În luna iunie 1940, au fost finalizate lucrările la nava mixtă „Balcic“[1] (pavilion: România, IMO: 5383160, armator: S.M.R., port de înregistrare: Constanţa, 5.588 tdw., 3.494 trb., 2.022 trn., corp din oţel, punte din oţel şi lemn, lungime: 116,35 m, lăţime: 15,53 m, înălţime: 6,25 m, pescaj: 6,40 m, echipaj: 44 membri, propulsie: 1 motor „Diesel“ marca „Fiat“, principiu de funcţionare: diesel, 2 timpi, 6 cilindri, 1 elice, puterea maşinii: 2.400 c.p., viteza: 15,5 Nd., combustibil: motorină, capacitatea depozitului de combustibil: 300 to., consum: 417 kg/ h, încărcământ maxim: 9.897 to., pasageri: 16 persoane la clasa I, constructor: iunie 1940, Cantieri Navali Riuniti din Palermo – Italia).
În caz de mobilizare, nava putea fi transformată şi adaptată necesităţilor de război şi transporta 1.500 persoane, 2.000 cai, 150 trăsuri, 50 camioane, 120 chesoane. De asemenea, i se puteau instala câte 2 tunuri x 120 mm şi 4 tunuri antiaeriene.
După sosirea în ţară, nava mixtă „Balcic“, împreună cu navele mixte „Mangalia“ (pavilion: România, IMO: 5531517), „Sulina“ (pavilion: România, IMO: 5614034) şi „Cavarna“ (pavilion: România, IMO: 5613903), a început călătorii regulate între România şi America.
În timpul războiului a fost închiriată societăţii „Deutsche Levante Line“, pentru transport de mărfuri.
Scurt istoric al navei
* La data de 11 septembrie 1943 s-a scufundat parţial în timpul unui bombardament aerian german, în timp ce era acostată în portul Split (în prezent, Croaţia).
* 1947 – a fost ranfluată de firma „Brodospas“ din Split, după care a fost preluată de „Jugolinija“.
* 1948 – a intrat în serviciu cu numele „Srem“.
* 1951 – a primit numele „Vojvodina“.
* 1968 – a fost transferată la „Lsinjska Plovidba“, Rijeka.
* 1969 – a fost vândută firmei „Lelio Pampaloni“, Genova – Italia.
* 1970 – a fost vândută firmei „Cia de Navegacion Espumar“ S.A., Panama, primind numele „Kim“.
* 1975 – a fost vândută armatorului „Ikros Shipping Co.“, Panama, primind numele „Daffodil“.
* 1976 – a fost vândută armatorului „Evinar Cia Naviera“ S.A., Pireu – Grecia, primind numele „Opal“.
* 1976, iunie – a fost vândută armatorului D. Tsaousakis L.D. Tripolis, Eleusis (Grecia).
* 1979, iulie – nava a fost dezmembrată de armatorul D. Tsaousakis.
Bombardarea și scufundarea navei „Balcic“ în portul Split
La data de 11 septembrie 1943, nava mixtă „Balcic“ (pavilion: România, IMO: 5383160, comandant: Alexandru Filipan, 3.494 trb., construită în anul 1940, intrată în dotarea Serviciului Maritim Român la 6 iunie 1941) s-a scufundat în timpul unui bombardament aerian german, în timp ce era acostată în portul Split (în prezent, Croaţia).
În Protestul de Mare[2], depus de Alexandru Filipan, comandantul navei „Balcic“, se precizează:
„(…) În ziua de 8 septembrie 1943, la orele 5.44, m/ v «Balcic» pleacă dela Gravosa[3] cu un încărcământ de 5.250 tone bauxită cu destinaţia Trieste. În aceeaşi zi, la orele 15, sosim la Spalato, la ordine, urmând ca a doua zi, 9 septembrie, conform instrucţiunilor Comandamentului Marinei Italiene, să ne continuăm călătoria.
În aceeaşi seară, la orele 20.30, postul de radio Roma anunţă oficial încheierea Armistiţiului. Subsemnatul m-am prezentat imediat la Comandamentul Marinei Italiene, insistând să mi se permită plecarea imediată din Spalato, intenţionând de a pleca din nou la Gravosa, unde ştiam că se găsesc trupe germane şi autorităţi croate.
Din contră, Comandamentul Marinei îmi pune în vedere că nu am voie de a părăsi portul, retrăgându-mi şi instrucţiunile ce le primisem cu o oră înainte. O plecare forţată din partea vasului era imposibilă, deoarece în port erau câteva torpiloare şi în timpul nopţii intrarea porului era închisă cu plăci antisubmarine, iar la capetele digurilor se afla artilerie.
A doua zi, 9 septembrie 1943, ni se confirmă din nou ordinul de a nu părăsi portul şi ni se pune gardă armată pe cheu, nimeni nemaiavând voie să debarce. La orele 12, patru tancuri italiene se opresc în prova noastră, la 50 metri, iar un ofiţer italian se prezintă pentru a mă conduce, împreună cu şeful artileriei bordului, spre a lua contact cu generalul de Corp de Armată Cigalia, care se găsea în birourile Gării, în apropierea vaporului. Acesta îmi spune că începând de astăzi, 9 septembrie, Italia se găseşte în stare de război cu Germania şi îmi cere să ordon debarcarea imediată a tuturor militarilor germani, împreună cu armamanetul lor, iar în ceea ce priveşte vasul, care avea mărfuri pentru Germania, să fie sechestrat până va primi ordine precise dela Roma. Am răspuns că nu pot da un astfel de ordin militarilor germani, de a se preda prizonieri, iar atunci generalul italian a comunicat ordinul printr’un translator şefului artileriei, Kraus Nicolaus, să se predea, împreună cu cei 17 soldaţi ai săi, ceea ce acesta a consimţit.
În acest timp, la bord se aruncau în mare închizătoarele tunurilor şi mitralierelor, făcându-le inutilizabile.
La orele 13.15, un căpitan italian, împreună cu 60 soldaţi armaţi, a ridicat pe cei 18 artilerişti germani.
În aceeaşi zi, un grup de 12 soldaţi, conduşi de un subofiţer, vin la bord şi demontează piese dela tunuri şi lămpile dela aparatele T.F.F.
Am convocat toţi ofiţerii bordului şi am hotărât, de teama că italienii ne vor forţa să plecăm cu trupe în Italia, să punem vasul în imposibilitate de mişcare, demontând următoarele piese din maşină şi ascunzându-le în tancuri şi în alte locuri sigure:
-
– 3 pulverizatoare dela motorul principal, precum şi cele 2 de rezervă;
-
– valvula principală de aer de lansare;
-
– 6 distribuitoare de lansare;
-
– 2 ventile de distribuţie a aerului;
-
– valvula de reglare a pompei de ulei.
Toate aceste piese s’ar fi putut monta de noi, la nevoie, într’o oră. Totodată, am lăsat poarta etanşă dela tunel deschisă, iar valvula de fund am fi deschis-o în caz că am fi fost forţaţi să părăsim vasul.
În aceeaşi zi, avioane germane, zburând deasupra oraşului, aruncă manifeste, iar populaţia oraşului, sub văzul autorităţilor militare italiene, manifestează pe străzi cu steaguri roşii şi cu insigne comuniste.
A doua zi, 10 septembrie, manifestaţiile populaţiei oraşului se repetă şi avioane germane împrăştie manifeste, iar în timpul nopţii câteva vase şi ambarcaţiuni, încercând să părăsească portul în debandadă şi dezarmate, sunt oprite de trupele regulate italiene.
În ziua de 11 septembrie 1943, la orele 8.30, apar 6 avioane germane («Stuka»), care încep a bombarda portul. Din acestea, trei avioane atacă în picaj vasul nostru şi magaziile unde eram acostaţi. O bombă cade pe puntea tribord, în dreptul magaziei Nr. 2, iar alta cade lângă coş, pe puntea bărcilor. A treia bombă cade pe cheu, lângă vas, în dreptul scării, schijele sale perforând corpul în tribord, în sute de locuri, şi omorând pe timonierul Pop Tamaş, ce era de vardie[4], şi pe maistrul lemnar Chiforeanu Ştefan, ce se afla la scară.
Răniţi grav: chelnerul Sumandan Pavel[5], bucătarul Lazăr Ion, cambuzierul Turturică Constantin şi şeful de echipaj Coroiu Nicolae. Aceştia sunt pansaţi la bord şi trimişi cu ambulanţa la spital. Au mai fost răniţi uşor şeful mecanic Patrichi Ion şi brutarul Avrigeanu Samoilă.
La orele 8.45 se declară incendiul în magazia cambuzei, provocat de explozia bombei ce a căzut la magazia Nr. 2. Focul este localizat cu mijloacele bordului şi cu pompieri italieni.
La orele 11, avioane atacă din nou portul şi vasele ce plecau. În maşină, bomba ce a lovit coşul a avariat tuburile de eşapament ale motorului principal, tubulatura de apă dulce şi sărată, precum şi ambele tancuri de compensă.
Bomba ce a căzut pe cheu a distrus cabinele dela centru ale personalului şi bărcile de salvare din tribord.
Alarmele continuând, se lasă vardii pe cheu, lângă vapor, iar restul echipajului se refugiază într’o grădină din apropiere.
Între timp, trupele italiene intră în panică, predau armele partizanilor slavi şi se refugiază în împrejurimile oraşului, iar parte se înrolează în rândurile rebelilor.
La orele 16, grupuri de partizani înarmaţi trec în port şi incendiază vasele rămase. Subsemnatul, cu o parte din echipaj, mă duc pe bord, iar grupurile de partizani, văzând că suntem armaţi, se retrag, după ce-au întrebat dacă sunt croaţi pe bord. O serie de ambarcaţiuni încărcate cu muniţiuni şi incendiate, ard şi explodează până noaptea târziu. O corabie cu muniţiuni, acostată în prova noastră, este dezlegată de la cheu de noi, iar vântul o îndepărtează.
12 septembrie 1943. La orele 7.45, rebelii vin la bord, armaţi cu arme automate, şi ne pun în vedere să părăsim toţi bordul, permiţându-ne să luăm strictul necesar. Ne refugiem într’o casă în construcţie, înzestrată cu adăpost, în imediata apropiere a vasului. La orele 8, avioanele germane atacă din nou portul, în picaj, lovind magaziile de lângă vapor.
13 septembrie 1943. Avioane germane atacă din nou portul şi împrejurimile. Două bombe cad în curtea casei unde ne adăposteam. Alte două bombe cad pe vas, lângă forepeak[6], şi alta în magazia Nr. 4, în apropierea magaziei Nr. 5. Focul se întinde mai departe, stingându-se singur după ce a ars materialele din magazia dela prova şi muniţiunile dela tun.
Facem o vizită la spital unde aflăm că Sumandan Pavel a murit în urma operaţiei ce i s’a făcut. Schijele i’au perforat intestinele. Ceilalţi răniţi sunt pansaţi zilnic, starea lor ameliorându-se.
În zilele de 14 şi 15 septembrie a.c., bombardamentele aeriene continuă fără încetare.
Subsemnatul iau contact cu Comandamentul partizanilor, care ne permite să luăm provizii dela bord şi să le aducem la locul de refugiu, unde se mai afla şi un grup de italieni civili.
La vapor constatăm că nivelul exterior al apei a ajuns până la coridor. În tunel, apa a pătruns până în dreptul porţii etanşe ce dă în maşină. Închidem poarta etanşă, apa continuând să pătrundă în camera maşinii pe la niturile slăbite şi dinspre magazia Nr. 4, vasul începând să se scufunde. În cabine se constată devastările făcute de rebeli. Toate localurile, saloanele, cabinele au fost complet devastate. Uşile, mobilierul, oglinzile au fost sparte sau lovite. Nimic nu mai este utilizabil.
În zilele următoare, bombardamentele aeriene continuă. Suntem mereu vizitaţi de rebeli armaţi, bărbaţi şi femei.
În ziua de 19 septembrie 1943, seara, suntem pe neaşteptate luaţi de partizani, sub motivul că vor să facă o percheziţie prin bagaje, fără a ni se mai permite să luăm ceva cu noi şi promiţându-ne că peste o oră ne vom putea întoarce.
Sub acest pretext am fost conduşi la închisoarea oraşului şi încarceraţi câte 25 într’o celulă, având voie să ieşim în curte câte 10 minute pe zi, pentru spălat. În acest timp, în refugiul unde stătusem până atunci, rebelii ne furau puţinele lucruri ce putusem salva dela bord.
După 3 zile, în ziua de 22 septembrie 1943, suntem transferaţi dela închisoare la cazarma «Roma», unde ne putem bucura de libertate de a umbla prin curte toată ziua. În toate aceste zile, aviaţia germană bombardează şi mitraliează fără încetare în oraş şi în munţii din împrejurimi.
Suntem întrebuinţaţi de rebeli la diferite corvezi, precum şi la transportul de tunuri şi muniţiuni în munţi, în apropierea frontului. Tratamentul ni se înăspreşte din ce în ce, pe măsură ce rebelii se organizează în oraş.
În zorii zilei de 25 septembrie, rebelii fac să explodeze gara, care fusese dinainte minată de ei, şi unele depozite de muniţiuni din oraş, apoi majoritatea evacuează oraşul. Cei 30 de gardieni ce ne păzeau îşi iau armele şi fug în munţi. Alţii dezbracă uniformele, rămânând civili în oraş. Nu mai găsim apă de băut. Neavând unde să ne refugiem, rămânem pe loc, în cazarmă. Aviaţia germană atacă încontinuu cuiburile de rezistenţă ale partizanilor.
În ziua de 17 septembrie 1943, dimineaţa, se observă în depărtare trupele germane înaintând, în cooperare cu aviaţia ce bombardează pâlcurile de rebeli ce se retrag. Către orele 10, trupele germane intră în oraş, fără să întâmpine nici o rezistenţă.
Subsemnatul, sunt primul primit în audienţă de generalul german, comandant căruia îi raportez cele întâmplate cu noi şi cu soldaţii germani ce îi aveam la bord. Din cercetările Comandamentului German pe lângă ofiţerii italieni luaţi prizonieri, rezultă că cei 18 soldaţi germani de pe bord au fost predaţi rebelilor şi împuşcaţi de aceştia.
Întrucât în cazarma «Roma» s’au instalat trupele germane, echipajul vasului este încartiruit la un hotel, iar răniţii Lazăr Ion şi Turturică Constantin sunt transportaţi la Sinj, de acolo urmând să fie trimişi cu avionul la un spital, mai departe de linia frontului.
Întrucât în Spalato nu se găsea nici o autoritate de marină germană, care s’ar fi putut interesa de situaţia personalului vaporului, care se găsea aproape dezbrăcat şi fără posibilităţi de aprovizionare, deoarece rebelii evacuaseră toate proviziile, Comandamentul German ia hotărârea ca tot echipajul să fie repatriat, permiţând de a rămâne pentru paza vaporului şi a materialului rămas pe bord o singură persoană.
Vasul se găsea scufundat în port, nivelul exterior al apei ajungând la un metru sub puntea principală. Atunci am hotărât ca să lăsăm pe intendentul Butu Ion, care vorbeşte şi limba germană, cu misiunea de a se ţine în permanenţă legătura cu autorităţile germane.
În seara zilei de 30 septembrie 1943 plecăm cu un vapor la Metković[7], iar de acolo, cu trenul, ne continuăm călătoria până în România, sosind la Bucureşti în dimineaţa zilei de 6 Octombrie 1943, iar în ziua de 14 Octombrie a.c. am sosit la Constanţa, portul de înscriere a vasului. (…)“.
La data de 7 octombrie 1943 au început operaţiunile de ranfluare a navei, dar acestea au fost întrerupte în ziua de 21 octombrie, întrucât nava a fost incendiată şi a ars două zile, în urma unui atac aerian. Din cauza bombardamentelor şi a lipsei de personal, operaţiunile de salvare nu au mai fost continuate, nava fiind considerată pierdere totală şi definitivă.
La data de 7 februarie 1947, conform sentinţei[8] Tribunalului pentru prada maritimă de război din Split, preşedinte Vrtacnik Josip, nava „Balcic“ a fost considerată pradă de război.
În motivarea sentinţei lor, judecătorii Predrag Nikolic şi Ante Donatov precizează: „Prin referatul comisiei de pregătire, ca şi prin referatul Comandamentului Marinei de Război iugoslave nr. 2022 din 8 august 1946 se constată că vasul-motor «Balcic», cu portul de domiciliu în Constanţa, a intrat la 7 septembrie 1943 în portul Split, venind de la Gruž, încărcat cu 4.300 tone bauxită cu destinaţia Trieste.
Pe bord era arborat drapelul german. A fost înarmat cu două tunuri şi două mitraliere şi, pe lângă un detaşament de soldaţi germani, se afla şi echipaj românesc.
La 9 septembrie 1943, forţele noastre au invitat echipajul să se predea, acesta însă a refuzat şi a răspuns că va face uz de arme dacă cineva se va apropia de vas. Însă, după ce detaşamentele noastre armate au înconjurat vasul şi au îndreptat mitraliere împotriva lui, acesta s’a predat imediat.
La 11 septembrie 1943, aviaţia germană a bombardat portul Split şi, cu acel prilej, acest vas a fost avariat şi incendiat, iar din această cauză s’a scufundat.
(…) Dat fiind că vasul purta drapel german, a avut escortă înarmată germană, era înarmat şi a transportat bauxită pentru germani şi mai ales pentru că a încercat să se opună punerii lui în captivitate de către forţele noastre armate – toate acestea îi dau un caracter vădit ostil, iar prin aceasta îndeplineşte toate condiţiunile necesare pentru ca un vas să poată fi luat ca pradă maritimă de război. (…)“.
