Statul român, ucigașul propriilor cetățeni
Motto:
Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care se uită și nu fac nimic. (Albert Einstein)
Lista cu numele celor uciși pe Dealul Ciura
CENUȘE Marin, 38 ani, din Baia, jud. Constanța, plutonier-major de Miliție, condamnat la 15 ani;
DOBROMIR Nicolae, 42 de ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 20 ani;
DUȚU Manea, 48 ani, din Târgușor, jud. Constanța, cârciumar, lotul 3, condamnat la 25 ani;
FILIP Ioan, 45 ani, din Dunărea, jud. Constanța, învățător, lotul 3, condamnat la 15 ani
GOGU Alexandru, 39 ani, din Beidaud, jud. Tulcea, țăran, condamnat la 15 ani
GUȘIȚĂ Gheorghe, 46 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 15 ani;
LACHE Constantin, 37 ani, din Sahom (Grecia), țăran, condamnat la 15 ani;
NEGROIU Dumitru, 39 ani, din Saraiu, jud. Constanța, perceptor, lotul 3, condamnat la 25 ani;
NICOLAU Iordan, 45 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, agricultor, lotul 3, condamnat la 18 ani;
PIȚIGOI Ioan, 25 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, căsătorit, 2 copii, lotul 3, condamnat la 15 ani;
ROȘCULEȚ Nicolae, 30 ani, din Constanța, moșier, lotul 3, condamnat la 25 ani;
STERCU Stere, 44 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, condamnat la 20 ani;
TOFAN Gheorghe, 41 ani, din Sâmbăta Nouă, jud. Constanța, văduv, învățător, 2 copii, lotul 3, condamnat la 17 ani;
TOMOȘOIU Gheorghe, 42 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, pădurar, lotul 3, condamnat la muncă silnică pe viață;
TOPÂRCEANU Ioan, 45 ani, din Târgușor, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani;
TUDORAN Constantin, 34 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani;
Nici azi, după 66 de ani, familiile, rudele și urmașii celor asasinați de Statul român nu știu unde sunt îngropați cu exactitate cei dragi.
Un timp s-a crezut că au fost uciși în timpul transferului de la închisoare din Constanța la cea din Timișoara, în așa-numitul „tren al morții“, dar, ulterior, au fost găsite probe din care a rezultat că deținuții au ajuns la închisoarea din Timișoara, de unde au fost preluați și asasinați de oamenii Securității, undeva, într-un loc încă nedescoperit și necercetat, pe Dealul Ciura.
Familiile și urmașii acestor martiri nu pot decât să se roage pentru sufletele lor, să scrie pomelnice și scrisori către autoritățile Statului-criminal, care, în rarele situații când au răspuns, le-au comunicat laconic că nu cunosc nimic despre propriile sale victime!
Actul de moarte
În urma unor demersuri scrise ale familiei sale, soția sa a fost chemată la Ministerul de Interne și i s-a înmânat certificatul de deces al soțului său, care purta ca dată a morții 10 martie 1950.
Ulterior, s-a aflat că actul de moarte nr. 117 a fost emis la data de… 14 august 1957 (!), fiind înregistrat într-un registru secret al Sfatului Popular al Orașului Timișoara (la fel s-a procedat și cu numele celorlalți deținuți dobrogeni asasinați).
Pe documentul amintit mai sus, la cauza morții lui Pițigoi Ioan, cf. actului de verificare a morții nr. 48/ 10.03.1950, eliberat de Spitalul Timișoara, emis în baza certificatului de moarte nr. Mc 370631, era menționat TBC pulmonar (document completat de un anume Nica Vasile din Timișoara (urmează adresa domiciliului și buletinul de identitate).
Cinismul Statului român-călău continuă, căci, așa cum reiese din dosarul nr. 130 din Fondul de urmărire penală din arhiva C.N.S.A.S., autoritățile de atunci au demarat, după asasinarea deținuților (!), acțiunea de căutare a acestora prin penitenciarele țării, întrucât nu își achitaseră cheltuielile de judecată și amenzile penale (!!!), aplicate prin sentința penală nr. 557/ 1949, astfel că Tribunalul Militar Constanța a emis mandate de executare a amenzilor pe numele unor oameni deja morți, asasinați chiar de Statul român!
A existat o întreagă corespondență între Tribunalul Militar Constanța și penitenciarele din Aiud și Timișoara, pentru că, pentru Stat, recuperarea banilor era mult mai importantă decât viețile propriilor cetățeni.
Familia lui Pițigoi Ioan a achitat datoria acestuia către Stat, dar unii dintre cei uciși și rămași datori nu aveau urmași sau rude, motiv pentru care nu avea cine să mai achite sumele datorate, iar alții erau extrem de săraci, astfel că ticălosul de Stat român a continuat să-i hărțuiască și să insiste pentru recuperarea debitelor restante… până în anul 1952!
Statul român habar nu avea unde sunt închiși deținuții condamnați
Pițigoi Elena, mama lui Pițigoi Ioan, a solicitat, prin cerere adresată președintelui Consiliului de Miniștri al R.P.R., să i se comunice dacă fiul său, arestat în anul 1949, mai este în viață sau nu.
Verificând situația atât la Serviciul „C“, Direcția Penitenciare, lagăre și colonii, precum și la Direcția Regională M.A.I. Constanța, „nu s-a putut stabili unde își execută cel în cauză pedeapsa de 15 ani muncă silnică, dată de Tribunalul Militar Constanța prin sentința nr. 557/ 1949, pentru crimă de uneltire“.
Astfel de cereri au fost adresate către autoritățile Statului de majoritatea familiilor celor condamnați și deținuți în închisorile, coloniile și lagărele din România.
Răspunsurile autorităților Statului român au fost și rămân exemple de cinism și complicitate cu ucigașii din Miliție și Securitate:
„(…) Cercetările făcute până în prezent au stabilit totuși că o parte din acești deținuți, a căror situație prezentă nu este cunoscută, au fost transportați în grupuri, împreună cu alți deținuți, de la un penitenciar la altul. Probabil, cu ocazia transferării, încercând să evadeze, au fost executați de escortă, însă nu s-au întocmit actele legale sau, chiar dacă s-au întocmit asemenea acte, s-ar putea ca ele să fie rătăcite (…)“.
Lacrimi de sus, din cer
După decembrie 1989, familia a continuat căutările celui drag, ucis de Securitate.
Luana Constantin, nepoata lui Pițigoi Ioan, a investigat pe cont propriu cazul celor 16 dobrogeni asasinați de Securitate, dar nici în prezent nu poate să afirme că este lămurită deplin în privința cauzelor și împrejurărilor în care aceștia au murit și, mai ales, unde se află groapa comună în care trupurile lor au fost aruncate.
Luana Constantin: „De mai bine de doi ani caut. Regret că nu am început căutarea mai devreme! Indiferent de ce rezultat va avea. M-a îmbogățit sufletește, am cunoscut mulți oameni, am ascultat povești uitate și povești nespuse. Când am pornit pe drumul căutării, nu știam că voi avea atâtea întrebări. Și nu știam că voi răscoli amintiri.
Drumul către studiul dosarului la C.N.S.A.S., întâlnirile cu rudele lor, acolo unde am reușit să le găsesc, au fost presărate de lacrimi de sus, din cer. Parcă era un făcut, mereu ploua. Nu-mi place ploaia, dar i-am înțeles rostul. Mi-am zis: «Oamenii aceia au plâns. Toți. Ei, cei închiși de dorul de acasă, de cei dragi… Cei rămași, de dorul celor plecați, de lipsa veștilor de la ei și, în cele din urmă, la aflarea veștii că nu mai sunt»… Dumnezeu să-i ierte!“.
Întrebări care se pun, răspunsuri care nu s-au dat
Multe sunt întrebările care o frământă pe nepoata lui Pițigoi Ioan, la fel de multe au rămas răspunsurile neprimite:
– „De unde se poate ști cu precizie că data morții deținuților dobrogeni este 10 martie 1950 și nu alta, din moment ce au fost înregistrați abia în anul 1957?
– De ce actele de moarte și certificatele de deces sunt diferite atât ca aspect, cat și conținut?
Care este documentul real? Actele de moarte sunt cele înregistrate în registrul secret de la Sfatul Popular al Orașului Timișoara, certificatele de deces fiind cele înmânate membrilor familiei celor asasinați?
– De ce Tribunalul Militar Constanța a emis adrese de căutare a deținuților care nu și-au achitat cheltuielile de judecată și amenzile doar către penitenciarele din Aiud și Timișoara, dar nu și către penitenciarul Gherla, unde o parte dintre deținuți staționaseră anterior transferurilor la Timișoara?
Tribunalul Militar Constanța deținea în evidențe toate documentele de transfer, deci avea cunoștință de faptul că deținuții politici au fost transferați la Timișoara. Nu cunoștea Tribunalul că deținuții-datornici fuseseră uciși? Mai ales că, pentru recuperarea debitelor, Tribunalul a hărțuit familiile morților până în 1952!
– Curtea Militara de Casație și Justiție, care a judecat și a respins recursurile condamnaților la 6 aprilie 1950, nu știa că unii dintre aceștia fuseseră asasinați la 10 martie 1950? Cum este posibil ca, într-un regim de „democrație populară“ atât de feroce îndreptat împotriva opozanților săi, să nu (se) știe că acei condamnați erau deja morți la data respingerii recursurilor?
– Ce s-a întâmplat cu deținuții asasinați în cea de-a doua serie? Aceștia au auzit împușcăturile și au înțeles că deținuții din prima serie fuseseră uciși. Ce a fost în sufletele lor, cât de înfricoșați erau?“
În loc de încheiere, dar nu SFÂRȘIT!
-
Niciunuia dintre acești martiri nu i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare postmortem, în timp ce unii foști informatori ai Securității, imorali si derbedei, oameni de nimic, sunt onorați de comunitatea constănteană și figurează în lista Primăriei cu acest titlu acordat!
-
Ce mascaradă ca acești eroi să fie pomeniți de un individ ca I.P.S. Teodosie Snagoveanu, fost informator al Securității, dar și de alți preoți, unii dintre ei foști colaboratori ai Securității!
-
Numele niciunuia dintre acești eroi nu a fost dat vreunei străzi/ alei/ edificiu/ sediu etc!
-
Nimănui din familiile și urmașilor acestor martiri nu i-a fost acordată vreo diplomă/ medalie comemorativă/ vreo facilitate (transport gratuit, tichete de alimente etc)!
-
Nimeni din familie și urmașii lor nu a fost invitat la vreo manifestare (Zilele Constanței, Ziua Marinei, spectacole, competiții sportive etc)!
Autorități, nu aveți niciun Dumnezeu!
