Echipajul a revenit în țară după 6 ani, 3 luni și 18 zile!

0
9463
Petrolierul "Oltenia" în anul 1928 (acuarelă de Dimitrie Știubei)
În luna ianuarie 1920 a fost finalizat cargoul „Oltenia“[1], ex-„Haarlem“[2] (pavilion: România, IMO: 5526279, indicativ: YQSC, corp şi punte din oţel, 3.689 trb., 2.586 trn., lungime: 113,53 m, lăţime: 15,24 m, înălţime: 6,55 m, pescaj maxim: 6,56 m, propulsie: maşină cu aburi cu triplă expansiune, puterea maşinii: 1.750 c.p., 3 căldări cilindrice, constructor: ianuarie 1920, Rotterdam DD“, Rotterdam – Olanda; a fost lansat la apă la data de 25 septembrie 1919).
La data de 16 noiembrie 1940, petrolierul „Oltenia“ (pavilion: România, IMO: 1159351, indicativ: YPAY, comandant: Dragoş Alexandru, 9.575 tdw., construit în anul 1928) a fost rechiziţionat de autorităţile britanice, împreună cu alte nave, după intrarea trupelor germane în România (octombrie 1940), considerându-se că ţara noastră nu se mai încadrează în starea de neutralitate.
Nava se afla în portul Mombasa (Kenia).
Plecat din Constanţa la data de 11 martie 1940, echipajul a revenit în ţară la data de 4 iulie 1946, după 6 ani, 3 luni şi 18 zile!

Petrolierul OLTENIA (2)În raportul[3] său către Căpitănia Portului Constanţa, Dragoş Alexandru, comandantul petrolierului „Oltenia“ a făcut precizări despre sechestrarea navei şi odiseea echipajului acesteia:

„(…) În ziua de 16 martie 1940 am plecat din portul Constanţa, pentru voiajuri în Marea Mediterană, între Tripoli (Siria) şi Port de Boue (Franţa).

În ziua de 11 Iulie 1940, după intrarea Italiei în război, mă găseam cu vaporul încărcat cu ţiţei în apropiere de Creta şi în drum spre Port de Boue.
Am cerut instrucţiuni dela «Steaua Română» Constanţa şi am primit o radiogramă prin care mi se ordona să intru la Alexandria (Egipt) şi să pun vaporul şi marfa la dispoziţia autorităţilor Britanice. Această dispoziţie era motivată de faptul că, pe acea vreme, vasele navigau în Mediterana sub controlul Amiralităţii Britanice, iar marfa era destinată pentru Franţa.
În ziua de 12 iulie 1940 am intrat la Alexandria şi, după câtva timp, am plecat la Port Said, în convoi Britanic, iar de acolo la Suez. Acolo am primit ordin de a merge la Abadan (Golful Persic). O parte din echipaj a refuzat a mai rămâne la bord şi am fost nevoit să-i repatriem.
În ziua de 17 august 1940 am făcut un nou contract şi, în aceeaşi zi, am părăsit portul Suez cu o gardă Engleză în convoi şi un echipaj de numai 25 oameni, luându-mi toată răspunderea unei navigaţii grele în convoi şi în Oceanul Indian.
Când am sosit la Aden am primit ordin de a merge la Mombasa (Kenya), pentru combustibil şi provizii.
La 7 septembrie 1940 ajungem la Mombasa. Se îmbarcă combustibil şi provizii şi primesc ordin de plecare spre Sud pentru a doua zi.
A doua zi se contramandează plecarea şi mi s’a spus să rămân pe loc, în aşteptarea ordinelor Amiralităţii Britanice.
La 16 octombrie 1940 s-a primit ordin de rechiziţionare a navei şi trecerea acesteia sub pavilion englez. Existau două alternative: de a naviga mai departe sub pavilion englez sau ca marinarii români să fie repatriaţi. Tot echipajul a cerut repatrierea.
La 16 octombrie 1940 s-a primit ordin de rechiziţionare a navei şi trecerea acesteia sub pavilion englez.
La 16 octombrie 1940 primesc ordin de rechiziţionare a vasului şi trecerea lui sub pavilion Englez, depe care anexez copie. În acel ordin mi se puneau două alternative: de a naviga mai departe sub pavilion Englez, cu salariile Engleze, sau de a fi repatriaţi. Tot echipajul a cerut repatriere.
Cum Amiralitatea ne-a pus în vedere că nu putem părăsi toţi vaporul, care se afla la ancoră şi încărcat, am repatriat cea mai mare parte din echipaj, iar eu, cu 2 ofiţeri şi 7 oameni, am rămas la bord, pentru a aştepta echipajul Englez şi a preda vaporul şi marfa în bună stare.
În ziua de 16 ianuarie 1941 am predat vaporul (anexez copie depe procesul verbal) şi la 20 ianuarie 1941 am părăsit Mombasa, plecând la Bombay, pentru a fi repatriaţi prin Iran.
Peste câteva zile a sosit şi echipajul vaporului «Steaua Română» al aceleiaşi societăţi. Statul Iranian n’a vrut să ne dea viza de trecere, astfel că am fost trimişi în Egipt, la Suez. Cum pe vapor nu erau locuri destule, am plecat numai eu cu echipajul vaporului «Oltenia», iar echipajul vaporului «Steaua Română» a rămas să vină mai târziu.
Dela Suez am fost trimişi la Port Said, am făcut toate vizele pentru a pleca cu trenul în ţară. În ultimul moment, Palestina a refuzat viza de transit, aşa că am fost nevoit să fac din nou vizele, pentru a pleca cu vaporul.
La 5 Aprilie 1941, când vizele au fost gata, am plecat cu tot bagajul în port, pentru a ne îmbarca pe un vapot Egiptean, care pleca în Turcia. După ce am făcut controlul vamal am trimis toate bagajele la bord cu barca, vasul fiind în ancoră. În momentul când tocmai ne pregăteam să ne îmbarcăm şi noi, a venit un ordin telefonic din Cairo că nu mai putem pleca. Am debarcat toate bagajele şi, după două zile, am fost trimişi sub escorta Poliţiei Egiptene, la Cairo, unde am fost instalaţi în hotel şi lăsaţi liberi.
Am intervenit în nenumărate rânduri, prin Legaţia noastră din Cairo, pentru a fi repatriaţi, dar fără succes. Ni s’a răspuns că este un ordin al Guvernului Britanic de a nu fi lăsaţi să plecăm în ţară.
În ziua de 9 Iunie 1941 am fost arestaţi de Poliţia Egipteană şi escortaţi peste graniţă, în Palestina, unde am fost internaţi într’un lagăr lângă Haiffa (Internment Camp[4] Nr. 1).
Nu ni s-a dat voie să comunicăm cu nimeni şi, câteva luni, scrisorile şi telegramele mele au fost oprite.
După 2 luni dela internare am fost duşi toţi la Ierusalim, în faţa unei comisii de anchetă Britanice şi mi s’a spus că nu putem fi lăsaţi a merge în ţară, fiindcă în România sunt armate Germane, iar noi, dacă mergem în ţară, vom lucra pentru Germania.
La 27 august 1942 am fost transferaţi în lagăr de prizonieri de război (P.O.W. Camp Nr. 321, tot în Palestina).
Am protestat din nou cu Consulul Spaniei din Ierusalim, care era reprezentantul nostru. Ni s’a răspuns că, după o nouă convenţie, toţi marinarii comerciali vor fi trataţi ca prizonieri de război.
La 8 Aprilie 1944 am fost din nou mutaţi în Egipt, în P.O.W. Camp 305.
La 18 Noiembrie 1944 am fost din nou mutaţi în P.O.W. Camp 380, care se afla în apropiere de Bitter Lake.
Oltenia-1928 (1)În ziua de 3 Ianuarie 1946 a sosit ordinul pentru repatrierea noastră.
La 28 Ianuarie 1946 am fost trimişi în Italia, la Taranto, cu un transport de prizonieri italieni, sosind acolo la 1 Februarie 1946. Acolo, autorităţile Britanice ne-au spus că nu ştiu nimic de repatrierea noastră.
După 2 săptămâni în lagărul din Taranto, am fost trimişi în lagărul din Afragola, lângă Neapoli. Acolo am stat cam 6 săptămâni, după care am stat în lagărul din Rimini.
La Rimini am stat până la 9 Iunie 1946, când am fost trimişi în ţară, prin Austria.
La Klagenfurt am fost lăsaţi pentru prima oară liberi. Dela Klagenfurt am plecat la Viena, unde ne-a luat în primire Crucea Roşie Română.
După 6 zile am fost trimişi la Budapesta şi de acolo la Oradea Mare. Acolo am aşteptat 10 zile, la dispoziţia şi controlul Poliţiei, până ni s’a permis intrarea în ţară (4 iulie 1946).
Odată cu mine, au sosit următorii membri din echipaj: Stănculescu Ştefan – Ofiţer I, Mateescu Florea – Mecanic II, Gârlea Iacob – Şef echipaj, Mihailiu Teofil – Chelner I, Puşcaşu Teodor – Bucătar I, Barbu Ivan – Timonier, Harac Iosif – Gheţar, Haş Ion – Ungător, şi Răducanu Petre – Focar.
Jurnalele de bord şi de maşină ale vasului «Oltenia» au fost reţinute de autorităţile Britanice din Mombasa (Kenya).
Livretele de marinari au fost reţinute în clipa arestării şi internării în lagăr şi nu ni s’au mai înapoiat.
Registrele de inventar (punte şi maşină) au fost aduse de mine şi predate societăţii armatoare.
În numele meu, comandant titular al vasului, în numele întregului echipaj şi în numele societăţii armatoare, protestez în contra oricărei învinuiri ce ne-ar putea fi aduse pentru faptele raportate mai sus, de asemenea şi în numele proprietarilor încărcământului.
Cu toată stima,
Alexandru Dragoş, Comandant s.s. «Oltenia», /ss/ indescifrabil   

Anexe:  Copie după ordinul de rechiziţie a vasului; Copie după procesul verbal de predare a mărfii şi vaporului“. 

***

În anul 1949, cargoul a fost cedat Societăţii sovieto-române „Sovromtransport“ (proces-verbal din 6 august 1949), contribuţie a U.R.S.S. în cadrul acordului comercial dintre România şi U.R.S.S.
La 17 martie 1962 (cf. Ordinului M.T.Tc. – D.N.C. nr. 556/ 9278), navei „Dimitrov“ i s-a schimbat numele în „Oltenia“ (certificat de naţionalitate nr. 2212/ 17 martie 1962).
În anul 1965 a fost casat (proces verbal nr. 11837/ 1965).
Dezmembrarea a început în cursul anului 1966, fiind finalizată la 10 aprilie 1967, operaţiunile având loc în portul Constanţa.
La 10 mai 1971 a fost radiat din Registrul matricol al Căpităniei Portului Constanţa (cf. Ordinului M.T.Tc. – I.N.C. nr. 94/ 1631 din 10 mai 1971), fiind clasat ca epavă şi dezmembrat.

Sursă: Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, „Amintiri despre o flotă pierdută”, vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării”, vol. II – „Voiaje neterminate”, Constanța, Editura: „Telegraf Advertising”.

Precizare: unele dintre informațiile din acest articol sunt valabile până la data de 31 decembrie 2010.


[1] Nume primit în anul 1962; a mai purtat numele „Dimitrov“ (1934).

[2] Pavilion: Olanda.

[3] Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, fond: Căpitănia Portului Constanţa, dosar: 74/ 1928, fila: 12.

[4] Internment Camp – tabără de internare (lb. engleză).

 

Comentează pe Facebook

Articolul precedentAnglia a confiscat României cargoul „Bucegi“!  
Articolul următorExplozia cargoului „Carmen Sylva“ – nouă marinari morți
CUMPĂNĂ C. CONSTANTIN - jurnalist • licenţiat al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Am muncit ca să te cresc“ - premiul pentru „Cel mai bun film de anchetă pe anul 1995“; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Şi Dumnezeu se odihnește“, despre catastrofa navală din 4/5 ianuarie 1995, filmt selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; •1996-realizator al filmului pentru TV „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“, despre viaţa oamenilor bolnavi de lepră din Dispensarul din Tichileşti-Tulcea; selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; selectat pentru Festivalul MEDIAFEST-Costineşti-1996, nominalizat pentru Gala Laureaţilor; •1990-2008-autor a numeroase ştiri, anchete, investigaţii, reportaje, interviuri, precum şi realizator de emisiuni pentru televiziune; •2006-autorul cărţii „Tragedia navei «Independența»“; •2007-coautorul cărţii „Catastrofa navei «Unirea»“; •2008-coautorul cărţii „Naufragiul navelor «Paris» şi «You Xiu»“; •2009-autorul cărţii „Terente“ (vol. I şi II); •2011-coautorul cărţii „Amintiri despre o flotă pierdută“ (vol. I şi II); •2011-membru de onoare al Ligii Militarilor Profesioniști; •2011-membru al Ligii Navale Române; • 2017 - "Elena de la Dunăre și Mare" - Film documentar (Elena Roizen), Redactor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here