La data de 25 iulie 1917 au fost finalizate lucrările la distrugătorul „Măreşti“[1], ex-„Sparviero“ (pavilion: România, IMO: 6106015, data punerii chilei: 29 ianuarie 1914, lansat la apă la 25 martie 1917, finalizat la 25 iulie 1917; preţ: 4.850.000 franci aur).
Caracteristici tehnice – 1.760 to., lungime: 94,36 m, lăţime: 9,47 m, pescaj: 3,50 m, echipaj: 206 membri, propulsie: turbine cu abur, puterea maşinii: 39.000 c.p., viteza: 34 Nd., autonomie: 1.700 Mm; armament: 3 tunuri tip „Armstrong“ x 152 mm, model 1899, 4 tunuri tip „Armstrong“ x 76 mm, 2 mitraliere x 13,2 mm, 2 grupuri TLT (tuburi lans-torpile[2]) binate x 450 mm, constructor: 1916, „Pattison“, Neapole – Italia; preţ: 4.850.000 franci aur).
Din această clasă de nave, şantierul italian a construit patru unităţi: „Aquila“[3] (pavilion: Italia, IMO: 6105991 1.391 trb., constructor: 8 februarie 1917, Officine meccaniche cantieri navali di Napoli „Pattison“, Napoli – Italia; a fost lansat la apă la data de 26 iulie 1916; data punerii chilei: 11 martie 1914), „Falco“, „Nubbio“ şi „Sparviero“.
Abia în anul 1920, „Nubbio“ („Mărăşeşti“) şi „Sparviero“ („Măreşti“) au fost cedate Statului Român, sosind în ţară la data de 1 iulie 1920 şi primind iniţial indicativele A şi B.
Celelalte distrugătoare („Aquila“ – IMO: 6105991) şi „Falco“ au fost livrate Spaniei (1939) sub numele „Melilla“ şi, respectiv, „Ceuta“ (ieşite din serviciu în anul 1953).
În perioada 1925 – 1926, nava a intrat în revizii, reparaţii şi modernizări. Astfel, cele 3 tunuri tip „Armstrong“ x 152 mm, precum şi cele 4 tunuri tip „Armstrong“ x 76 mm au fost înlocuite cu 3 tunuri x 120 mm L/ 45 (1 tun în prova, 1 tun în pupa şi 1 tun între coşurile 2 şi 3), 2 tunuri x 76 mm a/ a tip „Bofors“, dispuse pe semiplatforme în cele două borduri, precum şi 2 mitraliere a/ a. De asemenea, au fost montate şine pentru de preluarea la bord a 50 de mine.
Cele două turbine au fost modernizate, ajungând la o putere de 44.000 c.p., oferind navei o viteză superioară (38 Nd.) celei maxime curente şi oficiale (34 Nd.)
După anul 1939 au fost dotate cu tunuri antiaeriene x 37 mm tip S.K.C. (de fabricaţie germană), precum şi mitraliere antiaeriene de 7,62 mm (germane), montate pe afete.
În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, ambele distrugătoare au fost dotate, în premieră mondială, cu sistem de tragere centralizată tip „Simens – Schuchert“. De asemenea, le-au fost suplimentate gurile de foc automate şi semiautomate, fiind dotate cu piese de 37 mm tip „Rheinmetal“ şi mitraliere x 13,2 mm tip „Hotchkiss“.
Toate aceste dotări suplimentare au dus la creşterea tonajului, acesta ajungând la 1.723 tone.
Înainte de declanşarea războiului, cele patru distrugătoare au primit o pitură de camuflaj (dungi şi triunghiuri de diverse culori), adecvată spaţiului tactic din Marea Neagră, precum şi câte un semn de război, respectiv însemnele unui careu de AŞI: „Mărăşeşti“ a primit semnul Asului de Treflă, „Măreşti“ – semnul Asului de Caro, „Regele Ferdinand“ – semnul Asului de Cupă, „Regina Maria“ – semnul Asului de Pică.
Viteza de deplasare a distrugătorului „Mărăşeşti“ a scăzut la 24 Nd., în urma avarierii turbinei, care, deşi a fost reparată, nu a mai fost utilizată la randamentul maxim (a fost interzisă creşterea presiunii aburilor peste limita de siguranţă).
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, „Măreşti“ – „Asul de Caro“ şi „Mărăşeşti“ – „Asul de Treflă“ au îndeplinit importante misiuni de luptă în cadrul Escadrei de Distrugătoare şi au avut o contribuţie importantă la evacuarea trupelor germano-române de la Sevastopol (mai 1944, Operaţiunea „60.000“).
La 5 septembrie 1944, cele două bastimente[4] româneşti au fost confiscate de Armata Sovietică.
În cadrul Flotei Sovietice, distrugătorul „Măreşti“ a fost inclus în clasa distrugătoarelor de tip „rapid“, primind numele „Lovkii“, iar distrugătorul „Mărăşeşti“ a fost încadrat în categoria distrugătoarelor de tip „uşor“, primind numele „Liogkii“.
La 12 octombrie 1948 au fost retrocedate României: „Măreşti“ a primit numele de bordaj D-1 (1948) şi D-11 (1951), „Mărăşeşti“ a primit numele de bordaj D-2 (1948) şi D-12 (1951).
În anul 1961 au fost casate şi dezmembrate.
În anul 1951 au fost retrocedate distrugătoarele din clasa „R“: „Regina Maria“ a primit numele de bordaj D-21, „Regele Ferdinand“ a primit numele de bordaj D-22.
În anul 1959 a fost casate şi tăiate.
Sursă: Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu, 2011, „Amintiri despre o flotă pierdută”, vol. I – „Navele românești ale Dunării și Mării”, vol. II – „Voiaje neterminate”, Constanța, Editura: „Telegraf Advertising”.
[1] Numele distrugătorului „Mărăşti“, aşa cum apare în cărţi, dicţionare, tratate, fotografii, a fost, iniţial, MĂREŞTI, acesta fiind înscris cu litere din metal sudat pe bordul tribord-pupa al navei.
[2] Tub lanstorpile – tub metalic în care se introduce torpila pentru lansare; capătul prin care se introduce torpila este închis cu un capac, iar celălalt are o prelungire sau o lingură la partea superioară; în interior există o şină de ghidare (T-ul torpilei), de care se loveşte în momentul lansării o pârghie ce pune în mişcare motorul torpilei; tuburile lanstorpile pentru navele de suprafaţă pot fi duble, triple sau cvadruple; ele sunt, de regulă, pivotante, dar există şi tuburi fixe, mai ales pentru torpilele antisubmarine; cele montate pe submarine sunt fixe şi au capace etanşe la ambele extremităţi, putând fi manevrate din interior.
[3] A fost tăiat în anul 1950.
[4] Bastiment – termen folosit în trecut, însemnând „navă mare de luptă“; în prezent se foloseşte rar, în sensul de simplu mijloc plutitor.