Avizoul „România” – prima navă de război a Marinei Române

0
349
Avizoul "România", prima navă de război a Marinei Române.

Între 1857-1858 – comerţul şi navigaţia pe Siret erau foarte animate, râul fiind parcurs de numeroase vase, remorchere şi şlepuri, pentru transportul de cereale, piatră, cărbune, lemn, sare etc.

Unul dintre vasele mari se numea „Ceocan“ (pavilion[1]: Ţara Românească, 130 trb., lungime: 35,00 m, lăţime: 6,00 m, pescaj: 0,60 m, propulsie: motor cu aburi, puterea maşinii: 240 c.p., viteza: 14 km/ h, constructor: 1855, „Neuburg-Kloster“, lângă Viena) şi aparţinea cetăţeanului român Nicolae Ceocan, negustor din Bucureşti, care efectua exporturi de sare, cereale, cherestea, cărbuni şi piatră către porturi din Bulgaria, Serbia şi Turcia. Ulterior, numele vasului a fost schimbat în „Prinţul Konachi Vogoride“[2].

În anul 1858 a efectuat prima deplasare pe râul Siret, primul comandant fiind căpitanul Ignatz Stolz.

Acest vas „străbătea cam 100 km de la gura Siretului în sus. Primăvara şi toamna făcea câte 10 drumuri pe lună; vara câte 2 ori 3, căci apele erau mici, iar Bârladul, Putna şi Râmnicul aducea pietriş. În primul an au transportat 3 milioane ocale vechi de sare, precum şi cărbuni (mangal)“[3].

În anul 1859vasul „Prinţul Konachi Vogoride“, ex-„Ceocan“ (pavilion: Ţara Românească) este semnalat efectuând transporturi de sare în diferite porturi moldoveneşti (Galaţi, Reni, Ismail, Chilia) şi în porturile turceşti Isaccea, Tulcea, Sulina şi Chilia Veche.

În anul 1861, nava a fost sechestrată la gura Siretului şi rechiziţionată de Stat, pentru practicarea comerţului ilicit cu sare de mare[4] (amenda aplicată fiind prea mare, proprietarul navei nu a fost în măsură să o achite).

Nava avea nevoie de reparaţii capitale atât la nivelul corpului, cât şi la căldări, astfel că, în anul 1862, a fost trimisă la „Mayer“, Linz – Austria, unde a fost armată cu 4 tunuri, având posibilitatea îmbarcării a 32 de militari înarmaţi. Costul reparaţiilor a fost de 181.300 lei, nava revenind în ţară în luna iulie 1864.

Nava ROMÂNIA (reproducere după plic postal)În luna iulie 1864 a sosit în ţară avizoul[5] „România“, ex-„Prinţul Konachi Vogoride“, ex-„Ceocan“ (pavilion: Ţara Românească, 130 trb., lungime: 35,00 m, lăţime: 4,80 m, pescaj: 1,10 m, propulsie: motor cu aburi, motorul şi boilerul construite la Şantierul Naval din Florisdorf – Boemia, puterea maşinilor: 240 c.p., viteza: 14 km/ h, avea zbaturi de Ø1,50 m şi o cârmă cu lungimea de 2 metri, constructor: „Neuburg-Kloster“, lângă Viena).

Ceremonialul de botez a avut loc în ziua de 2 august 1864, în portul Giurgiu – Smârda, unde, în prezenţa unui public numeros şi entuziast, nava a primit numele „România“, fiind cuprinsă în Flotila fluvială.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a lipsit din cauza unor probleme de sănătate, dar a fost reprezentat de generalul Savel Manu[6], ministrul de Război, care, la final, a spus: „(…) Acum, scumpă «Românie», mergi pe bătrânul nostru Danubiu, străbate-i undele cari încing ţara dela un cap la altul şi spune tuturor că, de azi înainte, ţara a adăogat o nouă părticică la teritoriul său. (…)“.

Cu ocazia acestui ceremonial, „C. Negri a rugat pe Domnul Sfânt: fă ca această «Românie» să nască pui bravi, pentru stăpânirea ţărilor şi mărilor“[7].

Avizoul "România" (machetă)
Avizoul „România” (machetă)

La data de 11 octombrie 1866, – la bordul avizoului „România“, Domnitorul Carol I a efectuat prima sa călătorie pe Dunăre.

Nava l-a transportat cu întreaga suită la Rusciuc, unde a fost primit, cu toate onorurile, de Midhat Paşa. De aici şi-a continuat călătoria spre Varna, apoi la Constantinopol, unde a fost aşteptat de yachtul[8] imperial turcesc „Izzedin“.„România“ a revenit la Giurgiu, având la bord pe Primul ministru I. Ghica.

La 18 octombrie 1866, nava „România“ a plecat la Rusciuc şi a aşteptat (până la 20 octombrie[9]) sosirea lui Carol I, unde şi când l-a preluat şi a revenit la Giurgiu.

31 octombrie 1866 a fost data când Domnitorul Carol I a întreprins o călătorie pe Dunăre, de la Olteniţa la Călăraşi, Brăila şi Galaţi, „pentru a lua contact cu poporul românesc, care îl alesese Domnitor, cât şi pentru a cunoaşte frumuseţile ţării, peste care era chemat să domnească“[10].

De la Galaţi, Domnitorul Carol I s-a îmbarcat la bordul canonierei franceze „Magicien“, fiind escortat şi de „România“, şi a călătorit până la Ismail, unde a debarcat la 6 noiembrie 1866. Între timp, nava „România“ a revenit la Galaţi şi a aşteptat aici sosirea pe uscat a Domnitorului şi a suitei sale.

La data de 9 noiembrie, Carol I s-a îmbarcat din nou pe „România“ şi, după o călătorie de 12 ore, s-a debarcat în portul Giurgiu.

Avizoul ROMÂNIA (pictură de Dumitru Donici)
Avizoul ROMÂNIA (pictură de Dumitru Donici).

1867, 5 maila bordul navei „România“, Domnitorul Carol I a efectuat o călătorie de la Turnu Severin la Calafat. La 6 mai s-a îmbarcat la Turnu Măgurele şi, în aceeaşi zi, a debarcat la Giurgiu.

1867, 5-7 iunie[11] – Domnitorul Carol I a continuat călătoria pe Dunărea maritimă, de a cărei mare importanţă era atât de convins, încât a studiat personal problema găsirii unei ieşiri la mare pe teritoriul românesc şi, în consecinţă, a propus construirea unui canal derivat din Braţul Chilia, la capătul căruia urma să se construiască un port maritim.

În această călătorie, Carol I a fost însoţit de Primul ministru Dimitrie Brătianu[12], care, la întoarcere, fiind inspirat de studiile Domnitorului, a redactat un proiect de lege, votat în unanimitate de Corpurile Legiuitoare, în 1868, şi promulgat prin Înaltul Decret nr. 2040/ 22 decembrie 1868[13].

În lipsa creditelor, acest proiect a fost suspendat până în anul 1870, când au fost acordate primele fonduri necesare pentru realizarea lui, dar evenimentele din toamna acestui an şi din preajma Războiului de Independenţă au împiedicat continuarea lucrărilor.

* * *

„O călătorie regală în 1867[14]

 (…) Fosta navă «România» a Marinei Militare aparţinea unui comerciant grec al cărui nume îmi scapă din memorie. Ea făcea transporturi de sare pe Prut.

Pe cât îmi amintesc, proprietarul «României» a rămas dator Statului cu o sumă oarecare pe sare şi atunci Statul a confiscat vasul, dându-l şaluparilor. Primind vaporul, trebuia să i se facă o reparaţie radicală deoarece era într’o stare deplorabilă în toate privinţile.

În faţa portului Brăila era o mică insulă. Acolo s’a construit o sanie pe care «România» a fost trasă pe uscat. După un timp destul de lung a fost lansată. S’a făcut un mic salonaş cu două canapele înguste şi scurte, îmbrăcate cu muşama neagră, două cabine (coteţe întunecoase), cazarma, etc.

După o lungă şedere ascuns după insulă, Căpitanul Anton Barbieri (tatăl amiralului Barbieri – n.a.) primeşte ordinul d-lui General Florescu, Ministru de Război, ca piroscaful[15] să plece la Giurgiu, unde va încărca nişte efecte şi muniţiuni pentru Călăraşi.

Nu s’a terminat încă încărcarea şi primeşte un al doilea ordin. «Nu veţi pleca până nu soseşte Vodă[16], care va călători şi El tot la Călăraşi».

Avizoul „ROMÂNIA” în portul Galați (anul 1906)
Avizoul „ROMÂNIA” în portul Galați (anul 1906).

«România»“ era aşa de încărcată încât nu puteai să te mişti pe covertă. Bietul Barbieri, văzând în ce prăpastie a căzut, ştiind cum stă în gospodăria piroscafului – s’a luat cu mâinile de cap, căci era imposibil să poată pleca cu Vodă în halul în care se afla «România».

Barbieri trimite o telegramă urgentă Ministerului, cu următorul conţinut: «Rog daţi ordin ca piroscaful să fie descărcat de muniţiunea încărcată, că Vodă nu poate să se îmbarce, vasul fiind absolut supraîncărcat». Răspunsul a fost foarte scurt şi clar: «Nu se aprobă».

Ca serviciu de masă, Barbieri avea cinci farfurii, un pahar verde, o sticlă, un şervet cu dungă roşie, o faţă de masă colorată, furculiţă şi cuţit cu mânerul de lemn negru, o solniţă, etc. Fratele meu (sublocotenentul Hacik, ofiţer de bord – n.a.) era mai sărac în gospodăria sa. În fine, disperarea lui Barbieri nu a dus la nici un rezultat, altul decât că Vodă a sosit şi a trebuit să plecăm.

Cu Vodă a mai venit şi un colonel ca aghiotant şi cinci servitori ai Lui. Vodă se opreşte pe debarcader, se uită în dreapta, în stânga, părând a căuta pe «România», care era în faţa Sa, baricadată cu saltele şi muniţiuni, adică în saltele erau efecte reformate.

Barbieri îi iese înainte şi îl pofteşte să se îmbarce. Strecurându-se printre saltele, abia îl poate duce la tambuchiul salonaşului, unde i se aduc două scaune (pliante) ca să şeadă. Vodă a stat în picioare şi, în fine, mola parâmele, maşina pe drum. Piroscaful dădea tot felul de bande în toate direcţiunile.

Pilotul Atanasie Economul nu vedea bine, în special noaptea, ceea ce a făcut că a băgat piroscaful între 10 – 15 mori de pe malul oraşului Silistra[17].

În acel moment, un şalupar dă fuga pe scara căzărmei, strigând: «Domnule H., căpitanul a dat ordin să te duci imediat la cârmă, că pilotul ne-a băgat între morile turceşti şi Turcii strigă şi înjură cât îi ia gura!». Am fugit sus, dar era prea târziu. Pupa se lovise de o moară.  S’a rupt o bucată din copastie şi s’a răsturnat tunul dela pupa. «România» a dat o bandă aşa fel că din saltelele care erau ridicate până la scândura comenzei – zic scândură, deoarece comanda era o singură scândură îngustă -, saltelele au căzut clae peste grămadă, astupând spiraiul maşinei.

Când pupa s’a lovit de moară, Vodă, care era pe covertă în picioare, şi cu aghiotantul au fugit… un pas la babord, că mai mult nu putea, nefiind loc. În fine, cu chiu, cu vai şi frică am ieşit din mori şi traversăm spre Gura Borcei.

Avizoul "România" (machetă)
Avizoul „România” (machetă).

Nu ajunsesem încă la mijlocul Dunărei şi dela vale venea un nor negru de ceaţă, care într’o clipă ne-a învelit, aşa că nu mai vedeam nici la un metru distanţă. Cu maşina stopată am ancorat, dar nu ştiu dacă am ancorat cu pupa sau cu prova la vale. Numai după ce s’a întins lanţul ancorei, atunci am constatat că am ancorat cu prova la vale, dar unde eram ancoraţi nu puteam afla.

Bietul căpitanul nostru era mai mult mort decât viu şi se văita într’una şi nu ştia ce să facă cu Vodă: mâncare nu, pat nu, nimic, nimic… În tot timpul nopţii am ţinut presiune, crezând că ceaţa se va ridica; dar, în zadar, ea se tot îngroşa.

Lui Vodă i s’a făcut un pat pe o canapea, o plapomă subţire de flanelă s’a aşternut peste pat în loc de cearceaf; a doua plapomă de flanelă tot subţire s’a pus ca plapomă, o pernă care era îmbrăcată într’o materie cadrilată cu două sau mai multe culori. Lângă canapea s’au alăturat trei scaune pliante, ca Vodă să nu cadă noaptea de pe canapeaua cea îngustă.

La capul patului s’a pus o mică măsuţă de brad, pe care fratele meu juca şah. O sticlă cu apă, un pahar verde, două sfeşnice mici de alamă, în care era câte o lumânare de stearină[18]. Vodă însă nu a vrut să se servească de sincera noastră ospitalitate… (lesne de explicat), ci s’a mulţumit să-şi tragă de la splendidul său pat un pliant, pe care a şezut, sau s’a plimbat toată noaptea în lungul salonaşului de 2 – 3 metri. Aghiotantul s’a culcat pe cealaltă canapea fără nici un aşternut. Vodă a cetit aproape întreaga noapte o carte germană. De mâncare nici vorbă, că noi nu aveam bucătar şi nu aveam decât mezeluri, şuncă, salam, brânză, etc.

Celor cinci servitori ai lui Vodă le-am aşternut în cazarmă nişte tenzi[19] şi cu tendalete[20] se înveleau. I-am auzit toată noaptea înjurând în limba lor, de mergeau fulgii.

Dimineaţa, când s’a ridicat ceaţa, am constatat că suntem cu trei kilometri la vale de Gura Borcei. Aghiotantul a interpelat pe Barbieri despre aşa nereguli de pe piroscaf… Însă Barbieri, aşa iritat cum era, i-a spus: «Domnule colonel, acest bastiment a zăcut trei ani după un ostrov, fără ca cineva să se intereseze câtuşi de puţin dacă are nevoie de ceva.

Avizoul "România" (machetă)
Avizoul „România” (machetă).

Pe bord eram eu şi un sublocotenent, care ne avem gospodăria la Brăila, la noi acasă, şi când am cerut să se dea cele necesare, veselă, rufărie, etc., cum se găseşte din belşug pe fiecare bastiment, mi s’a refuzat sub pretext că „România“, neavând nici un serviciu de îndeplinit, nu are nevoie de veselă, etc.

Primul voiaj care-l face acum m’a surprins şi era vorba numai de transport de efecte, căci nu aveam nici combustibil, ulei, etc., dar ordinul de plecare a rămas în picioare. Cu cărbuni m’am împrumutat dela d-nul Foscolo, cu ulei şi altele dela un magazin, tot cu mod de împrumut. Ce puteam să fac mai mult?

Am telegrafiat Ministerului că nu este posibil să voiajez cu Majestatea Sa Vodă, arătând incovenientele, totuşi d-l Ministru a trecut peste toate acestea şi a pus la dosar telegrama mea, deci, Domnule colonel, cine din noi este vinovatul?». Cu aceasta s’a încheiat discuţia.

În fine, am acostat la debarcaderul din Călăraşi, unde aştepta o lume imensă să vadă pe Vodă Carol. Toată lumea de pe uscat era indignată, văzând în ce hal a voiajat Vodă. De pe debarcadere, lumea s’a suit pe scaune şi scări ca să poată vedea baricadat pe Vodă, între saltele şi lăzi. Când flămândul şi nedormitul Vodă se debarcă, Barbieri, de bucurie, a început să facă cruce şi mătănii.

Am început a descărca sdrenţele, am spălat puntea şi eram gata să plecăm, când primim alt ordin: «Veţi aştepta îmbarcarea lui Vodă, cu care veţi veni la Giurgiu».

Halul în care a căzut sărmanul Barbieri nu mai e nevoie să-l descriu… Aghiotantul lui Vodă, de astădată, a avut însă grijă a se înţelege cu Zapciul[21] din Călăraşi, care a trimis pe bord de toate, pat elegant, veselă, rufărie, alimente, etc.

Totuşi, n’am avut nici de astă dată parte de toate bunătăţile, decât de un singur dejun, căci am ajuns devreme la Giurgiu. De aici am plecat la Galaţi.

Mă rog, am uitat să spun că la debarcarea lui Vodă la Giurgiu, Majestatea Sa, părăsind piroscaful, nu ne-a dat măcar buna ziua. Parcă bietul Barbieri era vinovat!“.

Nava cu zbaturi "România" (navomodel), vedere din pupa tribord)
Nava cu zbaturi „România” (navomodel; vedere din pupa tribord).

Între 1868 – 1870, la comanda navei s-a aflat locotenentul Nicolae Dimitrescu-Maican[22], înlocuit în 1871 de locotenentul Ioan Murgescu.

De această navă s-a folosit Domnitorul Carol I în călătoriile sale pe Dunăre, pentru a inspecta judeţele limitrofe, în condiţiile în care căile de comunicaţie pe uscat lipseau sau erau foarte dificile.

Avizoul a luat parte la luptele de pe Dunăre din timpul Războiului pentru Independenţă (1877-1878), nava fiind comandată de căpitanul Anton Barbieri.

În anul 1881 a fost din nou reparată şi dotată, fiind afectată de anii îndelungaţi de serviciu.

Ulterior a efectuat transporturi între Giurgiu şi Cernavodă, trecând apoi la Serviciul Hidraulic, pentru măsurători de îmbunătăţire a şenalului navigabil al Dunării.

În 1896 a fost încadrat în Divizia de Dunăre.

Avizoul "România" (schiță)
Avizoul „România” (schiță).

În 1897 a participat la operaţiunile de salvare a oamenilor şi animalelor din regiunile afectate de inundaţiile din acel an. De asemenea, a participat la lucrările de sondaje între Brăila şi Turnu Severin, pentru întocmirea hărţii Dunării, precum şi la unele lucrări hidrografice pe fluviu.

În timpul Primului Război Mondial a fost utilizat ca remorcher de transport.

Primul comandant al navei a fost căpitanul Anton Barbieri. A mai avut comandanţi pe Ioan Murgescu (unul dintre eroii atacului din mai 1877 din Războiul de Independenţă), Alexandru Cătuneanu (medaliat cu aur la Expoziţia de la Paris, pentru Harta Mării Negre) şi Nicolae Negrescu (viitorul comandant al Flotilei de Dunăre).

A fost prima navă cu aburi modernă de război a Marinei Române.

A participat la Războiul de Independenţă, alături de „Fulgerul“ (pavilion: România), „Ştefan cel Mare“ (pavilion: România) şi „Rândunica“ (pavilion: România), efectuând transporturi de trupe şi armament şi participând la asamblarea podului de barje de la Bechet.

În anul 1912 a fost încadrată la Poliţia fluvială, în anul 1921 fiind încă în serviciu.

Nava "România", reconstituită cu ocazia Zilei Marinei (imagine din portul Constanța)
Nava „România”, reconstituită cu ocazia Zilei Marinei (imagine din portul Constanța).

Potrivit raportului de anchetă[23] nr. 1.109 din 17 octombrie 1939 „(…) D. Aziz Ahmet, domiciliat în Silistra, este cu adevărat proprietarul Drăgei «Aziz No. 3», pe care D-Sa a lucrat-o/ construit-o cu personalul din Atelierul D-Sale din zona portului Silistra, sub conducerea sa.

Această dragă a fost transformată din corpul fostului avizou «ROMÂNIA», pe care D-Sa l-a cumpărat la licitaţie publică dela Marina Regală Română.(…)“.

În anul 1948, draga a trecut în patrimoniul Statului, fiind repartizată în administrarea provizorie a A.P.C.A. (Administraţia Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă).


[1] Cel mai vechi vas sub pavilion românesc.

[2] Principele Nicolae Conachi-Vogoride (1820-1863); Prinţul Nicolae Vogoride sau Vogoridis sau Bogoridi, fiul lui Ştefan Vogoride, a fost caimacam (locţiitor, regent) la conducerea Moldovei, între anii 1857-1858; sub caimacamia lui Teodor Balş, a fost ministru de Finanţe al Moldovei în perioada 18 decembrie 1856 – 7 martie 1857; în 1857 a fost numit caimacam de către sultanul turc şi îi fusese promisă domnia Moldovei în cazul în care reuşea să împiedice Unirea cu Muntenia; din această cauză a combătut din toate puterile realizarea Unirii Principatelor Române; mormântul lui se află în cimitirul „Sf. Constantin“ din Brăila.

[3] Th. Gâlcă, op. cit., pag. 22.

[4] Sarea de mare era considerată marfă de contrabandă, fiind prohibită.

[5] Avizo – navă militară rapidă cu deplasament până la 2.000 tone şi armament uşor, destinată să execute escortă, cercetare, protecţia pescuitului, reprezentare etc; dimensiuni: 103 m x 11 m x 3,8 m; viteza: 20-25 Nd.; armament: 14 tunuri x 100-120 mm, 2-8 tunuri a/ a (antiaeriene) x 37-80 mm, un aruncător de grenade ASm (antisubmarine), cuadruplu de 305 mm, două aparate lanstorpile, un elicopter.

[6] Savel Manu – fiul lui Petrache Manu şi al Sultanei Mavrogheni, fiica Domnitorului Nicolae Mavrogheni (decapitat de turci); politician şi general român; a fost şef al Armatei din Moldova (1864), ministru de Război (de la 12 aprilie 1864 la 29 ianuarie 1866, sub domnia lui A. I. Cuza) şi primar al Capitalei (1874); a murit orb.

[7] Gâlcă, Th., (1930), „Navigaţia fluvială şi maritimă în România“, Bucureşti, pag. 24.

[8] Yacht (sau în formă livrescă yaht, jacht) – cuvânt de origine olandeză (jagte, jaghte, jaghtschip derivat din jagt, jaght (vânătoare); navă mică sau ambarcaţiune cu vele, de regulă special construită şi amenajată pentru regate; navă propulsată cu vele, maşini cu aburi, motoare cu ardere internă sau altă instalaţie, cu excepţia ramelor, şi folosită pentru (călătorii de) agrement, excursii, etc.; vehicul asemănător cu o ambarcaţiune cu vele, dar prevăzut cu roţi sau cu patine şi folosit pentru întreceri sportive pe nisip sau, respectiv, pe gheaţă; primele yachturi au apărut în Olanda, în secolul al XVII-lea.

[9] Întârzierea suitei Domnitorului a fost cauzată de o furtună puternică pe Marea Neagră, Carol I fiind nevoit să rămână la Büyükdere, la bordul yachtului imperial „Izzedin“, până la calmarea furtunii.

[10] Eustaţiu Sebastian, „Marina de răsboi sub domnia Regelui Carol I. 1866 – 1914“, în „Marea Noastră“, Revista Ligei Navale Române, Anul VIII, nr. 7-8, iulie-august 1939, pag. 177 – 183.

[11] În această călătorie, Domnitorul Carol I a fost însoţit şi de profesorul francez E. Desjardins, sosit între timp la Bucureşti, trimis de Împăratul Napoleon al III-lea pentru a efectua studii asupra gurilor Dunării; ajunşi pe Braţul Chilia, Carol I i-a expus lui Desjardins un plan, potrivit căruia pe acest braţ s-ar putea deschide un canal până la Mare, având o însemnătate economică pentru România, mai ales pentru partea limitrofă a Basarabiei, oferind o ieşire la Mare şi posibilitatea construirii unui port; ideea ca acest port să poarte numele lui Carol I a aparţinut profesorului francez E. Desjardins.

[12] Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (1818-1892) – diplomat și politician român; a fost fiul stolnicului Constantin Brătianu și fratele liberalului Ion C. Brătianu.

[13] Proiectul a fost executat de inginerul-şef al Comisiei Europene a Dunării – C.E.D., Charles Hartley, dar costul lucrării, circa 20 milioane lei, a făcut ca planurile să rămână suspendate.

[14] Lt.-comandor (r) Hacik, „O călătorie regală în 1867“, în „Marea Noastră“, Revista Ligei Navale Române, Anul V, nr. 4, aprilie 1936, pag. 51, 52.

[15] Piroscaf – denumire veche pentru navele cu aburi.

[16] Se referă la Domnitorul Carol I.

[17] Silistra – oraş-port la Dunăre, în Nord-estul Bulgariei, centrul administrativ al regiunii Silistra; a fost unul din cele mai importante oraşe din regiunea istorică Dobrogea şi din Cadrilater; a aparţinut Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân, probabil şi a lui Vlad Ţepeş pentru scurtă vreme; a revenit României după cel de-Al Doilea Război Balcanic, în 1913, până în 1940, când a fost cedată Bulgariei.

[18] Stearină – substanţă solidă de culoare albă sau gălbuie, obţinută pe cale industrială (amestec de acid stearic cu acid palmitic sau oleic, obţinut din unele grăsimi solide), având diferite întrebuinţări (la fabricarea lumânărilor, săpunului, hârtiei, în industria textilă etc.).

[19] Tendă – apărătoare de soare sau de ploaie, în formă de acoperiş, făcută din pânză (la o luntre, la o corabie, pe o terasă, etc.).

[20] Tendalet – tendă mică.

[21] Zapciu – cârmuitor al unei plăşi, subordonat ispravnicului (şi însărcinat cu strângerea datoriilor şi plăţilor neachitate).

[22] Nicolae Dimitrescu-Maican (18461902) – general român, care a îndeplinit funcţia de comandant al Marinei Militare Române în trei rânduri (1874, 1877 şi 1879-1888); a fost primul român care a urmat studii de specialitate la Şcoala Navală din Brest (Franţa), în perioada 1863-1865; după absolvirea cursurilor şcolii franceze, a obţinut gradul de sublocotenent şi a mai rămas doi ani în Marina Franceză, fiind îmbarcat pe nava-şcoală de aplicaţie „Jean Bart“; în anul 1867, s-a reîntors în România, fiind avansat (în 1868) la gradul de locotenent şi numit comandant al navei „România“; a fost înaintat apoi la gradul de căpitan (1870) şi i s-a încredinţat comanda navei „Ştefan cel Mare“, în 1871; la data de 1 ianuarie 1874 a fost avansat la gradul de maior şi numit pentru prima dată în funcţia de comandant al Flotilei Române, deţinând această funcţie doar până la 10 decembrie 1874; după o perioadă de trei ani în care a funcţionat ca ofiţer de Stat major al Marinei, la data de 1 aprilie 1877, maiorul Maican a primit, pentru a doua oară, comanda Flotilei Române, iar apoi, la 28 aprilie 1877, i s-a încredinţat şi comanda bateriilor de coastă de la Calafat (formate din 16 tunuri şi 12 mortiere de 120 mm); în această calitate, el s-a distins, la 7 noiembrie 1877, în operaţiunea de scufundare a unei grupări de nave otomane, la care a participat direct; pentru activitatea sa, maiorul Nicolae Dimitrescu-Maican a fost decorat cu Ordinele „Steaua României“ şi „Coroana României“; şi de această dată a condus Marina Militară Română o perioadă scurtă, fiind avansat la gradul de locotenent-colonel în data de 1 decembrie 1877, ocazie cu care a predat comanda Flotilei maiorului Ioan Murgescu; locotenent-colonelul Nicolae Dimitrescu-Maican revine, pentru a treia oară, la comanda Flotilei Române la data de 8 aprilie 1879, deţinând această funcţie până la 10 mai 1888, pentru o perioadă de 9 ani, care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotei Maritime de Război a României, după obţinerea ieşirii la mare, prin Tratatul de Pace de la Berlin (1878); în cei 9 ani cât a condus Flotila Română, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost avansat la gradul de colonel (1880) şi apoi la cel de general (1886); pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare Române, generalul Maican a fost supranumit „ctitorul Marinei Militare“; în anul 1888, viaţa politică românească a fost zguduită de „Cazul colonelului Maican“, un scandal de corupţie în care au fost implicaţi mai mulţi generali, printre care şi prefectul Poliţiei Capitalei, generalul Radu Mihai, şi care a constituit (după opinia lui Constantin Argetoianu) una dintre cauzele căderii de la putere a guvernului Ion C. Brătianu; generalul Maican a fost judecat pentru săvârşirea de acte de corupţie, condamnat şi degradat, dar a fost graţiat de către Regele Carol I, care îl considera nevinovat; în restul vieţii, Nicolae Dimitrescu-Maican a luptat pentru ca să i se revizuiască procesul şi a obţinut rejudecarea sa; înainte însă de rejudecarea procesului său, generalul Nicolae Dimitrescu-Maican a încetat din viaţă în anul 1902, la vârsta de numai 56 ani, în urma unui accident; la înmormântarea sa a participat întregul Corp ofiţeresc al Marinei Române, în frunte cu secretarul general al Ministerului de Război; în semn de preţuire postumă, marinarii de la conducere din timpul Primului Război Mondial au denumit o navă capturată de la ruşi cu numele generalului degradat: Nicolae Dimitrescu-Maican; numele acestuia apare consemnat în mai multe variante: Dumitrescu-Maican, Dimitrescu-Maican, Demetrescu-Măican, dar autorii acestei cărţi au optat pentru varianta consacrată a numelui său: Nicolae Dimitrescu-Maican.

[23] Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale, fond: Căpitănia Portului Constanţa, dosar: 252/ 1939, fila: 20.

 

Comentează pe Facebook

Articolul precedentZvonuri şi legende despre Terente
Articolul următorNava „Medea“ – prima navă de pasageri şi marfă achiziţionată pentru Serviciul Maritim Român
CUMPĂNĂ C. CONSTANTIN - jurnalist • licenţiat al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Am muncit ca să te cresc“ - premiul pentru „Cel mai bun film de anchetă pe anul 1995“; •1995-coautor la realizarea filmului pentru TV „Şi Dumnezeu se odihnește“, despre catastrofa navală din 4/5 ianuarie 1995, filmt selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; •1996-realizator al filmului pentru TV „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“, despre viaţa oamenilor bolnavi de lepră din Dispensarul din Tichileşti-Tulcea; selectat pentru concursul A.P.T.R.-1996; selectat pentru Festivalul MEDIAFEST-Costineşti-1996, nominalizat pentru Gala Laureaţilor; •1990-2008-autor a numeroase ştiri, anchete, investigaţii, reportaje, interviuri, precum şi realizator de emisiuni pentru televiziune; •2006-autorul cărţii „Tragedia navei «Independența»“; •2007-coautorul cărţii „Catastrofa navei «Unirea»“; •2008-coautorul cărţii „Naufragiul navelor «Paris» şi «You Xiu»“; •2009-autorul cărţii „Terente“ (vol. I şi II); •2011-coautorul cărţii „Amintiri despre o flotă pierdută“ (vol. I şi II); •2011-membru de onoare al Ligii Militarilor Profesioniști; •2011-membru al Ligii Navale Române; • 2017 - "Elena de la Dunăre și Mare" - Film documentar (Elena Roizen), Redactor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here