„Alegerea” păcătosului TEODOSIE ca Arhiepiscop al Tomisului a fost o făcătură ordinară a Patriarhului Teoctist la presiunile și cu complicitatea ticăloasă a lui Adrian Năstase și Ion Iliescu.
În susținerea afirmațiilor de mai sus, redau fragmente din cartea „Rugați-vă pentru fratele Teoctist“, scrisă de preotul prof. Ion Buga (București, 2005, C.N.I. „Coresi“ S.A.), lucrare mai puțin cunoscută opiniei publice, cu referire la personajul Teodosie Snagoveanu, încă arhiepiscop al Tomisului, o rușine pentru Lumina Credinței, Iubirii, Adevărului și Dreptății, în general, și Biserica Ortodoxă Română, în special.
În acest demers, trebuie să atrag atenția asupra faptului că scrierile ce le reproduc nu au fost niciodată contrazise de ÎPS Teodosie, dar nici nu-i face vreo plăcere să audă despre ele și despre autor.
Cele reproduse fac referire la modul josnic, dar specific BOR, în care a fost „ales” acest individ în înalta funcție de arhiepiscop al Tomisului, dar și traficul de influență practicat de infractorul-sinucigaș-ratat Adrian Năstase și criminalul în libertate Ion Iliescu.
„(…) Dacă îmi amintesc bine, eu l-am indicat pe Galaction și viitorul avea să-mi confirme în mod fericit intuiția, în dreptul acestui cleric modest, dar de mult bun simț. Cărțile erau însă făcute, întrucât Batiușka (referire la Teoctist – n.red.) îmi zice: „Eu m-am gândit la Teodosie, pe care mi l-au recomandat insistent și din partea Guvernului și din partea administrației bisericești“ (…).
(…) N-am avut curaj să-i spun ce aflasem de la părinții unor copii «meditați» de el cum că «le-a nenorocit băiatul» pe care ei îl trimiseseră să învețe carte sfântă, iar Domnul Macedon îi învățase pe invers. Și apoi, nici eu, nici ceilalți părinți profesori, care au primit asemenea plângeri, nu am crezut mult timp așa ceva, socotind că-i vorba de invidia fraților pentru succesele răsunătoare ale piticului moldovean întru băgarea meditaților la seminar sau la facultate.
Unul dintre motivele personale pentru care Tătucul Sfânt s-a oprit asupra lui a fost un patriotism local, tipic oamenilor închistați în tipare mărunte; faptul că provenea din același ținut nordic, de unde coborâse el însuși prin anii ’30, atârna greu în balanța sentimentalismului ieftin, numit în literatură «localism». Dar ceea ce dădea și mai bine în ochii milostivului Monah din Deal era familia supranumerică din care provenea stârpitura machidonică; orice s-ar zice, 17 copii într-o casă de săraci era, la drept vorbind, o năpastă cumplită și nu o bravură demnă de răsplătit cu o vlădicie pentru cel mic, care, decât să ajungă un asemenea scelerat pervers, «mai bine era lui de nu s-ar fi născut» (Mt. 26, 24).
(…) Până în preziua alegerii, toată lumea știa că alesul va fi Galaction de Alexandria. Pentru Teodosie se pregătea debarcarea lui la Giurgiu, unde trebuia să-i învețe pe câinii proverbiali ai raialei turcești – muzica psaltică în care se dă maestru. Tătuca (referire la PF Teoctist – n.red.) le ticluise foarte bine și era tare mulțumit fiindcă, în sfârșit, ar fi putut demonstra că, atunci când vrea, poate să mai facă și câte o piruetă personală. Dar a uitat cu desăvârșire că de la Constantin cel Mare, în Biserica liber-cugetătoare (adică nu mai era martirizată pentru cugetarea-i creștină), capul era al Fiarei, iar cugetarea, prin delegație numai, aparține «alesei Doamne» (2 In. 1, 1).
Dacă ar fi citit cu luare aminte cartea mea intitulată sugestiv «Calea Regelui», ar fi înțeles exact povestea învestiturii «în lumea aceasta», unde stăpânitorul ei nu acceptă nici el să iasă la pensie «înainte de vreme».
Teodosie depusese, cu doi-trei ani înainte, sume fabuloase la sucursala B.R.D. Constanța (vezi foto 12) cu care trebuia să plătească drumul lui (Adrian – n.red.) Năstase la Patriarh în preziua alegerii și, după eșecul acestuia, telefonul pe firul roșu, al Iliescului, în chiar dimineața cu pricina.
Așadar, Președintele Sinodului electoral (referire la Teoctist – n.red.), pentru prima oară în viață, avusese curajul să-i spună marelui pretin al Teodosnicului, proaspătul prim-ministru, un nu hotărât. Ady, copilul minune, (referire la Adrian Nastase – n.red.) a plecat cu coada între picioare de la cel care hotărâse că venise vremea să fie Primul și Ultimul, adică Singurul.
Din reveria triumfală l-a trezit telefonul celuilalt Îndelungîntâistătător (referire la Ion Iliescu – n.red.), care, la vremea aceea, încă nu fusese invitat de fiul lui (cel iubit de Teodosie) să mai plece și el la pensie și de aceea, auzind de îndrăzneala veșnic tânărului și (prea)fericelui în sutană de a-i refuza copilului minune jucăria cu care se simțea el bine la Constanța, zise scurt, pe telefonul leninist: «Ce, ți s-a făcut dor de Sinaia?». Era o poruncă deghizată (în stil evreiesc inconfundabil) într-o întrebare care avea răspunsul integrat.
Telefonul roșu a fost imediat distribuit băieților cu rasă albastră din subordinea Subordonatului șef în alb (referire la Teoctist – n.red.), fiindcă toate culorile se desprind din alb, prima fiind albastrul, și astfel, băieții Daniel, Casian, Nifon, Vincențiu, Epifanie, «copiii de suflet ai lui Alah și spahii», propovăduiau cu râvnă înălțarea lui Teodosie «în locul cel sfânt» al Constanței.
Dar, fiind sigur că nu va avea voturile necesare, fiindcă puțini întruneau atâtea sentimente de dispreț și de scârbă precum extrem-nordicul minoritar (referire la Teodosie – n.red.), din partea confraților săi de camilafcă, Președintele (referire la Teoctist – n.red.) s-a constituit în Sinod singur, unic și exclusiv. El trăgea (biletele din urnă), el citea, el alegea.
Și după ce a citit pe 83 de bilete același nume, deși în realitate era scris Galaction, restul de până la 120 n-au mai contat; le-a dat să le citească altcineva. El obosise, după ce «Maurul își făcuse datoria». Marea biruință nu era decât o nouă îngrozitoare înfrângere. (…)”.