. Pentru noi nu mai e nici o altă scăpare dacă nu încercăm să fugim.

Prevăd că bandiţii vor fi încolţiţi straşnic şi că cumnatul tău ne-a făcut mai mult rău decât bine, cu publicarea acestui premiu. Când se va vedea Terente descoperit, sunt sigură că o să ne omoare întâi pe noi. Haide să fugim!

– Să fugim? Dar cum? Prin apă?

– Da, prin apă. Ea nu e adâncă şi eu ştiu să înot. Am să te iau şi pe tine pe spate, până la malul unde, desigur, sunt ciobani.

– Nu merg, Sylvio, nu, zise Netty. Mi-e frică, sunt sigură că am să mă înec.

– Bine, atunci o să încerc eu să văd de unde vine sunetul de clopote şi, dacă dau de ciobani, mă întorc şi te iau măcar cu sila. Încă odată, să nu scăpăm ocazia asta cu care nu cred că ne vom mai întâlni.

Şi, hotărâtă, încep să mă descalţ şi mă arunc în apă, care, cum spuneam, nu era mare.

Mă strecurasem binişor, depărtându-mă printre sălcii într’o direcţie ce’o credeam opusă aceleia luată de barca bandiţilor. Câte odată începeam să înot, aţintind urechea, dar sunetul clopotelor dispăruse şi nu mai ştiam unde mă aflu. Pretutindeni sălcii, apă şi cer.

Singurătatea aceia plină de sălbătecie mă copleşea şi grozava perspectivă d’a rătăci şi a-mi pierde puterile în baltă mă descurajase într’atâta încât în unele clipe îmi venea să mă las la fund, să sfârşesc odată cu chinurile. Nu mă lăsai însă învinsă de descurajare. Mă gândii la Netty, biată vrabie micuţă, care îşi pusese speranţele în mine, la mama care ar fi murit dacă pieream şi începui din nou să mă strecor printre sălcii.

Un şopotit de glasuri mă ţinti, la un moment dat, locului. Fiorul unei speranţe nebune îmi trecu prin inimă. Umblam de mult. Cine ştie, poate că ajunsesem spre malul visat, poate că glasurile erau ale ciobanilor.

Cu mare precauţie înaintez puţin şi…o, spaimă! Dau de chipul batjocoritor al lui Terente. Mă învârtisem într’un cerc mare şi nu reuşisem să ies decât la locul unde poposiseră la sfat bandiţii.

Ca nişte fraze de foc îmi trecură atunci prin minte cuvintele banditului la prima mea încercare de fugă:

– «Dacă mai porneşti odată razna, să-ţi faci rugăciunea!». Închisei ochii, trimisei mamei ultimele mele gânduri şi aşteptai să aud şuerând glonţul ucigător.

Dar banditul era vesel. Se mulţumi să mă tragă în barcă şi să-mi zică:

– Iar ai vrut să fugi, hoţoaico! Ai tu noroc că am nevoie de tine, că, de nu, te împuşcam cum ţi-am promis.

Nevoie de mine! Doamne, ce însemnau aceste vorbe, mă tot întrebam zadarnic, în timp ce banditul dete ordin tovarăşilor să întoarcă barca la locul unde era hamacul. El era mereu vesel şi, când ajunserăm, îmi zise:

– Acu ai să te duci cu Deiu să petreceţi pe Lavrinte, ca de obicei în scorbura lui. Eu rămân aci, pe pat, să păzesc pe Netty.

Biata mea prietenă începu să plângă şi să se roage să o lase şi pe ea cu noi. Dar Terente o ţinti pe loc cu pumnul lui de fier, strigându-i:

– Ai să stai aci, cu mine, m’auzi?

Când fiara poruncea, orice împotrivire fiind de prisos, pornirăm cu barca spre locul unde sta noaptea Lavrinte cel tăcut. El era paznicul bandei şi locul lui de pândă era ceva mai depărtişor, printre sălcii.

După câteva clipe de vâslire, ajunserăm la un soi de lac, transformat de lună într’o baltă mare de argint topit. Era o noapte aşa de minunată, care m’ar fi răpit de admiraţie de n’ar fi fost chinul din mintea şi inima mea.

Un copac mare, scorburos, aşezat cam la o parte printre sălciile ce înconjurau lacul, copac crescut pe un fel de înălţime şi din vârful căruia se vedea balta pe o întinderea mare, slujia de observator lui Lavrinte. După ce se sui în el, ca în fiecare seară, eu pornii înapoi cu Deiu, care, nu ştiu de ce, şi el, ca şi Terente, nu era aşa de ursuz ca altă dată. Văzând buna lui dispoziţie, mă încerc să-l iscodesc:

– Deiule, ce ai tu, ce are Terente de e aşa de vesel? Nu vă mai cunosc.

– Apoi n’ai ghicit? S’a bucurat că o să puie mâna pe bani mulţi după urma voastră.

– Cum? Dar el a fost cel care ne-a prins. El trebuie să se aştepte la pedeapsă, nu la bani.

– O fi, dar el zice că o să-i dea lui banii, că numai aşa vă duce înapoi; de nu, vă omoară. Dar e sigur că o să capete banii şi înţeleg că o să ne dea şi nouă să scăpăm d’aci.

– Ei, şi ce o să faceţi voi? O să te faci om de treabă, Deiule?

– Aşi vrea şi eu, că e tare greu să fii bandit. Hărţuit mereu, nedormit, fără pat unde să-ţi întinzi oasele, fără o mâncare, măcar un boţ de mămăligă, hărţuit mai rău ca câinii. Şi Terente s’a săturat; zice că, de ia banii, plecăm în Germania, unde nu ne ştie nimeni.

– Dar voi credeţi că n’o să vă prindă? Nu o să vă bage la închisoare, să ispăşiţi?

– De, cum ne-o fi norocul; dacă o fi scris să ispăşim, om ispăşi. Ştiu că de-or pune mâna pe noi nu scăpăm aşa ieftin.

Şi Deiu oftă adânc. Era în rarele lui clipe de îmblânzire, când îşi mai aducea aminte de timpurile copilăriei, înainte d’a se fi unit cu grozavul bandit, care îl stăpânea cu totul.

Nădejdea că vor putea fugi din baltă îl transforma ca şi pe Terente, pe care îl găsirăm ghemuit ca un tigru, cu puşca în braţe, păzind somnul amicei mele, devenită aşa de preţioasă prin suma răscumpărării sale.

•••

Luna se urcase din ce în ce mai sus pe cer. Ea lumina întregul cuib, unde două nevinovate fete trăiseră cel mai grozav vis ce poate turbura imaginaţia cuiva. Cu toate că trebuie să fi fost miezul nopţii, nu mi-era pic de somn, iar Terente, văzându-mă sosind, îşi puse d’oparte puşca şi, întinzându-mi un pachet de cărţi de joc murdare, strigă:

– Bine c’ai venit, rândunico, ia să-mi dai în cărţi, că e o lună ca ziua, să-mi spui pe de rost dacă scap d’aci cu chimirul plin!

Nu era întâia oară când banditul mă punea să-i ghicesc în cărţi. În zilele petrecute în lotcă, spre a mai îmblânzi furia fiarei, îi spusesem că ştiu să ghicesc viitorul. Iar el, cu încrederea oamenilor din popor, asculta orbeşte la tot ce-i spuneam.

De astădată, din nou, văzându-l aşa de surescitat de planul căpătării banilor, căutai să-l mai liniştesc şi, sub razele argintii ale lunei, în mijlocul celor trei bandiţi, transformaţi din fiarele ce erau în nişte naivi cari ascultau cu gurile căscate, glasul meu uşor tremurat se ridică rupând tăcerea bălţii:

– Ai să devii bogat, bogat putred, Ştefane, departe, departe de tot, în ţări streine…

Şi multă vreme, damele de carton, fanţii, regii, soioşi, planară, vestind banditului zile bune, bani mulţi, până ce ochii lui se închiseră, iar eu, obosită, copleşită de răcoarea nopţii, picai în barca unde eram adăpostită. (Va urma)

 

Cotidianul "Dimineața", Anul XXI, No. 6459, Miercuri, 5 noiembrie 1924, pag. 3.
Cotidianul „Dimineața”, Anul XXI, No. 6459, Miercuri, 5 noiembrie 1924, pag. 3.

DIMINEAŢA, Anul XXI, No. 6459, Miercuri, 5 noiembrie 1924, pag. 3

 În frigurile eliberării.

Planul plecărei mele

X.

Dar amorţeala în care căzusem nu îmi aduse nici o odihnă, căci la primele raze ale dimineţii glasul poruncitor al banditului mă făcu să tresar:

– Haide, scoală-te, că o să dormi destul când o să fi acasă!

Spaima deşteptărei brusce fu atenuată de aceste cuvinte, cari, de astădată, îmi părură spuse serios şi, cu inima bătând tare, ascultai planul banditului.

– Fiind că tu eşti cea mai îndrăsneaţă, zise el, te-am ales să pleci în noaptea viitoare la Brăila, cu un bilet din partea Nettyei, şi să spui familiei W. că aştept cei 50.000 de lei, că am să le dau în schimb fata. De nu, am s’o omor. M’am săturat să tot aud miorlăiturile voastre. Şi acum, la drum!…

Nu răspunsei nici o vorbă. Un noian de gânduri mă copleşise. Va să zică, în mâna mea de copilă slabă sta d’acum înainte eliberarea prietenei, ţinută ca ostatecă de fioroşii bandiţi.

Deşi încă foarte tânără, copilăria mea de orfană, cum şi zilele de chinuri petrecute în baltă, mă oţeliseră şi jurai să fac tot ce-mi va sta în putinţă să trimit banii ceruţi de bandit, iar dacă nu voi reuşi, să mă întorc lângă biata mea prietenă şi să-i împărtăşesc soarta.

Pornirăm, deci, câteşi cinci, Terente, Lavrinte, Deiu şi noi două, în barcă spre Brăila. Aveam de mers aproape toată ziua printre stufişurile întortochiate ale mlaştinelor. La ora douăsprezece poposirăm. Terente ne întinse puţină brânză şi pâine din cea adusă de bandiţi şi câte un păhăruţ de liqueur de mentă «să prindem inimă»…

Mărturisesc că mâncai pentru întâia oară cu plăcere. Gândul apropiatei eliberări îmi destinsese încordaţii mei nervi şi îndemnai cu drag pe Netty a înghiţi şi ea câteva îmbucături.

Dar nu reuşii să înving desgustul ce avea mereu de mâncarea mânjită de mâinile bandiţilor şi, mai cu seamă, ideia că va rămâne singură cu ei o înnebunea cu desăvârşire.

Cu mii de vorbe blânde, căutai s’o împac, s’o asigur că cumnatul ei nu o va lăsa şi că bandiţii o vor îngriji şi respecta ca p’o comoară ce reprezenta în ochii lor.

IMG_3314Cu acestea, seara se apropiă. Bandiţii vâsliră toată ziua şi Brăila se simţia în apropiere. Câteva lotce de pescari se zăreau în întunericul care creştea. Terente dete ordin şi ne apropiarăm fără de frică de o barcă mare cu pânze şi un fel de cabină, tot din pânză gudronată, pe care părea că o recunoaşte banditul.

Ajunşi aproape, Terente îmi dete ultimile instrucţiuni, spunându-mi că el va aştepta din spre ziuă, la malul celălalt al Dunărei, într’un punct ascuns bine în stuf, pe care mi-l indică cu precizie, pe fratele şi cumnatul amicei mele cu cei 50.000 de lei. Acolo, în schimbul banilor, el le va preda pe Netty.

– Să dea însă dracul, adăogă el ameninţător, să aduceţi vr’o poteră, să căutaţi să mă înconjuraţi, că vezi puşca asta? Toate gloanţele le slobod în Netty la prima mişcare ce nu mi s’o părea limpede.

Jurai banditului, din tot sufletul, că va primi banii şi nu-l vom trăda, şi el se linişti. Apoi, cu vârful baionetei, zgândări pânza gudronată din barca pescarului. Un chip cu barbă albă şi altul ras apărură la intrarea acelui soi de cort. Terente se adresă pescarilor:

– Luaţi aminte ce vă spun că, de nu, o să fie rău de voi! Luaţi pe fata asta şi ţineţi-o la voi până pe la 3 – 4 dinspre ziuă. Apoi, duceţi-o în spre Brăila şi lăsaţi-o la mal! Dacă vă întreabă cineva, să-i spuneţi că e o grecoaică dela un şlep grecesc şi că are treabă în oraş. Aţi înţeles?

Pescarii nu răspunseră nimic, dar îmi făcură loc în barca lor, iar eu, după ce sărutai cu căldură pe biata Netty, porni spre oraşul care începu să se zăriască în ceaţă.

Ei îndepliniră în tăcere porunca lui Terente şi, după ce mă depuseră la mal, ceva mai departe de oraş, îmi arătară calea pe unde să apuc.

Era încă noapte şi d’abia desluşeam casele din marginile Brăilei. Mă orientam cum puteam, fără a întâlni ţipenie de om.

Oraşul dormea, iar fericiţii din căldura odăilor şi a căsuţelor albe, pe lângă care mă ştergeam, nu bănuiau că o biată fată cu inima zvâcnind de o nemaipomenită emoţie, trecea plină de bucurie, în ciuda pustiului din jurul ei.

Primul meu gând fu acela al mamei. Să zbor spre ea, s’o revăd, să liniştesc cu sărutările mele faţa ei veştejită de lacrimi şi aşteptare dureroasă. Dar, cu o voinţă nemai pomenită, îmi stăpânii pornirea aşa de firească a inimei, zicându-mi: – «Nu, Netty aşteaptă. Spaima morţii pluteşte d’asupra capului ei. Mai întâi eliberarea ei, apoi va veni şi rândul înduioşărilor şi al dragostei mele către mama». Iar cum începusem să recunosc bine străzile, zburai, nu mersei, către locuinţa familiei H[9]. din Bulevardul Carol.

Totul era aci tăcut. Să fi fost orele 4 din zi. Plină de curaj, bătui însă la poartă cât putui de tare. Un glas, acela al fratelui Nettyei, răspunse dinăuntru:

– Cine e acolo?

– Eu, Sylvia, deschide!…

Într’o clipă fui înăuntru. Întreaga familie a amicei mele, în costume sumare de noapte, mă înconjură. Întrebările curgeau. Toţi erau dezamăgiţi, văzându-mă singură, dar eu îi liniştii, întinzând lui Mihai biletul ce-mi dăduse Netty şi în care îl ruga să nu întârzie şi să se ducă imediat cu banii promişi, să o libereze din mâinile banditului.

Bietul Mihai! Gândul că va trebui din nou să dea ochii cu fiorosul bandit, ale cărui toane erau aşa de neaşteptate şi brutale, îl înfiora. Dar dragostea pentru sora lui iubită îi învinse teama justificată şi cum suma era pregătită dinainte, el se îmbrăcă să plece, împreună cu d. W.[10], la debarcader.

Dar zvonul sosirei mele se răspândise cu toate că noaptea învăluise paşii mei. Cineva mă văzuse şi, ca din pământ, răsărise autorităţile, toate doritoare să mă întrebe, să afle, să urmărească.

Prefect, poliţai, agenţi, cu toţii erau de părere să înconjoare locul unde aştepta Terente şi, în loc de bani, să-i facă dar un pumn de gloanţe, la caz de se va împotrivi.

Încremenisem cu toţii de spaimă la această decizie, iar cumnatul Netty-ei, d. W., care oferise suma răscumpărărei, începu să se roage cu glasul tremurat:

– Dacă faceţi una ca asta, eu mă omor, căci Netty e ca şi fata mea şi viaţa ei e în pericol din pricina acestei trădări. Terente o va ucide sigur.

– Da, o va ucide, adăogai eu, plângând. Fie-vă milă de ea!

Terente, după ce a fost capturat.
Terente, după ce a fost capturat.

Toate aceste rugăminţi, cum şi evidenţa că viaţa bietei mele prietene atârna de o toană a fiorosului bandit, făcură pe cei în drept să suspende prinderea lui Terente şi, astfel, Mihai putu pleca, împreună cu d. W., spre punctul unde Netty aştepta cu sufletul la gură eliberarea ei.

Iar eu, liniştită că îmi făcusem pe deplin datoria, fără a mai aştepta apariţia zilei, pornii cu paşi grăbiţi spre căsuţa mamei, unde nu-mi fu greu s-o trezesc, căci biata, de când plecasem, uitase ce e somnul.

Dar bucuria ei, lacrimile vărsate la apariţia mea nu le putui vedea, căci, pentru întâia oară după atâtea zile de chinuri, căzui într’un leşin, urmat de-o violentă febră, care ţinu două zile, punându-mi viaţa în pericol.

Când îmi venii în fire, aflai că Netty fusese la rândul ei salvată, deşi, ca şi mine, era grav bolnavă de zguduirea morală prin care trecurăm amândouă.

De atunci au trecut zile şi săptămâni întregi, dar mintea mea nu vrea să uite fioroasele clipe din baltă, cu atât mai mult cu cât răutatea multora dintre cei care ar fi trebuit să se înduioşeze la o soartă aşa de vitregă ca a mea au căutat să facă din ea subiect de ironii pline de cruzime.

Dar las să treacă de la mine şi acest pahar al amarului şi cum în sufletul meu tăinueşte mereu credinţa că o fiinţă supremă veghiază asupra celor nevinovaţi, nu mă îndoiesc că ziua pedepsei fiorosului bandit se apropie şi că prin această expunere de un limpede adevăr am contribuit şi eu ca dreptate să se facă. Sylvia Cernescu

SFÂRŞIT 

Craniul lui Terente expus la Institutul de Medicină Legală. Se vede (în partea stângă) locul în care a fost împușcat.
Craniul lui Terente expus la Institutul de Medicină Legală. Se vede (în partea stângă) locul în care a fost împușcat.

Note:

– Reproducere din cartea TERENTE (vol. II), Constantin Cumpănă, 2010, Editura: „Telegraf Advertising“ Constanța.

– În transcrierea textului original, am respectat particularităţile de scriere, în conformitate cu normele ortografice în vigoare în perioada respectivă.

– De asemenea, am respectat unele exprimări, expresii şi arhaisme specifice epocii, intervenind numai acolo unde unele erori de redactare şi/ sau tipografice evidente ar fi alterat limba română, ar fi îngreunat înţelegerea sau ar fi dus la interpretarea cuvintelor şi textelor.

– Supratitlurile, titlurile şi intertitlurile aparţin autorilor şi sunt identice cu cele din textele originale; acolo unde acestea au fost schimbate sau modificate, am precizat în subsolul paginilor.

– Calitatea unor fotografii şi documente este afectată de vechimea acestora şi/ sau starea precară a suporturilor de pe care au fost reproduse.


[1] Constantin Cumpănă, „Terente“, vol. I, 2009, Editura: „Telegraf Advertising“, Constanța.

[2] Denumire dată după numele Catedralei Notre-Dame (Catedrala Doamna Noastră, cu referire la Sfânta Fecioară) din Paris – n.a.

[3] Referire la tânărul Reiss (sau Bubi, cum a mai apărut într-o ştire) – n.a.;

[4] MésaA intra (sau a cădea, a băga) mesa – a ajunge (sau a face pe cineva să ajungă) într-o situație neplăcută, a intra (sau a băga pe cineva) într-o încurcătură, într-un bucluc;

[5] Conform datelor lăsate de dr. Mina Minovici, tatuajele se deosebesc de la o perioadă la alta; dacă în secolul al XIX-lea se purta tatuajul de familie, cu detalii vestimentare, în perioada interbelică bărbatul imprima pe braţ doar bustul iubitei, cum ar fi „Veta”, cu detalii privind coafura – n.a.;

[6] Deriziune – luare în râs; luare în derâdere; lucru derizoriu; obiect neînsemnat, batjocură, bătaie de joc, derâdere, râs, zeflemea;

[7] Înţeleg franceza (trad. din lb. franceză) – n.a.;

[8] Referire la familia Weissman – n.a.;

[9] Referire la familia Herşcovici – n.a.

[10] Referire la I. Weissman – n.a.

 

Comentează pe Facebook

Articolul precedentTeodosie, antihristule, din cauza ta, unii oameni sunt dezorientați și își pierd credința în ortodoxie
Articolul următorIncendiu devastator la bordul navei de pasageri „Dacia“
CUMPĂNĂ C. CONSTANTIN - jurnalist • licenţiat al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Am muncit ca să te cresc“ - premiul pentru „Cel mai bun film de anchetă pe anul 1995“; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Şi Dumnezeu se odihnește“, despre catastrofa navală din 4/5 ianuarie 1995, filmt selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; •1996-realizator al filmului pentru TV „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“, despre viaţa oamenilor bolnavi de lepră din Dispensarul din Tichileşti-Tulcea; selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; selectat pentru Festivalul MEDIAFEST-Costineşti-1996, nominalizat pentru Gala Laureaţilor; •1990-2008-autor a numeroase ştiri, anchete, investigaţii, reportaje, interviuri, precum şi realizator de emisiuni pentru televiziune; •2006-autorul cărţii „Tragedia navei «Independența»“; •2007-coautorul cărţii „Catastrofa navei «Unirea»“; •2008-coautorul cărţii „Naufragiul navelor «Paris» şi «You Xiu»“; •2009-autorul cărţii „Terente“ (vol. I şi II); •2011-coautorul cărţii „Amintiri despre o flotă pierdută“ (vol. I şi II); •2011-membru de onoare al Ligii Militarilor Profesioniști; •2011-membru al Ligii Navale Române; • 2017 - "Elena de la Dunăre și Mare" - Film documentar (Elena Roizen), Redactor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here